Prof. Pădureanu
Elena Sanda
Fântânile sunt surse de apă. Ele încorporează tehnica
descoperirii sursei de apă (radiestezie sau o altă tehnică), tehnica realizării
puțului de apă, tehnica realizării sistemului de ridicare a apei la suprafața
pământului. Fântânile sunt un bun material ce încorporează în ele cunoaștere și
efort uman. Cel mai adesea fântânile sunt construcții alcătuite dintr-o groapă
cilindrică sau prismatică, cu pereții pietruiți, cu ghizduri împrejur, săpate
în pământ până la nivelul unui strat de apă freatică.
Ele servesc la alimentarea curentă cu
apă. Se mai denumesc și puț.
Au existat fântâni cu diferite funcții și de
diferite complexități de-a lungul a multor milenii de istorie în cazul multor
civilizații umane.
Inițial, fântâna, puțul a aparținut spațiului
public, comunității.Ea a fost creația unui efort colectiv sau individual.
Existenţa surselor de apă a fost întotdeauna
o condiţie determinantă în stabilirea şi dezvoltarea aşezărilor.
În zona de munte, fântâna este simplă. Aici, apa se găseşte din abundenţă aproape de
suprafaţă. Izvorul este captat printr-un jgheab de scânduri, având alături o
cupă de lemn (astăzi de metal) pentru scoaterea apei. La Sarmizegetusa Regia,
în zona sacră, datorită cercetărilor arheologice se mai poate observa și astăzi
captarea unui izvor din acele vremuri
geto-dacice, alături de modul de folosire al aceluiași izvor, astăzi. Noi, cei de astăzi folosim
lemnul prelucrat. În antichitate, la Sarmizegetusa Regia se folosea piatra
prelucrată pentru a dirija traseul apei.
Dirijarea traseului apei se realiza fie
descoperit, fie acoperit
Imaginea alăturată sugerează că acest traseu este posibil
să fi fost în cea mai mare parte acoperit, realizat din componente executate
din piatră.
Structuri de dirijare a apei
în incinta sacră de la Sarmizegetusa. Posibil să fi fost complet acoperite, fapt
sugerat de structura din dreapta.
Izvoarele de suprafață au fost captate din
vremuri imemoriale și în zona de stepă sau câmpie. În perioada romano-bizantină,
la vest de Mangalia au existat mai multe izvoare puternice pe malul limanului
numit astăzi Mangalia, liman care a suportat profunde modelări antropice de-a
lungul diferitelor epoci istorice. Cele mai apropiate izvoare de oraș, au fost
cunoscute ca izvoare tămăduitoare, ele fiind sulfuroase , termale, și cu un
debit foarte mare.
Izvor antic la vest de
Mangalia (fostul I.A.S. Albești)
Pe malul Lacului Mangalia, dincolo de comuna
Limanu, într-o zonă în care pe vremea lui Nicolae Ceaușescu s-a activat
viețuirea umană prin dezvoltarea unui I.A.S. (I.A.S. Albești), nu departe de
Pădurea de la Hagieni, se păstrează încă din antichitate un zid de piatră
frumos tăiată, la baza căruia se află gurile de captare a unor izvoare cu apă
potabilă, cu un debit mare. Aceste izvoare amenajate în antichitate se află în
imediata apropiere a unei exploatări de piatră de clacar din acea vreme. Astăzi
mai este funcțional doar unul din izvoare. Debitul lui este foarte mare și apa
e rece. De la aceste izvoare se alimentase și sistemul de irigații creat la
sfârșitul epocii lui Ceaușescu și distrus imediat după 1990.
Izvoarele antice de pe malul
Limanului Mangalia
Izvoarele de suprafață, captate și dăruite
spre utilizare public au fost prilej de creație artistic. Nu departe de
localitatea Heresti, la 35 km de Bucuresti în direcția Oltenita, in comuna
Hotarele se află satul Isvoarele. Acest sat
are cele 9 fantani pictate de un mester local, picturi care reprezinta
motive religioase, sociale sau care fac parte din viata si preocuparile
satului. Fantanile, de la intrarea in
sat dinspre Hotarele sunt urmatoarele : Izvorul Iubirii, Fantana lui Bachus,
Izvoarele Luminii, Ivorul Tamaduirii, Fantana Indreptarii, Sfanta Treime, Roua Nemuririi,
Lacrima Credintei plus inca o fantana care prezinta un motiv viticol si anume
zdrobirea strugurilor cu picioarele.
