Bogomilismul – Conexiuni Carpato-Danubiano-Pontice - II -

Prof. Pădureanu Elena Sanda

              Boris a abdicat în 893.S-a retras la mănăstire.
  În faţa pericolului influenţei bizantine, păgânismul, pe care-l abjuraseră familiile nobiliare de sorginte bulgară creștinate recent, exercita o atracţie particulară. Era un fel de garanţie a independenţei.
    Reacţia boierilor protobulgari relevă tenacitatea de rezistență a tradiţiilor păgâne la cei incomplet asimilaţi. Nu se știe dacă bizantinii au avut vreun rol în reprimarea acestei tentative de revenire la păgânism. A fost ultima încercare a partizanilor vechii religii bulgare de a prelua puterea. Vreme de patru ani (889-893), s-a declanşat o ofensivă antibizantină şi anticreştină. S-a iniţiat o campanie energică de revigorare a păgânismului, acţiunile subminând poziţiile Bisericii şi ale noii credinţe. Nominal creştin, Vladimir fiul lui Boris I, a întemniţat pe arhiepiscopul Ştefan şi a permis alte persecuţii anticreştine. Restabilirea ostentativă a păgânismului sub Vladimir a fost efemeră.
  Boris I, retras de bunăvoie la mănăstire, revine și elimină definitiv influenţa protobulgarilor păgâni în viaţa politică a ţaratului şi asigură astfel triumful creştinismului. Îl aduce pe Simeon, (Симеон I Велики, transliterat Simeon I Veliki) al doilea fiu al său pe tron.
  Vechile temple păgâne bulgare au fost demolate sau transformate în biserici creştine.
   În 893 Boris a convocat o adunare generală a ţării (presupunea a cuprinde aristocrația bulgară, reprezentanții comunităților etnicie supuse, reprezentanți ai Bisericii) în care anunță public schimbarea conducătorului, a urmașului, în care a decretat adoptarea oficială a limbii slave în Biserică, intuind şansa de a fi conservată independenţa Bisericii bulgare prin introducerea limbii slave. Capitala a fost formal transferată de la Pliska, unde păgânismul constituia încă o forţă, la Veliki (Marele) Preslav, important punct strategic, mai puţin legat de trecutul păgân al statului bulgar.  Pliska (Plyuska, Pliskusa, în cronicile bizantine ale epocii) era în zona nord-est câmpiei înalte dintre Dunăre  Munții Balcani, o așezare cu o amprentă pronunțată mentalității bulgare, de tip migrator, transpusă urbanisitc, arhitectonic și în final - în timpul hanului (cneazului) Boris I - creștin, cu o populație restrânsă.  Aici se pot constata mai puțin conexiunile cu sanctuarele de sorginte tracică sau celtică, cât mai ales elementele de proveniență sarmato-alană, turcică. Construcțiile în piatră aparțin perioadei de trecere la creștinism și suprapun construcții care transpuseseră în lemn structuri de tip iurta. 

                                                                                                                                                 Sursa: Google Earth           
                                                                                                                         

                                                                                 Spațiul arheologic de la Pliska    
                                                

                                                                                                                        Sursa:   http://www.kroraina.com/pliska/pl_3_2.html
                                                                                            Zona palatului 

Aici s-au pus în evidență un templu care, probabil a fost închinat lui Tangry, zeul turcic al soarelui, sau a funcționat ca sanctuar imperial”, după modelul central asiatic, sau a fost un sanctuar al focului, în onoarea dinastiei conducătoare  (aspect constatat în Asia centrală, în lumea parților, în spațiul iranian). De asemenea poate fi interpretat ca un lăcaș de cult conectat la budism.  Nu poate fi stabilită cu rigurozitate apartenența la un cult sau altul de origine asiatică.
   Veliki Preslav se afla la nord de Munții Balcani, la poalele acestora, într-o poziție strategică importantă pentru acele timpuri. Dacă Boris este cel ce aduce reședința aici, Simeon, fiul său este cel căriua i se atribuie majoritatea construcțiilor, domnia sa reprezentând un moment culminant al statului bulgar din acea vreme.

                                                                                                                                                   Sursa: Google Earth                                                                                                                          
                                                                                 Veliki Preslav – situl arheologic               
       
                      
                                                                                                            http://kodeks.uni-bamberg.de/Bulgaria/PreslavGoldenChurch.htm
                                                                                   Veliki Preslav – reconstituire

  Preslav și Ohrida (în zona Macedoniei) au jucat pentru o perioadă de timp rolul de reședințe și bastioane cheie ale statului Bulgar. Sugerează interesul crescut pentru zona montană, ca sursă economică și semnificație strategică (probabil că mentalitatea vlahă s-a racordat mai puternic la lumea bulgară – vlahii practicau oieritul, transhumanța și negoțul, erau aninați de munți, de resursele acestora). Între 990 și 1015 la Ohrida s-a aflat capitala, din 990 până în 1018 s-a aflat Patriarhia statului bulgar. Cucerirea bizantină, la 1018 reduce rangul structurii creștine la acela de arhiepiscopie subordonată Constantinopopului iar capitala statului bulgar se va retrage doar la Veliki Preslav.În această perioadă alfabetul chirilic a fost creat în Preslav şi Ohrida (intrat în stăpânirea bulgară în 867), adaptat fiind după alfabetul glacolitic, creat de Chiril şi Metodiu.Aceștia doi alcătuiseră o nouă limbă literară, amestecând limba slavonă din Macedonia, din teritoriul din jurul Thessalonicului, cu cuvinte greceşti şi poate şi cu unele elemente de latină vulgară, vlahă, proto-românească, îmbogăţind limba primitivă, patriarhală, a barbarilor păgâni din această „slavonie”. Alfabetul chirilic a devenit piatra de bază pentru dezvoltarea culturală ulterioară.


                                                                                                    Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Samuil%27s_Fortress,_Ohrid
                                                                                   Castelul țarului Samuil la Ohrida

  Un pasaj din Miracula Sancti Demetrii consemna naşterea „unui popor nou”, în contextul unor planuri de a cuceri Thessalonicul puse la cale de Kuber, un conducător bulgar care se eliberase de sub autoritatea avară. Caracteristicile principale ale „noului popor”, aşa cum reies din descrierea făcută de autorul anonim, sunt: creştinismul, conştiinţa romană şi limba latină.
Surprinzător sau nu, acestea sunt aceleaşi caracteristici care vor defini o altă realitate etnică balcanică, începând cu secolul al X-lea, şi anume vlahii.
  Introducerea limbii slave în Biserica statului bulgar a însemnat o apropiere a comunității slave de puterea politică a statului, o întărire a elementelor care asigurau îndependență față de influențele bizantine și romanice. Comunitățile elene și romanice au fost astfel marginalizate, li s-a diminuat influența, au fost invitate la slavizare (bulgarizare) pentru a accede al ierarhii superioare în stat. 
 Adoptarea  limbii slave ca limbă oficială în administraţie şi biserică, s-a fătut probabil și din considerente că această limbă era înţeleasă de categorii largi, de omul de rând care reprezenta suportul direct al puterii oficiale. Preoţii bizantini au fost trimişi acasă, pentru că reprezentau un pericol pentru promovarea autonomiei și independenței, promovându-se preoți din sânul comunității slavo-bulgare.
  Rezistenţa obstinată a proto-bulgarilor la creştinare, rivalitatea religioasă dintre Roma şi Constantinopol şi prozelitismul cultelor eretice creaseră deja fermentul religios care avea să constituie punctul de plecare pentru reînvierea tradiţiei dualiste în Balcani.
    În Peninsula Balcanică, pe teritoriul fostelor provincii romane Macedonia, Dalmația, Tracia, Moesia (Moesia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis – intr-o etapă mai târzie romană), populația tracică marcată profund de stăpânirea romană, se confruntă cu deplasări de populații venite din  nord  în secolele V-VIII. Cele care influențează cel mai pregnant populația   traco-romană sunt comunitățile slave.
  Adoptarea oficială a creştinismului în statul bulgar a fost, evident unul dintre factorii care au impulsionat dezvoltarea sau a oferit stabilitatea creştinismului şi în stânga Dunării. Foarte probabil, începând cu epoca lui Simeon el pătrunde în formă slavă şi în stânga Dunării, fenomen atestat la Bucov prin exerciţiile de scriere chirilică din atelierul de fierărie, dar nu se poate vorbi despre o impunere totală şi exclusivă în această formă.


Bazată pe harta  "Засилване и териториално разширение на Славянобългарската държава през ХІ в." in atlas "Атлас по история на България за средните училища", "Картография", София, 1990 г.
            Theofilact din Simocatta, în Istorii( 587) și Teofan Mărturisitorul în Cronografia (800) vorbesc despre populațiile trace romanizate și creștine. Pentru comunitatea tracică romanizată s-a impus etnonimul vlah în scrierile epocii, etnonim care este frecvent folosit după 976 (cronica lui Ioan Skylitzes). Prin creștinarea bulgarilor, în biserica țaratului s-a impus limba slavonă. S-a format o aristocrație dominantă militar, a proto-bulgarilor care s-au impus peste o populație traco-romanizată, ajunsă în faza proto-românismului și a unei conviețuiri pașnice cu comunitatea slavă sud-dunăreană. Comunitățile proto-române sau vlahe (acele comunități tracice romanizate, bizantinizate, peste care s-a așezat patina timpului medieval timpuriu) și cele slave, purtau tradiții specifice, transmise oral, care le dădeau încărcătura specifică, pe filiera moșilor și strămoșilor, fără ca acestea să fie distruse, desființate la nivelul comunităților de un creștinism comun, marcat de imperialismul bizantin. Comunitățile se mențin relativ distince – pentru a se conserva - cu organizare și conducere proprii, specifice, colaborând la nivelul statului, la nivelul aristocratic și religios. Șefii comunităților proto-românești și slave erau în contact cu aristocrația proto-bulgară militară, cu aparatul administrativ, pentru a primi ordinele și a le aplica, pentru a conlucra și a supune comunitatea din care proveneau. Aceștia erau cei care se puteau integra și puteau integra comunitatea lor pașnic sau prin nesupunere, violent țaratului.  Aceștia își puteau urmări interesele personale sau ale propriei familii dar și interesele comunității pe care o reprezentau. Obștile sătești ale comunităților etnice urmăreau să-și păstreze identitatea, caracteristicile, atâta timp cât nu erau atinse de violente, agresiuni, atâta timp cât șefii lor nu realizau compromisuri cu puterea politico-militară și religioasă.
  Prezența comunității vlahe, proto-românești la sudul Dunării este atestată documentar pe de o parte de împăratul  Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în De administrando imperio unde, vorbind de vlahi, folosește termenul de romani (Ρωμάνοι), în timp ce pentru cei ce reprezintă autoritatea bizantină folosește denumirea de romei (Ρωμάιοι), fapt că socotea că erau două comunități distincte etnic și cultural. Pe de altă parte,  prezența comunității proto-românești este atestată documentar în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, „vlahul” Pudilă l-a înștiințat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit împărătesei cronicare bizantine Ana Comnena, vlahii (românii, aromânii) i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre vlahi (români) o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.
 Impunerea limbii slavone în Biserica organizată în primul țarat bulgar înseamnă o atragere a comunităților slave la o mai lejeră conlucrare cu autoritatea proto-bulgară,  o îndepărtare a comunității  vlahe(stră-românești) de puterea politică și religioasă bulgară.
  Paulicianismul este o sectă creștină eretică dualistă, influențată puternic de maniheism, care face o distincție între Dumnezeul creator al cerului și al pământului și Dumnezeul creator al sufletelor, singurul care merită să fie adorat. În învățătura lor, paulicienii resping Vechiul Testament și pretind că nu a existat o întrupare a lui Hristos. Isus Hristos a fost un înger care avea misiunea să mărturisească Evanghelia Sa, pentru ca oamenii să creadă că El poate salva de la moarte. Mama Sa reală este Ierusalimul ceresc. Ei nu au onorat crucea și au respins icoanele. Biblia lor era doar o parte din Noul Testament. Ei luau nume noi după botez, după numele menționate în Epistolele pauline, dorind ca aceste persoane să revină la viață. Apogeul mișcării paulicienilor a avut loc în 844, când ei au constituit un stat propriu cu capitala la Tibrike (astăzi Divriğ), în Cappadocia. In anul 871, paulicienii au fost învinși și fortăreața Tibrike a fost cucerită. O sută de mii de paulicieni au căzut victimă luptelor și represaliilor. O parte din paulicieni s-au retras în est în regiunile controlate de musulmani. În timpul primei cruciade, descendenții paulicienilor au luptat contra cruciaților. O altă parte a continuat să trăiască, tolerați în imperiul bizantin. Secta fiind prigonită, membrii ei au fost nevoiți să pribegească dintr-un loc în altul. Constantin al V-lea a strămutat mulți paulicieni în Tracia (Bulgaria de azi). Împăratul Ioan I Tzimiskes a strămutat, tot în Tracia, un alt grup de paulicieni din Siria, cărora le-a garantat libertatea religioasă.
   Existenţa lui e considerată ca o explicaţie a transmiterii doctrinelor dualiste de la gnozele Antichităţii târzii pînă la bogomilism şi catharism pe de o parte, la ismailism pe de altă parte.
  Între paulicianism și Bogomilism se evidențiază puncte comune dar între doctrinele lor nu se vede o legătură profundă. Bogomilismul nu afirmă precum o face paulicianismul, că lumea de aici ar fi produsul unui al doilea principiu. În ciuda prezenței unui mit aparent bizar, premisele bogomilismului se află în credințele prezente în spațiul balcanic: creștinism, credințe precreștine transmise oral, credințe necreștine, manifestate în spațiul statului bulgar, premise cu consecințe de ordin antropologic și etic, cu puternice nuanțe pseudo-dualiste.
  Bogomilismul este un curent eclesiastic creștin, născut pe fundalul reformei impusă de Boris și a rezistenței aristocrației bulgare la impunerea creștinismului, pe de o parte. Pe de altă parte are la bază dorințele comunității creștine din țaratul bulgar de a se individualiza și de a-și fundamenta independența, statornicia, în raport cu Biserica Răsăriteană (ortodoxismul de mai târziu) și cu cea apuseană (catolicismul după 1054).
   Este menționat pentru prima dată pe la 950. În vremea împăratului bulgar, Peter (927-968).
   Kedrenos socotea vatra bogomilismului din Macedonia până în Istria.
  Numele curentului religios provine de la presupusul Bogomil, cu intenții reformatoare, care se presupune a fi trăit către sfârșitul secolului al X-lea. Izvoarele paleo-slave și cele grecești promovează două persoane diferite sau nu, ca creatoare ale acestui curent socotit eretic, în cadrul creștinismului secolului al X-lea. Izvoarele grecesti menționează pe preotul Bogomil, pe când izvoarele slave atribuie preotului Ieremia propovăduirea acestui curent religios. Se folosește și termenul de preot și cel de călugăr pentru ambele nume. În limba bulgară, Bogomil este un nume cu două componente: adica „Bogo" (Dumnezeu) și „mile" (prieten), ar însemna „prietenul lui Dumnezeu". În greceşte era numit Theophylus. Se pare că preotul Ieremia a trăit în prima jumătate a domniei Țarului Petru (927-968). Bogomilismul a reprezentat un curent religios în cadrul creștinismului, un curent dualist gnostic ce aparent sintetiza paulicianismul armean și mișcarea reformatoare a bisericii slave din Bulgaria între 950 și 1396 – aceasta, la nivelul curentelor și orientărilor creștine de sorginte externă spațiului balcanic. Bogomilii umblau din loc în loc cu cerșitul și își adunau pomenile în traistă (torbeși pe bulgărește, de unde în limba română a generat tolbă). Ei înșiși își spuneau creștini.
  La începutul secolului al XI-lea era deja prezent în provincia bizantină Opsikion, din Asia Mică. Aici ereticii erau numiți de greci phoundaites, din latinescul funda, care însemna traistă.
  La începutul secolului al XII-lea ajunge la Constantinopol, aici comunitatea bogomilică fiind condusă de medicul Vasile. Acesta era înconjurat de 12 adepți, pe care îi numea ca pe cei 12 apostoli. A fost prins, condamnat la moarte și ars în hipodrom. Ana Comnena lasă o imagine vie a acestora. Ea scrie despre bogomili, despre Vasile, conducătorul comunității constantinopolitane, din perspectivă bizantină imperială.  Notează: Un Bogomil pare întunecos, şi este acoperit până la nas, şi umblă cu o aplecare, murmurând, dar în interior el este un lup necontrolat. Îi socotește pe bogomili vicleni, inflexibili în credința lor.
 În secolul al XII-lea existau biserici bogomilce influente la Constantinopol
 La sfarsitul sec. XII lea mișcarea devine o sectă cu ritualuri monastice și învaățătură speculativă. Bogomilii se retrag în nordul Balcanilor, misionarii lor plecând în Dalmația, Italia si Franța. Sinoadele ținute la Constantinopol în anii 1316 si 1325 condamnă bogomilismul. În Peninsula Balcanică devine religie de stat în Bosnia, în secolul al XIV-lea, în timpul banului Culin. Este prezent și în Serbia, Croația. Ajunge în Italia, în Franța. Este preluat de chatari, care se unesc cu valdensii și treptat se pierd în mișcarea albigensă. Influențe ale sale se regăsesc sporadic și la nordul Dunării. Ajunge și în Rusia. După distrugerea statului bulgar de către turci, în 1393, secta bogomililor disipare.În secolul al XIX-lea reînvie în Ucraina.
  Bizantinii ii numeau “satanieni”, iar germanii “luciferieni”. Se poate spune ca erau primii satanisti. De fapt urmași ai cultului fecundității de tip hedonist.
  Erau situați în genere, pe câmpia Dunării, din Germania pâna la noi, la Severin. Asta se intampla in Europa evului mediu intr-un teritoriu, in care misionarii catolici nu intrau cu ușurință, iar cei bizantini și ortodocsi, nu se preocupau să mai intre, dată fiind decadența imperială și succesiunea stăpânirilor de tip migrator.
  Bogomil, sau Ieremia propovaduia sărăcia, umilința, pocăința și rugăciunea. contesta credinţa creştină în Sfânta Treime, Biserica creştină, sfintele taine, ierarhia bisericească şi autoritatea statului. Susținea că lumea asta rea a fost creata de Satanail, care nu este decat fratele lui Hristos si fiu al lui Dumnezeu?  Insista că “Tatal nostru” este singura rugaciune care trebuie rostita și declara ca icoanele si ritualurile Bisericii sunt lucrari ale lui Satan iar Crucea trebuie detestata deoarece a fost suportul rastignirii lui Hristos. Resping Vechiul Testament. Resping botezul şi Euharistia, considerându-le rituri satanice, întrucât ele folosesc elemente materiale.
  Singura lucrare bogomilică autentică este “Interogatio Iohannis“.
  Esența bogomilismului este dualitatea în crearea lumii. Bogomilii au văzut viața pământească ca păcătoasă, ca o creație a unui înger decăzut (Satana), izgonit pe pământ de către Dumnezeul adevărat.  Punctele  doctrinare esențiale ale bogomilismului sunt:
1. Dumnezeu este antropomorfic. El poate fi văzut prin cele trei înfățișări ale Sale: „Tatăl, ca moșneag cu barbă, Fiul și Sf. Duh, ca  tineri".
Cei ce insistă pe subordonare, spun ca: „Tatăl a nascut pe Fiul, Fiul a născut pe Sf. Duh, iar Acesta a născut pe Iuda trădătorul și pe cei doisprezece apostoli".
2. Fiul mai mare al lui Dumnezeu s-a numit Satanael. El s-a revoltat împotriva Tatălui și a fost alungat din cer.
3. Invidios pe Adam și Eva, care trăiau în fericire, șarpele o seduce pe Eva și are cu ea un fiu, pe Cain și o fiică geamănă, Calotnela. Cain descinde astfel din cel rău, iar Abel, născut din
Adam si Eva, este reprezentantul binelui. Cain omoară pe Abel, iar Tatăl, văzând această faptă, retrage puterea creatoare a lui Satanael, îl aruncă în Tartar, îi taie din nume și finalul
„el", care arată originea sa dumnezeiască și rămâne doar stăpân al lumii, numindu-se acum „Satan".
4. Dumnezeu a emanat din Sine Logosul divin, numit când Hristos, când Arhanghelul Mihail. Logosul a coborât din cer, a pătruns în Fecioara Maria prin urechea dreaptă și s-a născut cu trup aparent.
5. Bogomilii sunt ființe „îngeresti". Ei pretindeau că sunt singurii oameni în care nu locuiesc demonii, și Duhul Sfânt ar fi duhul bogomililor.
Ei tăgăduiau moartea și credeau că se îmbracă într-un corp fără durere (dupa moarte), asemănător cu cel al lui Hristos, iar vechiul corp pe care-1 au de la Satan și care este închisoarea sufletului se va destrăma.
Nu admiteau cartile Vechiului Testament, nu respectau pe prooroci, înlăturând legea dată de Dumnezeu. Rețin însă Psalmii, dându-le interpretare alegorică și citire permanentă. Nu recunoșteau hotărârile Sinoadelor și scrierile Părinților.
6. Biserica este pretutindeni unde se întâlnesc adevarații credinciosi, adică bogomilii, iar celelalte biserici sunt locuința lui Satan cu demonii lui, așa cum este biserica Sf. Sofia din
Constantinopol și templul din Ierusalim.
Bogomilii nu admiteau biserica drept locaș de închinare. Ei aveau niște case de rugăciune simple, în care era așezată o masă acoperită cu un voal alb, pe care se afla Noul Testament.
7. Euharistia este considerată un sacrificiu adus demonilor, iar pâinea și vinul erau socotite reprezentările răului.
   Bogomilii resping botezul, în sensul ortodox. Resping cultul crucii. Resping cultul Fecioarei și al Sfinților, icoanele și moastele, ierarhia ecleziasticș, liturghia și rugaciunile ortodoxe. Ei cred ca edificiile materiale ale bisericilor sînt ascunzișurile lui Satan și incită la nesupunere civilă.
  Se consideră creștini exemplari. Disprețuiesc bogația si autoritatea – o autoritate complexă și complicată asociată cu bogația. Resping dogmele învierii morților și a judecății de apoi. resping Legea și Profeții. Promovează neacceptarea sacramentelor și a dogmei transsubstan­tierii. Resping ceremoniile complexe și complicate.
  Ei au plantat seminţele unei literaturi religioase populare în răsărit precum şi în apus. Biblia Istorică, Scrisoarea din Cer, Plimbările dinspre Cer şi Iad, numeroasele legende ale lui Adam şi ale Crucii, poemele religioase ale „Kalfiki perehozhie” şi alte producţii similare.
  Concepții bogomilice au fost transmise prin texte apocrife supravietuind, încă, în folclor. Singura scriere populară de origine bogomilă care circulă la noi este Cântecul lui Adam sau Versul lui Adam. Se spune că bogomilismul a fost o miscare aparută în Rasarit, ca o reactie la introducerea icoanelor in biserica, ce a propovaduit saracia, umilinta, pocainta si viata de rugaciune, iar singura rugaciune acceptată era rugăciunea “Tatal nostru”.
   La nivel religios, bogomilii erau impartiti in: „ascultatorii", „credinciosii" si „desavarsiti". „Ascultatorii" erau începătorii. Aceștia ascultau predica și se pregăteau să primească învățătura. Acestora li se predica morala evanghelică. „Credinciosii" erau cei ce primiseră botezul și aveau posibilitatea să pătrundă mai adânc în tainele învățăturii bogomilice. Trecerea de la „ascultator" la „credincios" se făcea printr-o pregătire deosebită, ce consta din post, rugăciune și viață modestă. După această perioadă de pregătire, candidatul primea „botezul al doilea" de la „Duhul Sfânt", punându-i-se pe cap Evanghelia după Ioan din care citeau începutul, iar cei adunați citeau sau cântau rugăciunea „Tatăl nostru", cu care încheiau ritualul.
 „Desăvârșiții" erau treapta cea mai înaltă, fiind introduși în toate tainele comunității, având și dreptul de a predica. Ajungând la această treaptă, ei primeau „duhul sfânt" prin punerea mâinilor, prin care se curățau de orice păcat. Aceștia se considerau „locuitori ai raiului" și se numeau „crinii câmpiei", „sarea pământului", „apostoli", „oameni înțelepți" etc.
   În fruntea comunității se afla un episcop, având sub ascultarea lui așa-zișii apostoli. „Hirotonia" se făcea printr-un act simplu, ca la botez, și era săvârșită de către episcop, iar acesta la rândul lui era hirotonit de gradele inferioare. Apostolii aveau sarcina de a călători și de a întări în credință pe credincioși.
   În comunitatea bogomilă nu se îngăduia carnea ca hrană și vinul ca băutură. Ei practicau o asceză foarte severă, vegetarianismul şi celibatul, datorită urii lor pentru propriile trupuri de carne.
   Bogomilii s-au organizat în comunităţi de credincioşi şi trăiau retraşi în munţi şi păduri, departe de asupririle instituţiilor statului. Fiecare comunitate îşi avea cei 12 „apostoli” ai ei, şi femeile puteau să fie ridicate la rangul de „alese”, „desăvârșite”. Bogomilii purtau haine precum călugării cerşetori şi erau renumiţi ca misionari, călătorind în lung şi în lat, pentru a propaga doctrinele lor, sau nu (pentru a derula activități economice modeste ce necesitau deplasarea la mare distanță, sau pentru a se refugia, a găsi un loc pentru siguranța personală). Vindecând bolnavii şi scoţând spiritul rău, ei au călătorit în lume şi şi-au răspândit literatura lor apocrifă, au influenţat profund spiritul religios central și vest-european, pregătindu-l pentru Reformă.
  Bogomilii au refuzat să plătescă taxe,  să lucreze în șerbie, sau să lupte în războaie. Ei au ignorat sistemul social feudal. Această lume, fiind lucrarea lui Satan, trebuiau să evite prinosul considerat ca darurile necuratului. Ei au fost ascetici și li s-a interzis consumul de carne. 

Va urma...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu