Dobrogea și Mihai Viteazul - partea II

Din ciclul: Dobrogea, reconectări carpatice

Prof. Pădureanu Elena Sanda

   În secolul al XVI-lea se vorbise la nivelul marii diplomații europene, în mai multe rânduri de reconstituirea vechii Dacii.

  Abraham Ortelius la 1595, în contextul declanșării actiunilor antiotomane ale lui Mihai, realizează o hartă a Daciei.²⁰

http://www.biblacad.ro/www_rom/ortelius.html

                                       DACIA - Abraham Ortelius (Ortel, Hortels); Daciarum, Moesiarumque,

Vetus Descriptio, 1595; Este una din cele 70 de harti în 53 de planșe

ale atlasului intitulat "Theatrum Orbis Terrarum")

Sigismund Bathory, în primăvara anului 1595 dorea să devină un rege al Daciei. Acționase în acest scop mai ales diplomatic. Rudolf al II-lea al Austriei, împărat al Imperiului Romano-German, din Casa de Habsburg, dorea să încorporeze cele trei Țări Române, Austriei. Polonia dorea pentru ea doar Moldova și Țara Românească.²¹

   De la conceptul politic de inspirație umanistă, se ajunge la dezlănțuirea oarbă a patimilor. În momentul în care ideea se transformă în realitate prin brațul lui Mihai, acestuia, ca român, i se părea firească unirea celor trei țări sub stăpânirea lui, din rațiuni de ordin strategic-militar dar și pentru că răspundea unei chemări adânci, cu rădăcini în tradițiile și  aspirațiile unui neam întreg.²¹ Ca om al locurilor simțea că numai așa acest popor, această nație poate rezista, poate opune o eficientă rezistență și poate exista: tot spațiul carpato-danubiano-pontic sub un singur sceptru. Mihai era văzut ca un “restitutor Daciae”. Unii contemporani, austriecii în mod deosebit,  îl numeau “malus Dacus” - dacul cel rău.²² Popoarele din Balcani, greci, bulgari, sârbi gravitau către el.

   Împăratul Austriei, regele polon se opun acestei relizări românești. Ar fi vrut o refacere Daciei sub proprie coroană, din interese externe comunității românești.

    Sultanul, preocupat să înfrângă răscoale ce izbucniseră la sud de Dunăre aștepta ca răfuielile dintre creștini să demoleze proiectul dacic, înfăptuit de Mihai. După campania antiotomană susținută de Mihai Viteazul (1595-1597), Imperiul Otoman înfiinţează în 1599 elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul şi Edisanul.²³                                          

                      

http://istorie-adevarata.blogspot.com/2009_04_01_archive.html

Tările Române la 1600, Unirea realizată de Mihai Viteazul.  Nordul Dobrogei probabil ramas sub autoritatea lui Mihai

    Încorsetată între provincii turcești, Dobrogea va fi puternic marcată de administrația, cultura și civilizația specifice Imperiului Otoman, mai ales în partea de răsărit și de sud-est.

    Malurile Dunării vor rămâne cu o masivă populație românească, ortodoxă.

    Vistiernicul Stavrinos nota în cronica sa că, după victoria de la GurăsIău(1601), MihaiViteazul intenţiona să descindă în Ţara Românească şi apoi să treacă în Turcia unde, printre alte teritorii, dorea să includă şi Dobricia (Dobrogea) sub autoritatea sa. Această afirmaţie a lui Stravinos este expresia unei năzuinţe, a unei dorinţe generată de cunoașterea realităților dintre Dunăre și Mare, a realităților sud-dunărene, de tendinţa firească de recompunere a unui organism etnic despărţit în mod arbitrar şi brutal, o dorinţă greu viabilă în conjunctura politică internaţională a începutului de secol al XVII-lea, când jocul de interese al marilor state vecine spațiului carpato-danubiano-pontic și balcanic nu putea îngădui fiinţarea românilor în cadrul unui stat unitar şi în limitele fireşti ale hotarelor lor, ce aveau în mare parte delimitări naturale.²⁴

     Vor mai trece alte secole de luptă până când se vor înfăptui practic și de durată năzuințele politice ale lui Mihai Viteazul, pe care la cumpăna secolelor al XVI-lea și al-XVII-lea, Europa a refuzat să le accepte. Europa va accepta idealurile politice ale lui Mihai Viteazul, abia la 1878 când va admite reintegrarea Dobrogei puterii statale românești şi apoi la 1918, când s-a realizat Marea Unire şi s-a reîntregit neamul românesc, fapt ce-l va recunoaște prin tratate de pace (1919-1920) după terminarea primului război mondial.²⁵

    Dacă ar fi să îl ascultăm pe Adrian Bucurescu, ce se implică în traducerea tăbliţelor de la Sinaia – în modul său specific și controversat - şirul acestor tăbliţe s-ar opri la domnia lui Mihai Viteazul. Se pare că au existat persoane iniţiate în perpetuarea acestei cronici geto-dacice şi în epoca medievală. Dacă îl credităm pe Adrian Bucurescu, şi acceptăm ca fiind relativ corecte ideile expuse, în cartea sa, atunci în rândul marii boierimi, a familiilor care s-au apropiat de domnie, între logofeţi, logofeţii de taină, s-au aflat oameni iniţiaţi în continuarea cronicii apocrife geto-dacice, demonstrând astfel, continuitatea de gândire, mentalitate, continuitatea în a fi oameni ai spaţiului carpato-danubiano-pontic. Se pare că la nivelul boierimii care se considera legată de pământ şi ţară, de interesele acesteia, se transmiteau din generaţie în generaţie, cu sfinţenie, informaţii despre trecut, fapte de vitejie, despre legăturile dinastice şi nu numai; despre legăturile cu lumea geto-dacică şi faptele marilor regi. Conform lui Adrian Bucurescu, logofătul de taină/secretarul particular al domnitorului ar fi scris în stilul celorlalte plăcuţe de la Sinaia, în vechea limbă geto-dacă. Trei placuţe ar fi dedicate Viteazului Voievod. Se pare că au fost scrise după moartea Domnitorului,  la îndemnul lui Dragomir din Cârţocleşti, fratele Doamnei Stanca, soţia lui Mihai. Probabil că în Oltenia tradiţiile acestea ar fi fost mai intens prezente la începutul secolului al XVI-lea (Toţi împăraţii regii şi voievozii pomeniţi în cronica de pe tăbliţele de la Sinaia au domnit în, sau  şi în Ţara Românească) Pe o tăbliţă – după Adrian Bucurescu – se face referire la Mihai Viteazul şi la mama sa Teodora, la originea lui Mihai Viteazul ca fecior născut la vărsarea Ialomiţei în Dunăre. O altă placă ar face referire - după Adrian Bucurescu - la bătălia de la Călugăreni. Cea de a treia placă ce ar face referire - după Adrian Bucurescu - la Mihai Viteazul ce a însistat pe preluarea Ardealului/Artialo. Aceasta ar cuprinde şi numele lui Decebal şi al lui Zalmoxes.  Adrian Bucurescu insistă că aceste tăbliţe de la Sinaia s-ar fi perpetuat şi păstrat peste timp până la sfârşitul secolului al XIX- lea, datorită călugărilor isihaşti - Munţii Bucegi au fost multă vreme, până la construirea mănăstiriirii Sinaia, vatră de sihăstrie – şi datorită solomonarilor. Solomonarii ar fi fost cei care ar fi menţinut vii tradiţiile geto-dacice nealterate, până în epoca medievală târzie, paralel şi într-un mod ascuns faţă de ceea ce s-a impus oficial în Ţara Românească.  Se pare că la începutul secolului al XVI-lea mai funcţionau încă reminiscenţe ale cultului zalmoxian, paralel cu creştinismul ortodox ce se dezvolta oficial. Se pare că solomonarii erau cei care încă ar mai fi ţinut vie prezenţa zamolxianismului. Cel ce scrie tăbliţa îl numeşte împărat şi rege – ca pe un succesor al lui Decebal, probabil – care a pohtit Ardealul, şi a realizat un stat mare, românesc peste Ţara Românească, Ardeal, Moldova şi cu tendinţe şi asupra ţinuturilor de la Dunăre la Mare şi spre sud, către Balcani. Poate că nu este cea mai inspirată traducere. Dacă ţinem cont de ceea ce scrie Adrian Bucurescu, Mihai este crai sau împărat sau rege pentru cei ce scriau cronici ale vremurilor, nu atât sub influenţa ideilor renascentiste ce circulau şi erau cunoscute de marii boieri şcoliţi în afara ţării - pe te miri unde – cât mai ales în baza unor tradiţii care nu s-au pierdut, ce încă erau vii, chiar dacă erau menţionate în texte păstrate cu sfinţenie ascunse – iar ideile nu erau vânturate oricum, de oricine, oriunde. Miron Costin, în Letopiseţul Ţării Moldovei îi spune lui Mihai - Crai. ²⁶

   Proiectul de eliberare față de dominația otomană implică în acțiunile lui Mihai Viteazul un model de gândire ce a acționat în importante momente anterioare: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ioan Corvin, Vlad Țepeș - în mod vizibil, un fir roșu subtil, conectează aceste domnii, peste veacuri și în epoci și conjuncturi diferite, dar similare.

   Poate că ar fi necesar să facem un echilibru între rațiune și spiritualitate, să armonizăm cele două componente ale vieții individuale și colective. Nu se poate ca occidentul renașcentist să creeze hărți prin care să promoveze proiectul dacic, iar domnitorii români, habar să nu aivă, să fie total pe din afară, aerieni – doar plătitori de bani grei pentru a se înscăuna. Sigismund Bathory a acționat mai mult diplomatic, Mihai Viteazul, politico-militar. Unul în folosul celor care conduceau Transilvania (maghiarii, mai puțin sașii și secuii), celălalt în folosul românilor, comunitate etnică dominantă în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar dacă românii transilvăneni nu s-au simțit avantajați prea mult). Austriecii doreau aplicat proiectul dacic în folosul lor. Toate se întâmplă la scurt timp după ce, un vicevoievod al Transilvaniei a pus o lespede funerară ce se găsește în Biserica catolică din Alba Iulia, care menționa că soția sa, Caterina, răpusă de ciumă era fiica dacului din munți, pe la 1531.

   Poate că ar fi necesar să luăm în considerare ideea lui Lovinescu, lansată în Dacia hiperboreană, în consonanţă cu scrierile lui B.P. Hașdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon, conform căreia, marile proiecte ale neamului românesc – întemeierea țărilor, acțiunile dintre 1593-1601, a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat anterior.²⁷ Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul, au fost conştienţi de descendenţa lor, cu adânci rădăcini locale, nu de proveniență străină, nomadă, de legăturile strânse, străvechi dintre pământurile carpato-danubiano-pontice, chiar dacă acest aspect nu este ostentativ reliefat..

     

Note:

1        http://www.referatele.com/referate/istorie/online18/ORIGINEA-LUI-Mihai-Viteazul-CARIERA-SA-CA-DREGATOR--LUPTA-IMPOTRIVA-DOMNIATIEI-OTOMANE--GURUSLAU-MOA.php

2          Constantin C. Giurescu si Dinu C. Giurescu „Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi”

      3 Dan Simonescu, Cronica lui Baltasar Walther despre Mihai Viteazul în raport CII cronicile interne contemporane, SMIM, 1lI, 1959, Ed. Acad. R.P.R., p. 67.  

       4    Dan Simonescu, op. cit., p.73.

       5 Letopisetul Cantacuzinesc, p.68.

       6 Vasile Cucu, Marian Ştefan, România. Ghid atlas al monumentelor istorice, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p.192.

       7  Dan Simonescu, op. cit., p.68.

       8         http://www.scritube.com/personalitati/MIHAI-VITEAZUL422361610.php                                        

       9          Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, 1968, p.151.                                              

     10     Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 41-49.                        

     11      Nicolae Iorga, Op. cit., p.143.

     12      A.Rădulescu, LBitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,1979, p.219.

     13     http://theo-phyl.blogspot.com/2009/10/dobrogea-o-istorie-inedita-4-evul-mediu.html

     14      Letopisețul Cantacuzinesc, p. 65.

     15      Manole Neagoe, Op. cit., p.48.

     16     Ibidem, p.102

     17     Comelia Bodea, O tipăritură spaniolă din J 599 despre campaniile lui Mihai Viteazul la sudul Dunării, in Mihai Viteazul. Culegere de studii, Buc. 1975, p. l88.

    18     Cristian Crăciunoiu, Pseudo- istorie în idei principale, în Marea Noastră, Revista Ligii Navale Române, anul XX, nr. 4(77), sept.-oct. 2010,  p. 40-41, disponibil în  http://www.lnr.ro/revista_76.pdf

     19     Nicolae Iorga, op. cit., p. 143.

     20     http://www.biblacad.ro/www_rom/ortelius.html

     21     Manole Neagoe, Op. cit., p. 103-109.

     22     Ibidem, p. 197.

     23     http://casanoastra-romania-dacia.blogspot.com/2010/06/mihai-viteazul-dacul-cel-rau-triumfat.html

     24     http://theo-phyl.blogspot.com/2009/10/dobrogea-o-istorie-inedita-4-evul-mediu.html

     25     http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_1/19_craciun.pdf

     26     Andrei Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Editura Arhetip, București, p.462-479.

     27     http://resursemateriale1.wikispaces.com/file/view/Statul+condus+de+Decebal.pdf

Dobrogea și Mihai Viteazul - Partea I

Din ciclul: Dobrogea, reconectări carpatice

Prof. Pădureanu Elena Sanda

              

Portret al lui Mihai Viteazul                                                                                                         Sigiliul din 1600 al celor trei

                                                                                                                                                             Țări românești unificate

                  În 1593, Mihai Viteazul (1593-1601), sprijinindu-se pe un grup de boieri de care era legat prin interese, prin căsătorie cu doamna Stanca,  oține tronul Țării Românești cu cheltuială mare și cu promisiuni grele la Inalta Poartă. Era fiu din flori al lui Pătrașcu Vodă și frate al lui Petru Cercel, crescut de mama sa Teodora pe malurile Dunării, la gura Ialomiței, în prejma Cetătii de Floci¹. Avea contacte directe printre națiile asuprite în Balcani – datorită negoțului practicat – dar și printre funcționarii și oamenii influenți de la curtea sultanului. Tributul către Imperiul Otoman ajunsese în pragul domniei sale la 125.000 de galbeni. Se încadra între marii boieri cu importante implicații directe, negustorești – a practicat negoțul cu vite și giuvaere - în Balcani, dar era și strâns legat de boierimea ce poseda întinse moșii (prin căsătorie și prin negoțul de pământuri). A ocupat diverse dregătorii, având o ascensiune constantă și rapidă până la cea de ban al Olteniei, prima dregătorie după cea de Domnitor, dar și de aceea de mitropolit. Era susținut de boierii olteni – frații Buzești - în mod deosebit.² Numit în septembrie 1593, Mihai ajunge în cursul lunii octombrie în țară. Aici, el găsește o situație din cele mai grele: datorii mari către cămătarii din Constantinopol, la care se împrumutaseră domnii dinaintea lui și chiar el însuși. În plan extern, în central și vestul Europei se organizează Liga Sfântă pentru a duce razboiul cu otomanii. Papa îndemna pe toti creștinii să-si unească forțele împotriva statului musulman care ocupa sud-estul Europei și amenința central acesteia; concentrarea urma să se facă în jurul împăratului german, Rudolf al II-lea, la a cărui curte comandau iezuitii. La această ligă aderaseră principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, și domnul Moldovei, Aron vodă, căruia boierii i-au zis Tiranul. Mihai, fără să aștepte să i se facă propuneri, se oferi el – fapt esențial și care îl caracterizează de la început – să participe la lupta contra turcilor.  Un an după preluarea tronului declanșează răscoala antiotomană. La Târgoviște îi execută pe creditorii levantini și distruge corpul de ieniceri present în București. La București arde documentele care atestau supunerea față de turci și cheamă oastea la luptă antiotomană. Această acțiune antiotomană nu era izolată în spațiul carpato-danubiano-pontic. Transilvania sub Sigismund Bathory și Moldova sub Aron Vodă acționau similar pe frontul comun, antiotoman. Țara Românească putea fi invadată de forţe otomane venind din două direcţii: fie din sud, prin vadul de la Giurgiu, fie din răsărit, venind din Dobrogea; se impunea, pentru siguranţa Ţării Româneşti ca cel puţin una din direcţiile de atac să fie anihilată sau blocată. Iată de ce Dobrogea a fost prima provincie românească ce a intrat în atenţia şi în planul de acţiune al marelui voievod, dincolo de granițele tării pe care o conducea.

   Mihai Viteazul acționează rapid, prompt, ofensiv, în decembrie 1594-ianuarie1595. Atacă raiaua Giurgiu și distruge orașul. O parte a populaţiei este prinsă, alta ucisă, dar cetatea cu ziduri puternice nu poate fi cucerită.

   Urmează atacul asupra Cetății de Floci. Astfel, la 10 decembrie 1594, oastea munteană şi un corp de oaste transilvan, condus de Albert Kiraly, sunt trimise asupra  Cetăţii de Floci.³ Cetatea e prădată şi distrusă.

   Trece pe celălalt mal al Dunării, pe gheață și atacă cetatea Hârșovei.  La 1 ianuarie 1595 ⁴, oşti muntene conduse de fraţii Buzeşti alături de corpul de tunari ai lui Kiraly, trec, din porunca domnului, să atace Hârşova, o cetate întărită, aflată cale de o zi de la Brăila,  afirmație făcută în cronica sa de Baltasar Walther. Aici s-a încins o luptă aprigă, chiar pe ghiaţa fluviului – după cum afirma cronicarul. Cei mai mulţi dintre turci au fost ucişi, ceilalţi alungaţi, iar bogatul oraş prădat. Totuşi, cetăţuia fiind apărată cu dârzenie de garnizoana turcească, i-au dat foc.⁵  În acea vreme, Hârşova era un oraş mare, de graniţă, cu important rol administrativ-militar. Pe lângă puternica garnizoană cantonată în cetate, exista şi un număr mare de negustori, fapt ce explica bogăţia prăzilor luate de români. La acea dată, Hârşova concentra vestigii ale fortificaţiilor de epocă romană, fortificaţii bizantine de secol X-XI şi intervenţii genoveze din secolul al XIII-lea.⁶

    Corpuri de oaste comandate de banul Mihalcea au înaintat spre Silistra, pe care o ating la 8

ianuarie 1595. Au trecut  din nou fluviul, distrug oraşul Durostorum numit şi Silistra, unde este reşedinţa sangeacului, devenit ameninţător prin întăriturile sale - oraş mare, renumit prin negoţ -

pe care, după câştigarea unei memorabile lupte i-au dat foc și apoi l-au nimicit cu tunurile.⁷ Cetatea, însă, nu a putut fi luată. La Silistra se afla pașa care comanda trupele otomane din sangeacul de la Dunărea de Jos. Acțiunea a luat prin surprindere Imperiul Otoman, prin  rapiditate, ofensivă și surpriză, prin violență și dezastrele create. O îndrăzneală nemaipomenită din partea celor care erau în stare să vândă totul pentru putere era de neconceput la Poartă. O asemenea acțiune din partea celor care au făcut împrumuturi colosale pentru a putea lua domnia, Sultanul nu a putut concepe.

   Imperiul și-a pus în mișcare trupele din Peninsula Balcanică.

   Din tabăra din Banat se pun în mișcare și tătarii care, se aflau la iernat, la sudul Dunării.

   Bazându-se numai pe forțele tradiționale, specifice Țării Românești, în acel moment – oastea de boieri și roșii - și micul corp de oaste pe care Sigismund Bathory i-l trimisese în ajutor, sub comanda lui Albert Kiraly,  Mihai asediază cetatea Giurgiu, dar se retrage în momentul în care tătarii, neștiind ce s-a petrecut la nordul Dunării au cerut permisiunea de a intra în Țara Românească pentru a se retrage spre Crimeea. Urmează confruntările de la Putineiu, Stănești, Șerpătești, în ianuarie-februarie 1595. Tătarii sunt înfrânți. Sunt acțiuni prin care nu le permite turcilor și tătarilor să facă joncțiunea pentru a fi o forță mult mai mare și mai greu de stăvilit. Dacă la Putinei și Stănești au fost lupte de avangardă, la Șerpătești a fost lupta decisivă în fața  tătarilor ce trecuseră Dunărea cu permisiunea lui Mihai.

   Trupele otomane din Peninsula Balcanică ajunse la Dunăre, se confruntă cu Mihai și trupele sale la Rusciuk – o confruntare complexă, ce îi aduce victoria lui Mihai. Capturarea artileriei la Rusciuc şi victoria de la Silistra au îngăduit forţelor româneşti atacarea simultană a celor mai importante puncte de concentrare otomană din Dobrogea şi de la Dunărea de Jos.

   Domnitorul distruge corpul militar turcesc care asedia Cetatea de Floci. Oştile lui Mihai Viteazul atacă din nou Hârşova şi Silistra, la care se adaugă şi Turtucaia și Nicopole pentru a-i impiedica pe turci să-l alunge pe Aron Tiranul de pe tronul Moldovei. În aprilie atacă Nicopole, cetatea Turnu. Bastionul cetății Turnu a rămas în picioare si nu a putut fi cucerit.⁸

   Conștient ca Imperiul Otoman nu acceptă rezultatul acestor acțiuni, Mihai a continuat acțiunile ofensive asupra raialelor care nu cedaseră și asupra cetăților turcești de pe malul celălalt al Dunării; sau cel puțin a continuat să provoace cât mai multe pagube în oameni și materiale. Reuşește să ajungă până la Brăila, a cărei cetate este ocupată în martie 1595. Brăila era cel mai mare, mai bogat şi mai populat oraş la Dunărea de Jos. Atacul de aici a adus un mare rezultat: cea dintâi cucerire şi distrugere a uneia din cetăţile cel mai mult râvnite ale turcilor. La sfârșitul lunii martie Cetatea Brăilei este bătută cu tunurile și distrusă. Turcii cedează aici.

   De la Dunărea de Jos, Albert Kirăly⁹  anunţa într-o scrisoare din 24 aprilie 1595 un atac asupra Babadagului. Un corp de oaste munteană ajunge până la Babadag.

                                                   

   

                                                                                    http://www.istoria.md/articol/48/

                                                                Harta Tarilor Române unite de Mihai Viteazul la 1600

   În urma campaniei din iarna 1595, încheiată înainte de dezgheţul Dunării, sistemul militar otoman la Dunăre era, în mod practic, paralizat şi incapabil să-şi mai exercite atribuţiile pentru care fusese creat. Linia Dunării în cadrul raialelor și malul din dreapta (malul sudic) ajunge sub controlul românesc în prima parte a anului 1595.¹⁰ În Dobrogea a cucerit cetăţile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Silistra. Nu mai exista o pază bună a turcilor în Dobrogea.

   În urma acţiunilor de la Dunăre, forţele româneşti au capturat cca. 160 de luntrii, care, împreună cu ambarcaţiunile deja existente, au format o veritabilă flotilă de intervenţie asupra vaselor turceşti.¹¹ Stăpânind linia Dunării, ţările române opreau practic aprovizionarea, nu doar a garnizoanelor turcești din sud, ci şi a Istambulului.¹² După bătălia de la Călugăreni (23 august 1595), Mihai continuă campania ofensivă la sudul Dunării: Plevna (mai 1596), Vidin (iunie 1596), până în Balcani. “Țăranii de la sudul Dunării, până în Balcani se răscoală. Orasul Sofia este atacat de o ceata mai însemnata de răsculați.¹³

    În mai 1596, Mihai îngăduie o incursiune a haiducilor aflați în solda sa, sub comanda lui Veliciko, în Dobrogea, până la Babadag, pe care îl ard și îl pradă. Pe când se întorcea din Dobrogea, Veliciko este încolțit de turci, cu care se bate trei zile. Pier toți haiducii în această luptă.¹⁴

  Vreo 20 000 de tătari trec prin Dobrogea pentru a înainta prin sudul Dunării spre Banat, pentru a face joncțiune cu armata turcă, în lupta împotriva Europei centrale.

Mihai atacă din nou la Vidin.

   Se srtăduiește să oprească aprovizionarea armatei otomane pe Dunăre. Capturează 6 corăbii cu provizii. Acțiunile antiotomane muntene erau conjugate cu cele ale domnului moldovean, care acționa în Bugeag, la Ismail, Chilia, Tighina.¹⁵

  Septembrie 1596 – hanul tătar Gazi-Ghirai travesează Dunărea și prin Dobrogea se îndreaptă spre Brăila, unde dorea să pătrundă în Țara Românească pentru pretinse tratative cu Mihai. Mihai îi alungă, hărțuindu-i. Pentru alianța antiotomană din care făcea parte a adus un mare serviciu – a împiedicat o mare parte a tătarilor să treacă în Ungaria - și l-a mâniat încă o dată pe sultan.

  Noiembrie 1596 acționează din nou la Nicopole: dă foc orașului, asediază cetatea. Luînd în sea-mă făgăduielile turcilor, darurile aduse, rezistența cetății, posibilitatea de sosire în zonă a altor trupe turcești, Mihai se retrage peste Dunăre.

  În 1597 turcii îi reînnoiesc steagul de domnie, obligându-l astfel să înceteze incursiunile antiotomane.¹⁶

  La 16 octombrie 1598, Mihai Viteazul scria arhiducelui Maximilian că s-a decis să treacă iar Dunărea să ardă şi să prade toată Dobrogea.¹⁷  Acţiunile militare din Dobrogea s-au dus cu sprijinul nemijlocit al populaţiei româneşti (a dicienilor de lângă Dunăre) din zonele de luptă. Aceasta putea furniza cele mai bune informații despre efectivele şi dotările garnizoanelor turceşti, ca şi despre convoaiele de provizii.

  Surse otomane ne arată că Mihai Viteazul ar fi capturat şi reechipat nave mari, otomane. Cum, în ce condiţii şi care au fost efectele acestor operaţiuni nu se ştie. O sursă italiană a vremii menţionează şeici şi galere capturate de Mihai ca participând la asediile cetăţilor otomane de pe malul drept al Dunării. Este sigur însă faptul că şantierele navale de pe malul stâng al Dunării lucrau la capacitate maximă. Un călător olandez din 1600, Nicolas Witsen, ulterior primar al Amsterdamului, a lăsat un jurnal de călătorie bogat ilustrat, în care apare o şeică, un pod plutitor tip bac, o baterie plutitoare cu vele toate construite de vasalii turcilor! Şi cum lemn îndestulător exista doar pe malul stâng, cine erau aceştia?

  Mihai a impus semnificative modificări în traficul pe Dunăre, în activitatea șantierelor de la Dunăre.¹⁸

  Politica lui Mihai Viteazul la Dunăre a periclitat stăpânirea otomană nu numai la Dunăre, în Dobrogea, ci și în Balcani, acţiunile românilor stimulând lupta de eliberare a populaţiei dominate.¹⁹

   Frontul dobrogean a constituit o preocupare constantă a domniei lui Mihai Viteazul. Aici, însă, războiul îmbracă un caracter special. Nu putea fi vorba de o recucerire, pentru că aceasta ar fi condus la un permanent război pe mai multe fronturi. Era, în primul rând, vorba de îndepărtarea pericolului unui atac prin surprindere pornit din principalele fortăreţe deţinute de otomani, obiectiv ce presupunea, în mod iminent, stăpânirea liniei Dunării.

Dobrogea pentru Mihai Viteazul a reprezentat:

• spațiu al incursiunilor militare pentru destabilizarea autorității otomane.
• spațiu de tranzit al trupelor tătare spre teatrul de operații militare din Câmpia Panoniei și în idea de a ataca Țara Românească la cererea sultanului.
• zonă de pornire a unor atacuri turcești asupra Țării Românești.
• zonă locuită intens de o populație romănească pe malurile Dunării.
• spațiu prin care tătarii puteau tranzita spre Țara Românească și spre sud. În sprijinul intereselor otomane.

   Probabil că linia Dunării a rămas sub controlul cel puțin militar muntean pe ambele maluri cel puțin până în septembrie 1600.

   Nu există referire expresă, direct, clară la un control militaro-administrativ al Dobrogei în ansamblul ei, din partea Țării Românești, a lui Mihai Viteazul, și nici interesul direct și clar formulat din partea acestuia pentru zona Dobrogei, în timpul domniei sale efective. Contactele directe sau diplomatice întreținute de Mihai în Balcani, la sud de Dunăre probabil i-au pus în evidență importantele transformări etno-economice suferite de acest spațiu dintre Dunăre și Mare sub stăpânirea otomană și a ajuns la concluzia că interesul este prioritar strategic – pentru a evita eventuale atacuri turcești sau tătărești de aici, din această zonă. Prioritară era acțiunea spre Transilvania și Moldova.

Va urma...

Un mesaj al locului

Prof. Pădureanu Elena Sanda

Ne-am obișnuit să privim istoria diferitelor locuri ca niște miopi, sau ca niște copii duși de mână pe căi bătătorite. Ne cantonăm întotdeauna asupra faptelor semnificative (din punctul nostru de vedere) și neglijăm legătura strânsă dintre fapte, evenimente și puterea pe care o răsfrâng locurile asupra faptelor. Neglijăm și chiar uităm conexiunea strânsă ce exista între locuri și faptele oamenilor atunci când ne deplasăm atenția pe verticala timpului și când, ca într-o spirală temporală, regăsim fapte, întâmplări similare, în momente de timp diferite.

        Am citit de curand un articol al Aurorei Pețan, despre Peștera de la Limanu. Dacă nu simți locurile, puterea lor de seducție, de atracție, nu ai cum să înțelegi faptele.

        La Mangalia locul este binecuvantat de ape – este binecuvantat de Dumnezeu! Este pe de o parte apa mării – cu furiile si bucuriile ei, care, în ulțima sută de ani a stimulat turismul helio-marin. Pe de altă parte sunt numeroase izvoare de ape sulfuroase și termale. Cele mai mari astfel de izvoare au fost la sfarșitul secolului  al XIX-lea și în prima jumatate a secolului al XX-lea exploatate și cunoscute ca Băile de pucioasă sau Băile sulfuroase – cu amenajări minime.

Sursa: http://www.editiadesud.ro/?p=5068

Se regăseau în afara așezării de atunci. Se ajungea la aceste băi cu carușa sau pe jos. Astăzi sunt captate și constituie sursa de ape sulfuroase pentru Spitalul Balnear din Mangalia, pentru Policlinica ce deservește astăzi Hotel Paradiso (fostul Hotel Mangalia). Băile sulfuroase, astăzi sunt unități militare.  

Sursa:  http://www.alternativaonline.ca/StudiiPontice1203.html  

Stabilimentul băilor termosulfuroase (de pucioasă) în perioada interbelică

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/mangalia-combinatii-2x1-in-privatizari-strategice-99587.html

                                                      

 https://www.google.ro/search?q=Marina+militara+Mangalia 

 Șantierul Naval Militar, unități militare navale

În același spațiu, în perioada comunistă s-au dezvoltat unități de marină militară, Șantierul naval militar. Activitatea balneară a fost mutată și dezvoltată în oraș, în apropierea falezei, funcționale astăzi.

                   http://www.litoralsud.ro/mangalia/servicii/sanatoriul_balnear_si_de_recuperare_mangalia.php

         

Sanatoriul Balnear, Pavilionul A și Pavilionul B

Este imposibil ca debitul mare al acestor izvoare sulfuroase să nu fi fost cunoscut în antichitate și să nu fi fost înțeles efectul lor terapeutic așa cum a fost el cunoscut la Germisara, sau pe Valea Cernei, la Baile Herculane. Nu se cunosc informații scrise. Nu se cunosc informatii scrise nici măcar din perioada greco-elenistico-romano-bizantină. Muzeografii mangalieni insistă cu multă ardoare pe aspecte ce țin de marea colonizare greacă și pe evoluția cetății Callatis. Specificul local “primitiv și banal” este marginalizat și neglijat, aproape uitat.

   S-au facut descoperiri ale unei așezări ce aparține culturii Hamangia pe teritoriul pe care astăzi la Mangalia se construieste un cartier de vile – în partea vestică a orașului, foarte aproape de Lacul Mangalia și de locul de altădată al acestor băi (cartierul de azi Dobrogea 3). Ce legatură exista între această așezare și izvoarele termale și sulfuroase din zonă? Destul de aproape se afla și Peștera căreia astăzi ii zicem “de la Limanu“ sau de la Caracicula (numele din perioada stăpânirii otomane al aceleiași așezări), sau “de la Icoane“. Configurația urbană de astăzi, evoluția economică contemporană au șters și ultimele amintiri ale faptelor de altadată. Muzeul și muzeografii, depozitari ai trecutului local geto-dacic “banal și primitiv” se dau și ei după cum sunt vremurile – ridică în slăvi și se prezintă în mod deosebit cu tot ceea ce este grecesc, greco-roman. De altfel Dobrogea în ansamblul său a fost de-a lungul istoriei un creuzet al popoarelor – mulți, mulți venetici dinspre sud, dinspre nord s-au transformat în timp în oameni ai locului, dacă n-au plecat mai departe, și localnicii, modul lor de a gândi și acționa, de a reactiona la stepa dobrogeană (care nu-i un loc tocmai comod de a trai) și la marea cea mare de la rasarit.

       Poate ca ar trebui să fim mult, mult mai atenți la interdisciplinaritate, atunci când vrem să ajungem la comunitatea geto-dacică și tracică, la comunitățile neolitice, pe care arheologii le cercetează și apoi sunt distruse sub greutatea construcțiilor de astăzi.

   Pentru epocile străvechi, locurile în care se regăseau izvoare cu un debit mare de apă – și pe deasupra și termală și cu calități terapeutice – și pe de altă parte și o peșteră de mari dimensiuni, precum cea de la Limanu - au jucat un rol aparte (vezi Oracolul din Delfi, care utilizase apele unor izvoare cu efect halucinogen se pare). Noi astăzi nu mai suntem în stare să vedem acest rol, am pierdut aceasta piesă de puzzle datorită semnificației cetății Callatis în epoca greco-elenistico-romano-bizantina. Pierdem bruma de conexiune cu acele timpuri străvechi prin captarea izvoarelor pentru activitățile balneare de astăzi și prin construirea de cartiere de vile care rad sub temelia noilor construcții orice urmă a așezării Culturii Hamangia la Mangalia. O casetă de sticlă, într-un colț de muzeu, cu câteva cioburi și artefacte nu recrează imaginea vechii așezării ce tocmai a fost acoperită de cartierul contemporan. E adevărat că, ridicarea noilor construcții a permis realizarea săpăturilor arheologice, pentru că, altfel uitarea, confera și ea un anumit tip de protecție pentru strămoși…

  Nimeni nu este interesat de a salva ceva, in situ. Ne trăim clipa, prezentul. Unde ne sunt legăturile cu trecutul? Populația romanescă a Mangaliei de astăzi își are originile în masiva colonizare românească de la sfarșitul secolului al XIX-lea, după integrarea Dobrogei in România, după câștigarea independenței de stat a României (1878). Populația musulmană - turcă și tătară, găgăuză, sporită aici în secolele de stăpânire a Imperiului Otoman, secolele al XV-lea  al XIX-lea - este interesată de menținerea comunității, a tradițiilor sale specifice, a legăturilor cu Turcia de astăzi sau cu Crimeea. Conexiunile cu Cetatea Callatis pe verticala timpului istoric sunt menținute arheologic și prin izvoare istorice scrise diverse, interne, locale și externe. Din când în când sunt mediatizate pe diferite căi. De cele mai multe ori pentru că dau bine la imagine. Dar aspectele neolitice și traco-geto-dacice? Nu există o filiație directă genetică  a indivizilor ci doar o conexiune general-etnică și intelectualistă la acest trecut îndepartat, la acest trecut traco-geto-dacic. Comunitatea etnică din spațiul carpato-danubian s-a revărsat periodic și s-a întărit demografic între Dunăre și Mare cu toate vicisitudinile vremii – prin transhumanță, colonizare. Sunt de acord că trebuie să cautăm aceste rădacini străvechi,  traco-geto-dacice, să le înțelegem și să le cunoaștem, să le transmitem mai departe generațiilor care urmează. Dacă mai marii locului de astăzi nu sunt interesați decât de turism, comert, industrie și transporturi, ce se poate face? Dacă arheologie se face numai premergător unor lucrări de amenajări portuare, sau premergator deschiderii unor lucrări de construcții, ce se poate face? Ce se poate face când, și în urma acestor descoperiri arheologice nu se conservă nimic? Se poate spune că nu-i așa  și să-mi dați exemplul Hotelului Prezident. Da. Este unic. În România. Este unica realizare de acest fel: la subsol s-a conservat in situ o mică porțiune din cetatea Callatis, în partea ei de sud. Face parte din structura internă a hotelului și poate fi vizitată fără restricții. Nici o altă  tentativă n-a avut sorți de izbandă. Nici un proprietar nu a vrut să se impovăreze cu conservarea in situ a trecutului acestor locuri, în așa fel încât să fie vizitabil de către turiști. E costisitor, complicat, ocupă spațiu și nu se încadrează în goana nebună după venituri realizate ușor și rapid.  Și, dacă mergi în Grecia, în naționalismul lor excesiv, grecii știu să-și prezinte în mod comercial și cele mai banale pietre. Și noi, turistii căscăm gura cu interes. Bravo lor! Noi tăiem paduri, create cu mare greutate de stăpânirea românească, în Pădurea Comorova, radem vestigii ale trecutului. Și ne mirăm ca sabia fărâmițării țării stă deasupra capului nostru ca națiune. Da, am intrat în Uniunea Europeană, ce ne mai trebuie națiune, trecut istoric specific. Ne trebuie un trecut istoric care să dea bine, să nu deranjeze spiritele în uniune. Și noi, har Domnului avem un trecut istoric ce, dacă insistăm pe el, din stravechime și până astăzi, deranjează, și la sud, și la est și la vest și la nord.