Izvor captat din satul Isvoarele,
jud. Călărași
Același gen de cișmele, izvoare captate și
folosite public, de oameni și animale, s-a regăsit și în spațiul urban, spre
exemplu la Sinaia, unde se află mai multe astfel de cișmele sau fântâni cu
caracte public datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima
jumătate a secolului al XX-lea.
Unele din aceste cișmele
sau fântâni, aflate de-a lungul drumurilor au devenit celebre datorită
activităților ilegale desfășurate în preajma lor. Nu departe de Brașov se află
Fântâna Hoților.
Fântâna hoților, nu departe
de grădina zoologică din Brașov
Pentru Ion Creangă, în Harap Alb, fântâna este
spațiul prielnic de a păcăli și a scăpa de un tovarăș, atunci cănd invidia și
concurența neloaială se manifestă. Spânul scapă temporar de Harap Alb,
păcălindu-l să coboare în fântână după apă. Odată intrat în puțul fântânii,
Harap Alb este închis acolo. Se pune capacul fântânii care se blochează pe
dinafară.
La șes, omul este nevoit să sape puţuri pentru
a aduce la suprafaţă apa din straturile adânci ale pământului. În zona de deal
și câmpie sunt specifice puțurile de apă. Acestea prezintă o varietate de aspecte în
ceea ce privește ghizdul fântânii și modalitatea tehnică de a aduce apa la
suprafață.
Acolo unde apa este aproape de suprafața
pământului, puțul se sapă la mică adâncime și necesită un efort uman mai mic.
În acel spațiu numărul puțurilor de apă poate fi mai mare și ele pot trece din
spațiul public în încinta gospodăriilor, devenid astfel proprietate privată,
motiv de bunăstare pentru gospodăria respectivă. Acolo unde puțul de apă trebuia săpat la
adâncime mare și foarte mare, acolo era nevoie de efort colectiv mai amplu,
fântânile rămâneau în domeniul public – pe marginea drumurilor, la intersecție
de drumuri. Ele deveneau loc de întâlnire și de comunicare între cei ce veneau
la sursa de apă. Fântâna într-o
gospodărie era semn de bogăție, de om cu stare și de independență, de mândrie.
Săpăturile arheologice au pus în evidență
puțuri de apă în spațiul anticului Callatis, a cetății Callatis din perioada
romano-bizantină. În gospodăriile din
centrul Mangaliei, dezvoltat peste anticul Callatis, fântâni antice au fost
utilizate constant, continuu până la înlocuirea lor cu sistemul centralizat de
aducțiune a apei. În zona de sud a anticei Callatis, astăzi în spațiul subteran
al Hotelului Prezident se conservă un sit arheologic în condiții moderne, care
pune în evidență un complex stradal ce cuprinde și o fântână. Diametrul acesteia este mai mic decât al
fântânilor de astăzi și se pare că ghizdul ei nu se ridica mult de la nivelul
pământului. Nu se cunoaște modalitatea
tehnică și cu ce se aducea apa la suprafață. Se pot face doar presupuneri.
Fotografie personală
Fântână în complexul arheologic
din incinta Hotelului Prezident, Mangalia.
Pe strada Oituz, nu departe de Colegiul
Național Economic, mangalienii au avut ocazia să vadă pentru o scurtă perioadă
de timp, săpăturile arheologice care dezvăluiau o parte de stradă externă cetății
Callatis, stradă antică ce prezenta o fântână, de același tip cu cea conservată
în spațiul hotelului Prezident. Se pare
că fântâni de model antic au continuat să funcționeze acolo unde nu au fost
distruse complet de conflictele militare, acolo unde decadența comunităților nu
a stimulat proasta întreținere și apoi distrugerea, dispariția.
Din
perioada de final a influenței directe romane la Dunăre, din secolul al VI-lea
d.Hr., în spațiul Sucidavei, se păstrează o fântână, tehnic deosebită. Situată pe terasa superioară a Dunării, cetatea Sucidava este cel mai
important monument istoric din sudul judeţului Olt. Fântâna
prezentă aici este o construcție ce coboară în plan înclinat în subteran
18 metri, pe un coridor lung de 26 de metri, la capătul căruia este o scobitură
cu apă limpede și bună de băut. Fântâna captează, de la adâncimea de 18 metri,
un izvor aflat la poalele cetății Sucidava, la 14 metri în exterior de zidul de
apărare (către Dunăre). Ea se compune din puțul propriu-zis și coridorul de
acces, lung de 26 de metri, ce coboară în pantă până la izvor. Această fântână
a fost construită odată cu refacerea fortificației Sucidavei, în secolul al
VI-lea d. H., de împăratul Iustinian (527-566), și a rămas în funcțiune până la
abandonarea cetății, un secol mai târziu. Ea a fost descoperită în anul 1958 și
restaurată în anul 1968. Este singura fântână monumentală de acest tip din
Europa de Sud-Est, din perioada romano-bizantină. Fântâna a fost creată cu
scopul de a permite aprovizionarea cu apă în timpul asediilor fără a fi necesar
ca locuitorii să iasă din cetate. „Fântâna secretă”, o capodoperă inginerească,
se poate spune că este o construcție oficială, de interes strategico-militar și
urban.
La intrarea în culuarul de coborâre spre fântână.
La începutul culuarului de coborâre.
Culuarul de coborâre la apă
Scările spre izvor
La apă, la izvor
Fântânile au jucat un rol important
în interiorul cetăților și fortificațiilor de apărare în întraga epocă
medievală, perioadă în care, pe timp de asediu, o cetate era ușor cucerită dacă
nu avea acces la o sursă de apă. Deseori fântânile au fost realizate ca parte a
sistemului defensiv al fortificației. Au
fost și situații în care sursa de apă din fortificație, din cetate a fost
creată cu ajutorul prizonierilor. Așa circulă legende despre fântâna de la
Castelul Huniazilor sau de fântâna din Cetatea Râșnovului. Pentru fântâna de la
Castelul Corvineștilor, Legenda spune că a fost săpată de trei turci prizonieri
la Iancu de Hunedoara, în speranța că vor afla libertatea la capătul efortului
– 15 ani și 28 de metri adâncime. Fântâna au săpat-o, dar libertatea n-au
aflat-o la cei ce i-au supraviețuit lui Ioan Corvin de Hunedoara. Pentru
Fântâna de la Râșnov, legenda spune că fantana a fost săpată de prizonieri turci care
au lucrat la ea timp de 15 ani. Acestia ar fi sapat in ghizduri (peretii
exteriori ai fantanii) versete din Coran in scrierea cufică. Această fântână este săpată în piatră 75 de
metri adâncime.
În zonele de câmpie și de stepă, fântânile nu erau numeroase.
Ele erau de folosinţă comună, întreţinute colectiv şi de aceea, foarte
preţioase.
Pentru că apa înseamnă viață, a existat credinţa
și tradiția că cei care sapă fântâni de pomană, voluntar, dobândesc ispăşirea
păcatelor, acesta fiind şi un rit pentru pomenirea celor morţi, precum şi una
dintre cele mai mari binefaceri.
Basmele păstrează și ele – Fata
Moșului și Fata Babei – amintirea faptului că fântânile, pe marginea
drumului puteau fi folosite numai dacă erau curățate și întreținute curate,
numai dacă trecătorii nu erau egoiști. Nepăsarea și indiferența trecătorilor
făceau ca fântânile să nu poată fi folosite, ba mai mult, să reprezinte un
pericol igienic. În basmul cules de Petre Ispirescu, Fata Moșului, oboșnuită să
muncească și să facă lucrurile funcționale în jurul ei, modestă, a făcut ca fântâna
de pe marginea drumului să poată adăpa trecătorii. Întorcându-se de la Sfânta
Vineri, a putut să bea apă din fântâna curățată de ea.
Fântîna grijită de dînsa era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi
lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fîntînei erau două pahare
de argint, cu care a băut la apă pănă s-a răcorit.
Cel ce are grijă de fântânile de pe marginea
drumului, în mod voluntar, fără să pretindă vreo răsplată, de obicei este
răsplătit prin atragerea unui destin pozitiv, luminos. Fata Moșului, întoarsă
acasă, nu se confruntă cu acțiuni care să contravină pretențiilor și
așteptărilor personale, din contră.
Lângă fântână, în credințele populare, se mai
fac descântece pentru tămăduirea trupului şi a sufletului. Mai mult, fântâna
devine ea însăşi obiect pentru ritual. În sate, la răspântii şi la mănăstiri se
găsesc destul de multe fântâni despre care oamenii simplii cred că au puterea
de a însănătoşi trupul şi sufletul.
Balada Meșterul manole impune fântâna ca
loc de ispășire și simbol al purificării la nivel popular. Acolo unde Meșterul
Manole s-a prăbușit din zborul său, a apărut un izvor, o fântână: „O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă
sărată,/ Cu lacrimi udată!”. Prin moartea meșterului Manole se produce un nou
început, începutul izvorului captat de fântâna meșterului Manole, o fântână
purificatoare a mândriei nemăsurate a creatorului – Meșterul.
Mănăstirile dau o semnificație aparte
fântânii prin rolul purificator al apei
– purificare fizică, spirituală, purificarea gândurilor.
Fântâna Meșterului
Manole, Mănăstirea Curtea de Argeş (arhiva Tzigara-Samurcaş)
Pentru a fi apărate de duhurile rele,
fântânile erau deseori străjuite de o cruce sau o troiţă. Până la sfârșitul
secolului al XIX-lea acestea aveau sculptat un text în scriere chirilică. Multe
din acestea mai sunt în picioare, in preajma fântânilor, dar nimeni nu le mai
deslușește astăzi textul.
Apa a
fost un factor hotărâtor în formarea aşezărilor, motiv pentru care, multe
localități perpetuează oiconimele hidrografice ce amintesc de importanța
izvorului, a fântânii. Astfel, în
Dobrogea regăsim: Cişmeaua Nouă, Cișmeaua Beiului (Izvorul Casimcea), Cișmeaua
Kalaigi (în Babadag) Fântâna Mare, Fântâna Oilor, Izvoarele. Este adevărat că numele
românești în Dobrogea s-au impus abia la 1925, prin legea administrativă impusă
de staul român pentru a realiza o
unitate teritorial-administrativă a României Mari. Această lege a impus
denumiri românești în Dobrogea, acolo unde comunitatea românească a devenit
dominantă, trăind alături de musulmanii turco-tătari. Numele românești au
înlocuit mai vechiul sistem de denumire a localităților specific perioadei de
stăpânire otomană aici, în Dobrogea. Denumiri turco-tătare s-au păstrat acolo
unde comunitatea musulmană a continuat să fie numeroasă.
Dacă ne aplecăm asupra denumirilor
turco-tătare ale unor localități din sud-estul României –denumiri care și
astăzi fac parte din tradiția orală a turco-tătarilor musulmani de aici, putem
vedea cum, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fântânile, puțurile
de apă au jucat un rol major în așezarea comunităților în emigrare, folosite de
Imperiul Otoman pentru a coloniza Dobrogea, în urma depopulării masive
determinată de desele războaie ruso-austro-turce și a molimelor ce însoțeau
aceste experiențe distructive în cadrul Problemei Orientale. De cele mai multe
ori, denumirile românești impuse au preluat oiconimele hidrografice ce aminteau
de importanța izvorului, a fântânii. Au fost așezări care s-au numit Bașpunar
(Fântâna), Mangeapunar (Să mănânci lângă fântână) până la 1925.
În spațiul românesc, acolo unde izvoarele
erau abundente, puțul de apă s-a construit numai la nivelul pământului, ridicat
atâta cât să nu permită intrarea impurităților, a pământului în apa de băut.
Pentru protecție, se acoperea permanent cu un capac de lemn. Apa se lua
coborând ciutura de lemn sa burduful pentru apă în apa fântânii pentru a se
umple, având grijă să nu se tulbure apa.
Sursa: http://www.editiadesud.ro/?p=5068
Tinere la fântână în prima
jumătate a secolului al XX-lea, la Mangalia
Mangalia – la fântână, în
vestul așezării, în cartierul tătăresc. Prima jumătate a secolului al XX-lea
Între cele două războaie mondiale, în secolul
al XX-lea, la Mangalia au
continuat să existe fântâni din pământ cu ghizduri de piatră, dar şi
fântâni cu ghizduri de lemn. Lângă fântână se afla jgeabul de adăpat vitele,
care era din piatră. Uneori acesta putea fi un sarcofag grecesc antic,
refolosit.
La Moscheea Esmahan Sultan, înălțată în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, pe pământurile fiicei de sultan – Esmahan -, în
Mangalia se află încă din acea perioadă de început, o fântână rituală realizată dintr-un
vechi mormânt roman, înconjurată de stele și pietre tombale din cimitirul
aristocratic ottoman. Această fântână realizează o îmbinare de elemente culturale
ce aparțineau a două civilizații total diferite, din epoci diferite (o simbioză
locală originală). Pentru islamici, fântâna lângă moschee este foarte important
și necesară. Ritualul solicită spălarea mâinilor alături de descălțare la
intrarea în lăcașul de cult.
Fotografie personal
Fântâna din curtea geamiei Esmahan
Sultan, Mangalia
Sursa: Fotografie personală
Fântînă cu scripete (vârtej) și tracțiune animală din Chirnogeni
Fântâna cu
scripete sau vârtej este o fântână de scos apa de la mare adâncime. Forța
omului, pentru a scoate apa, nefiind suficientă, se foloseau animale, mai ales
măgarul. Ea este preyentă în sudul Dobrogei. Fântâna de la Chirnogeni a fost
demontată în partea ei de suprafață și expusă în Muzeul Civilizației Populare
Tradiționale ASTRA din Dumbrava Sibiului, în perioada anilor 1970-1980, când în acest muzeu s-au
adus gospodării și instalații tehnice din toare zonele României
Fântânâni cu
vârtej și tracțiune animală precum cea de la Chirnogeni erau frecvente în sudul
Dobrogei, acolo unde puțurile de apă erau foarte adânci, uneori ajungând până
la 90 de metri. În sudul Dobrogei, fântânile conservă un obicei antic, acela de
a face ghizdul fântânii puțin deasupra pământului și de a acoperi fântâna cu un
capac ca o ușă, de lemn. Multă vreme apa
se aducea la suprafață cu un burduf de piele. Mai
târziu s-a folosit găleata de lemn și apoi de metal. Mai recent se folosesc
vase de plastic. Găleata s-a impus definitive la sfârșitul secolului al
XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.
Zaharia Stancu, în Pădurea nebună, descrie o
fântână din sud-estul Dobrogei, undeva la nord de Mangalia: …fântâna era, ca toate fântânile din câmpurile uscate şi pietroase ale Dobrogei, grozav de adâncă. Jgheabul de adăpat caii, de lângă fântână, era lung, larg şi înflorat cu semne
cioplite cu dalta, care laprima vedere mi se părură încâlcite. Când îl cercetai mai înamănunt, mă dumerii că jgheabul
tătarului nu era altcevadecât un
vechi sicriu grecesc, de piatră, scos, cu prilejulcine ştie cărei
săpături, din ascunzişul pământului aspru….Mă sprijinii debuduroiul
fântânii şi scosei reteveiul care împiedica roata.Burduful se prăvăli cu huiet în golul fântânii. Îl
auzii cum pocneşte apa, cum gâlgâie şi se încarcă…. Burduful mare, plin cu apă, era greu…
învârtii roata…
Găleata s-a impus după 1900, mai ales în
perioada interbelică.
Specifică zonei de câmpie este
fântâna-cumpănă, formată dintr-o bârnă lungă şi subţire, aşezată pe un stâlp
înalt, la un capăt fiind atârnată căldarea („ciutura”). Căldarea era la început
atârnată de cumpănă printr-o prăjină. Mai târziu cu o funie sau un lanț. Puțul
de apă este de formă cilindrică, zidit cu piatră, având o gură rotundă sau
pătrată, acoperită sau nu cu un capac din lemn.
O
fantana langa Bucuresti, 1860,
gravura de Hildibrand dupa un desen de A. Lancelot.
În sudvestul Dobrogei
In Dobrogea, Adancata,
Fântânile foarte vechi au adăpătoarea
pentru animale din piatră. Cele modernizate au făcut adăpătoarea din metal sau
cauciuc de tractor.
Fântână cu cumpănă modernizată cu plastic
în sud-vestul Dobrogei
La Limanu, nu departe de
Mangalia, continuă să funcționeze o fântână cu cumpănă.
Se mai folosește astăzi la
adăpatul animalelor aflate la păscut.
Fântână din zona Sucevei,
Muzeul Satului
http://bucuresti.tourneo.ro/wp-content/uploads/2009/09/muzuel-satului-fantana.jpg
Muzeul Satului Dimitrie
Gusti
Fântâna de tip mai evoluat este cea cu roată
şi lanţ; apa este scoasă cu ajutorul unui scripete, sau cilindru-scripete pus
în mișcare cu ajutorul unei roți, la suprafaţă existând un cadru de protecţie
din scânduri sau piatră. Fântâna mai evoluată dispune şi de alte elemente,
precum acoperişul, gardul protector, banca. Fântânile și cișmelele erau loc de
întâlnire, de socializare. Erau locul unde se putea tăifăsui.
http://www.miscarea.net/manoilescu-arbitrajul.htm
În sudul României, mai ales în Oltenia sudică
și pe acolo pe unde au colonizat oameni porniți din acestă zonă, au dus cu ei
un anume mod de a ridica apa din puț, folosind scripetele susținut de o bârnă
așezată pe doi stâlpi la început din lemn, mai târziu din beton.
Fântână din perioada
interbelică, secolul XX. Crucea de piatră insoțește fântâna.
Fântână pe camp, în
Oltenia de sud-est – dezafectată
Mai târziu a apărut și un acoperiș, pentru a
proteja de soare.
Acest tip de susținere a scripetelui este prezent și în vestul Europei, în Belgia.
In Ardeal, la Racovița
Multe dintre fântâni au continuat să fie
folosite de la o epocă la alta, până la introducerea sistemului centralizat de
aprovizionare cu apă a satelor, în epoca comunistă. Marea lor majoritate au
suferit adaptări și modernizări:
Fântână la întretăierea drumurilor
în Vârtop (jud. Constanța), folosită până târziu, la sfârșitul epocii
comuniste. Mecanismul de ridicare a apei, inițial manual, apoi realizat
scripetele de lemn, acesta a fost înlocuit cu unul de metal iar ciutura
betonată, pentru o mai mare rezistență. (Este adausul epocii comuniste la puțul
străvechi.)
Fântână la marginea drumului (Cerchezu, jud. Constanța)
Ea prezintă intervențiile contemporane -roata și axul
metalic de înfășurat funia sau
lanțul și cimentul pentru a consolida ghizdul. A fost
folosită până la introducerea sistemului
centralizat de aprovizionare cu apă în timpul lui Nicolae
Ceaușescu
Pe măsură ce s-a impus sistemul centralizat
de utilizare a apei la nivelul așezărilor, fântînile au devenit obiect de
muzeu, sau au fost părăsite. Cele părăsite, s-au deteriorat s-au au devenit
gropi de gunoi. Se pare că suntem în faza în care Fata Babei are câștig de
cauză în povestea fântânilor.
Bibliografie:
1. Ernest
Bernea, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, Bucureşti,
2006, cap. „Arhitectură și construcții” - Fântâna, pp. 148-150.
2. Lucian
Gruia, Fântâna – Poartă – Tunel – Arbore cosmic?, http://dochia.bravepages.com/revista_nouă/4-2010/eseu-gruia.htm
3. Kurt
Hielscher, album de fotografie, România anilor '30
4. Zaharia
Stancu, Pădurea nebună, VII, ediție îngrijită , prefață, tabel
cronologic, notă de Ovidiu Ghidirmic, în http://www.scribd.com/doc/178102339/Zaharia-Stancu-Padurea-Nebuna
7.
http://jurnalspiritual.eu/cetatea-sucidava-spatiu-ce-pastreaza-urmele-a-peste-cinci-milenii-de-istorie/
11. http://www.brasov.ro/istorie-cultura/mituri-legende/fantana-din-cetatea-rasnov-88.html#sthash.icAzF0NG.dpuf
12. http://www.ro.tezaur-romanesc.ro/arhitectur259-539259r259neasc259/-semnificaia-apei-i-fntna-ca-simbol-sacru-n-viaa-tradiional-romneasc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu