Prof.
Pădureanu Elena Sanda
Boris a abdicat în 893.S-a retras la mănăstire.
În faţa pericolului influenţei
bizantine, păgânismul, pe care-l abjuraseră familiile nobiliare de sorginte
bulgară creștinate recent, exercita o atracţie particulară. Era un fel de
garanţie a independenţei.
Reacţia boierilor protobulgari
relevă tenacitatea de rezistență a tradiţiilor păgâne la cei incomplet
asimilaţi. Nu se știe dacă bizantinii au avut vreun rol în reprimarea acestei
tentative de revenire la păgânism. A fost ultima încercare a partizanilor
vechii religii bulgare de a prelua puterea. Vreme de patru ani (889-893), s-a
declanşat o ofensivă antibizantină şi anticreştină. S-a iniţiat o campanie
energică de revigorare a păgânismului, acţiunile subminând poziţiile Bisericii
şi ale noii credinţe. Nominal creştin, Vladimir fiul lui Boris I, a întemniţat
pe arhiepiscopul Ştefan şi a permis alte persecuţii anticreştine. Restabilirea
ostentativă a păgânismului sub Vladimir a fost efemeră.
Boris I, retras de bunăvoie la
mănăstire, revine și elimină definitiv influenţa protobulgarilor păgâni în
viaţa politică a ţaratului şi asigură astfel triumful creştinismului. Îl aduce
pe Simeon, (Симеон I Велики, transliterat Simeon I Veliki) al doilea
fiu al său pe tron.
Vechile temple păgâne bulgare au
fost demolate sau transformate în biserici creştine.
În 893 Boris a convocat o adunare generală
a ţării (presupunea a cuprinde aristocrația bulgară, reprezentanții
comunităților etnicie supuse, reprezentanți ai Bisericii) în care anunță public
schimbarea conducătorului, a urmașului, în care a decretat adoptarea oficială a
limbii slave în Biserică, intuind şansa de a fi conservată independenţa
Bisericii bulgare prin introducerea limbii slave. Capitala a fost formal transferată de la Pliska, unde
păgânismul constituia încă o forţă, la Veliki (Marele) Preslav, important punct
strategic, mai puţin legat de trecutul păgân al statului bulgar. Pliska (Plyuska,
Pliskusa,
în cronicile bizantine ale epocii) era în zona nord-est câmpiei înalte dintre
Dunăre Munții Balcani, o așezare cu o
amprentă pronunțată mentalității bulgare, de tip migrator, transpusă urbanisitc,
arhitectonic și în final - în timpul hanului (cneazului) Boris I - creștin, cu
o populație restrânsă. Aici se pot
constata mai puțin conexiunile cu sanctuarele de sorginte tracică sau celtică,
cât mai ales elementele de proveniență sarmato-alană, turcică. Construcțiile în
piatră aparțin perioadei de trecere la creștinism și suprapun construcții care
transpuseseră în lemn structuri de tip iurta.
Sursa: Google Earth
Spațiul arheologic de la Pliska
Sursa: http://www.kroraina.com/pliska/pl_3_2.html
Zona
palatului
Aici s-au pus în evidență un templu care, probabil a fost închinat lui
Tangry, zeul turcic al soarelui, sau a funcționat ca sanctuar “imperial”,
după modelul central asiatic, sau a fost un sanctuar al focului, în onoarea
dinastiei conducătoare (aspect constatat
în Asia centrală, în lumea parților, în spațiul iranian). De asemenea poate fi
interpretat ca un lăcaș de cult conectat la budism. Nu poate fi stabilită cu rigurozitate apartenența
la un cult sau altul de origine asiatică.
Veliki Preslav se afla la nord de Munții Balcani,
la poalele acestora, într-o poziție strategică importantă pentru acele timpuri.
Dacă Boris este cel ce aduce reședința aici, Simeon, fiul său este cel căriua i se atribuie majoritatea construcțiilor, domnia sa
reprezentând un moment culminant al statului bulgar din acea vreme.
Sursa: Google Earth
Veliki Preslav – situl arheologic
http://kodeks.uni-bamberg.de/Bulgaria/PreslavGoldenChurch.htm
Veliki Preslav – reconstituire
Preslav și Ohrida (în zona
Macedoniei) au jucat pentru o perioadă de timp rolul de reședințe și bastioane
cheie ale statului Bulgar. Sugerează interesul crescut pentru zona montană, ca
sursă economică și semnificație strategică (probabil că mentalitatea vlahă s-a
racordat mai puternic la lumea bulgară – vlahii practicau oieritul,
transhumanța și negoțul, erau aninați de munți, de resursele acestora). Între
990 și 1015 la Ohrida s-a aflat capitala, din 990 până în 1018 s-a aflat
Patriarhia statului bulgar. Cucerirea bizantină, la 1018 reduce rangul
structurii creștine la acela de arhiepiscopie subordonată Constantinopopului
iar capitala statului bulgar se va retrage doar la Veliki Preslav.În această perioadă
alfabetul chirilic a fost creat în Preslav şi Ohrida (intrat în stăpânirea bulgară
în 867), adaptat fiind după alfabetul glacolitic,
creat de Chiril şi Metodiu.Aceștia doi
alcătuiseră o nouă limbă literară, amestecând limba slavonă din Macedonia, din
teritoriul din jurul Thessalonicului, cu cuvinte greceşti şi poate şi cu unele
elemente de latină vulgară, vlahă, proto-românească, îmbogăţind limba
primitivă, patriarhală, a barbarilor păgâni din această „slavonie”. Alfabetul chirilic a devenit piatra de bază pentru dezvoltarea culturală ulterioară.
Castelul țarului Samuil la Ohrida
Un pasaj din Miracula
Sancti Demetrii consemna naşterea „unui popor nou”, în
contextul unor planuri de a cuceri Thessalonicul puse la cale de Kuber, un
conducător bulgar care se eliberase de sub autoritatea avară. Caracteristicile
principale ale „noului popor”, aşa cum reies din descrierea făcută
de autorul anonim, sunt: creştinismul, conştiinţa romană şi limba latină.
Surprinzător sau
nu, acestea sunt aceleaşi caracteristici care vor defini o altă realitate etnică
balcanică, începând cu secolul al X-lea, şi anume vlahii.
Introducerea limbii slave în Biserica statului
bulgar a însemnat o apropiere a comunității slave de puterea politică a
statului, o întărire a elementelor care asigurau îndependență față de
influențele bizantine și romanice. Comunitățile elene și romanice au fost
astfel marginalizate, li s-a diminuat influența, au fost invitate la slavizare
(bulgarizare) pentru a accede al ierarhii superioare în stat.
Adoptarea limbii
slave ca limbă oficială în administraţie şi biserică, s-a fătut probabil și din
considerente că această limbă era înţeleasă de categorii largi, de omul de rând
care reprezenta suportul direct al puterii oficiale. Preoţii bizantini au fost
trimişi acasă, pentru că reprezentau un pericol pentru promovarea autonomiei și
independenței, promovându-se preoți din sânul comunității slavo-bulgare.
Rezistenţa obstinată a proto-bulgarilor la
creştinare, rivalitatea religioasă dintre Roma şi Constantinopol şi
prozelitismul cultelor eretice creaseră deja fermentul religios care avea să
constituie punctul de plecare pentru reînvierea tradiţiei dualiste în Balcani.
În
Peninsula Balcanică, pe teritoriul fostelor provincii romane Macedonia,
Dalmația, Tracia, Moesia (Moesia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis –
intr-o etapă mai târzie romană), populația tracică marcată profund de
stăpânirea romană, se confruntă cu deplasări de populații venite din nord
în secolele V-VIII. Cele care influențează cel mai pregnant
populația traco-romană sunt
comunitățile slave.
Adoptarea oficială a creştinismului în statul
bulgar a fost, evident unul dintre factorii care au impulsionat dezvoltarea sau
a oferit stabilitatea creştinismului şi în stânga Dunării. Foarte probabil,
începând cu epoca lui Simeon el pătrunde în formă slavă şi în stânga Dunării, fenomen
atestat la Bucov prin exerciţiile de scriere chirilică din atelierul de
fierărie, dar nu se poate vorbi despre o impunere totală şi exclusivă în această
formă.
Bazată pe harta
"Засилване и териториално разширение на Славянобългарската държава
през ХІ в." in atlas "Атлас по история на България за средните
училища", "Картография", София, 1990 г.
Theofilact din Simocatta, în Istorii( 587) și Teofan
Mărturisitorul în Cronografia (800) vorbesc despre populațiile
trace romanizate și creștine. Pentru comunitatea tracică romanizată s-a
impus etnonimul vlah în scrierile
epocii, etnonim care este frecvent folosit după 976 (cronica lui Ioan Skylitzes). Prin
creștinarea bulgarilor, în biserica țaratului s-a impus limba slavonă. S-a
format o aristocrație dominantă militar, a proto-bulgarilor care
s-au impus peste o populație traco-romanizată, ajunsă în faza proto-românismului
și a unei conviețuiri pașnice cu comunitatea slavă sud-dunăreană. Comunitățile
proto-române sau vlahe (acele comunități tracice romanizate, bizantinizate,
peste care s-a așezat patina timpului medieval timpuriu) și cele slave, purtau
tradiții specifice, transmise oral, care le dădeau încărcătura specifică, pe
filiera moșilor și strămoșilor, fără ca acestea să fie distruse, desființate la
nivelul comunităților de un creștinism comun, marcat de imperialismul bizantin.
Comunitățile se mențin relativ distince – pentru a se conserva - cu organizare
și conducere proprii, specifice, colaborând la nivelul statului, la nivelul aristocratic
și religios. Șefii comunităților proto-românești și slave erau în contact cu
aristocrația proto-bulgară militară, cu aparatul administrativ, pentru a primi
ordinele și a le aplica, pentru a conlucra și a supune comunitatea din care
proveneau. Aceștia erau cei care se puteau integra și puteau integra
comunitatea lor pașnic sau prin nesupunere, violent țaratului. Aceștia își puteau urmări interesele
personale sau ale propriei familii dar și interesele comunității pe care o
reprezentau. Obștile sătești ale comunităților etnice urmăreau să-și păstreze
identitatea, caracteristicile, atâta timp cât nu erau atinse de violente, agresiuni,
atâta timp cât șefii lor nu realizau compromisuri cu puterea politico-militară
și religioasă.
Prezența
comunității vlahe, proto-românești la sudul Dunării este atestată documentar pe
de o parte de împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(912-959) în De administrando imperio unde, vorbind de vlahi, folosește
termenul de romani (Ρωμάνοι), în timp ce pentru cei ce reprezintă
autoritatea bizantină folosește denumirea de romei (Ρωμάιοι), fapt că
socotea că erau două comunități distincte etnic și cultural. Pe de altă
parte, prezența comunității
proto-românești este atestată documentar în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane
împotriva Constantinopolului,
„vlahul” Pudilă l-a înștiințat pe împărat despre incursiunea inamică. Potrivit
împărătesei cronicare bizantine Ana Comnena, vlahii
(românii, aromânii) i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a
recrutat dintre vlahi (români) o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.
Impunerea
limbii slavone în Biserica organizată în primul țarat bulgar înseamnă o
atragere a comunităților slave la o mai lejeră conlucrare cu autoritatea
proto-bulgară, o îndepărtare a
comunității vlahe(stră-românești) de
puterea politică și religioasă bulgară.
Paulicianismul este o sectă creștină eretică
dualistă, influențată puternic de maniheism, care
face o distincție între Dumnezeul creator al cerului și al pământului și
Dumnezeul creator al sufletelor, singurul care merită să fie adorat. În
învățătura lor, paulicienii resping Vechiul Testament și
pretind că nu a existat o întrupare a lui Hristos. Isus
Hristos a fost un înger care avea
misiunea să mărturisească Evanghelia Sa,
pentru ca oamenii să creadă că El poate salva de la moarte. Mama Sa reală este Ierusalimul ceresc. Ei nu
au onorat crucea și au
respins icoanele. Biblia lor era
doar o parte din Noul Testament. Ei luau nume noi după botez, după numele menționate în Epistolele pauline, dorind ca aceste
persoane să revină la viață. Apogeul mișcării paulicienilor a avut
loc în 844, când ei au constituit un stat propriu cu capitala la Tibrike
(astăzi Divriğ), în Cappadocia. In
anul 871, paulicienii au fost învinși și fortăreața Tibrike a fost cucerită. O
sută de mii de paulicieni au căzut victimă luptelor și represaliilor. O parte
din paulicieni s-au retras în est în regiunile controlate de musulmani. În
timpul primei cruciade,
descendenții paulicienilor au luptat contra cruciaților. O altă parte a
continuat să trăiască, tolerați în imperiul bizantin. Secta fiind prigonită,
membrii ei au fost nevoiți să pribegească dintr-un loc în altul. Constantin al V-lea a strămutat mulți paulicieni în Tracia (Bulgaria de
azi). Împăratul Ioan I Tzimiskes
a strămutat, tot în Tracia, un alt grup de paulicieni din Siria, cărora
le-a garantat libertatea religioasă.
Existenţa lui e
considerată ca o explicaţie a transmiterii doctrinelor dualiste de la gnozele
Antichităţii târzii pînă la bogomilism şi catharism pe de o parte, la ismailism
pe de altă parte.
Între paulicianism și Bogomilism se evidențiază puncte
comune dar între doctrinele lor nu se vede o legătură profundă. Bogomilismul nu
afirmă precum o face paulicianismul, că lumea de aici ar fi produsul unui al
doilea principiu. În ciuda prezenței unui mit aparent bizar, premisele
bogomilismului se află în credințele prezente în spațiul balcanic: creștinism,
credințe precreștine transmise oral, credințe necreștine, manifestate în
spațiul statului bulgar, premise cu consecințe de ordin antropologic și etic, cu
puternice nuanțe pseudo-dualiste.
Bogomilismul este un curent eclesiastic creștin, născut pe fundalul reformei impusă
de Boris și a rezistenței aristocrației bulgare la impunerea creștinismului, pe
de o parte. Pe de altă parte are la bază dorințele comunității creștine din
țaratul bulgar de a se individualiza și de a-și fundamenta independența,
statornicia, în raport cu Biserica Răsăriteană (ortodoxismul de mai târziu) și
cu cea apuseană (catolicismul după 1054).
Este menționat pentru prima dată pe la 950. În
vremea împăratului bulgar, Peter (927-968).
Kedrenos socotea vatra bogomilismului din
Macedonia până în Istria.
Numele curentului religios provine de la
presupusul Bogomil,
cu intenții reformatoare, care se presupune a fi trăit către sfârșitul secolului al
X-lea. Izvoarele paleo-slave și cele grecești promovează două
persoane diferite sau nu, ca creatoare ale acestui curent socotit eretic, în
cadrul creștinismului secolului al X-lea. Izvoarele grecesti menționează pe
preotul Bogomil, pe când izvoarele slave atribuie preotului Ieremia
propovăduirea acestui curent religios. Se folosește și termenul de preot și cel
de călugăr pentru ambele nume. În limba bulgară, Bogomil este un nume cu două
componente: adica „Bogo" (Dumnezeu) și „mile" (prieten), ar însemna
„prietenul lui Dumnezeu". În greceşte era numit Theophylus. Se pare
că preotul Ieremia a trăit în prima jumătate a domniei Țarului Petru (927-968).
Bogomilismul a reprezentat un
curent religios în cadrul creștinismului, un curent dualist gnostic
ce aparent sintetiza paulicianismul armean
și mișcarea reformatoare a bisericii slave din Bulgaria
între 950
și 1396
– aceasta, la nivelul curentelor și orientărilor creștine de sorginte externă
spațiului balcanic. Bogomilii umblau din loc în loc cu cerșitul și își adunau
pomenile în traistă (torbeși pe
bulgărește, de unde în limba română a generat tolbă). Ei înșiși își spuneau creștini.
La începutul secolului al XI-lea era deja
prezent în provincia bizantină Opsikion, din Asia Mică. Aici ereticii erau
numiți de greci phoundaites, din
latinescul funda, care însemna traistă.
La începutul secolului al XII-lea ajunge la Constantinopol, aici
comunitatea bogomilică fiind condusă de medicul Vasile. Acesta era înconjurat
de 12 adepți, pe care îi numea ca pe cei 12 apostoli. A fost prins, condamnat
la moarte și ars în hipodrom. Ana Comnena lasă o imagine vie a acestora. Ea scrie despre bogomili, despre Vasile, conducătorul comunității
constantinopolitane, din perspectivă bizantină imperială. Notează: Un Bogomil pare întunecos, şi este acoperit până la nas, şi umblă
cu o aplecare, murmurând, dar în interior el este un lup necontrolat. Îi socotește pe bogomili vicleni, inflexibili în credința lor.
În secolul al XII-lea existau biserici
bogomilce influente la Constantinopol
La sfarsitul sec. XII lea mișcarea devine o
sectă cu ritualuri monastice și învaățătură speculativă. Bogomilii se retrag în
nordul Balcanilor, misionarii lor plecând în Dalmația, Italia si Franța.
Sinoadele ținute la Constantinopol în anii 1316 si 1325 condamnă bogomilismul.
În Peninsula Balcanică devine religie de stat în Bosnia, în secolul al XIV-lea,
în timpul banului Culin. Este prezent și în Serbia, Croația. Ajunge în Italia,
în Franța. Este preluat de chatari, care se unesc cu valdensii și treptat se
pierd în mișcarea albigensă. Influențe ale sale se regăsesc sporadic și la
nordul Dunării. Ajunge și în Rusia. După distrugerea statului bulgar de
către turci, în 1393, secta bogomililor disipare.În secolul al XIX-lea reînvie
în Ucraina.
Bizantinii ii numeau “satanieni”, iar
germanii “luciferieni”. Se poate spune ca erau primii satanisti. De fapt urmași
ai cultului fecundității de tip hedonist.
Erau situați în genere, pe câmpia Dunării,
din Germania pâna la noi, la Severin. Asta se intampla in Europa evului mediu
intr-un teritoriu, in care misionarii catolici nu intrau cu ușurință, iar cei
bizantini și ortodocsi, nu se preocupau să mai intre, dată fiind decadența
imperială și succesiunea stăpânirilor de tip migrator.
Bogomil, sau Ieremia propovaduia sărăcia,
umilința, pocăința și rugăciunea. contesta credinţa creştină în Sfânta
Treime, Biserica creştină, sfintele taine, ierarhia bisericească şi autoritatea
statului. Susținea că lumea
asta rea a fost creata de Satanail, care nu este decat fratele lui Hristos
si fiu al lui Dumnezeu? Insista că
“Tatal nostru” este singura rugaciune care trebuie rostita și declara ca
icoanele si ritualurile Bisericii sunt lucrari ale lui Satan iar Crucea trebuie
detestata deoarece a fost suportul rastignirii lui Hristos. Resping
Vechiul Testament. Resping botezul şi Euharistia, considerându-le rituri
satanice, întrucât ele folosesc elemente materiale.
Singura lucrare bogomilică autentică este “Interogatio Iohannis“.
Esența bogomilismului este
dualitatea în crearea lumii. Bogomilii au văzut viața
pământească ca păcătoasă, ca o creație a unui înger decăzut (Satana), izgonit
pe pământ de către Dumnezeul adevărat. Punctele doctrinare esențiale ale bogomilismului sunt:
1. Dumnezeu este antropomorfic. El poate fi văzut
prin cele trei înfățișări ale Sale: „Tatăl, ca moșneag cu barbă, Fiul și Sf.
Duh, ca tineri".
Cei ce insistă pe subordonare, spun ca: „Tatăl a nascut
pe Fiul, Fiul a născut pe Sf. Duh, iar Acesta a născut pe Iuda trădătorul și pe
cei doisprezece apostoli".
2. Fiul mai mare al lui Dumnezeu s-a numit Satanael.
El s-a revoltat împotriva Tatălui și a fost alungat din cer.
3. Invidios pe Adam și Eva, care trăiau în fericire,
șarpele o seduce pe Eva și are cu ea un fiu, pe Cain și o fiică geamănă,
Calotnela. Cain descinde astfel din cel rău, iar Abel, născut din
Adam si Eva, este reprezentantul binelui. Cain
omoară pe Abel, iar Tatăl, văzând această faptă, retrage puterea creatoare a
lui Satanael, îl aruncă în Tartar, îi taie din nume și finalul
„el", care arată originea sa dumnezeiască și
rămâne doar stăpân al lumii, numindu-se acum „Satan".
4. Dumnezeu a emanat din Sine Logosul divin, numit
când Hristos, când Arhanghelul Mihail. Logosul a coborât din cer, a pătruns în Fecioara Maria prin urechea
dreaptă și s-a născut cu trup aparent.
5. Bogomilii sunt ființe „îngeresti". Ei
pretindeau că sunt singurii oameni în care nu locuiesc demonii, și Duhul Sfânt ar fi duhul
bogomililor.
Ei tăgăduiau moartea și credeau că se îmbracă
într-un corp fără durere (dupa moarte), asemănător cu cel al lui Hristos, iar
vechiul corp pe care-1 au de la Satan și care este închisoarea sufletului se va destrăma.
Nu admiteau cartile Vechiului Testament, nu
respectau pe prooroci, înlăturând legea dată de Dumnezeu. Rețin însă Psalmii,
dându-le interpretare alegorică și citire permanentă. Nu recunoșteau hotărârile
Sinoadelor și scrierile Părinților.
6. Biserica este pretutindeni unde se întâlnesc
adevarații credinciosi, adică bogomilii, iar celelalte biserici sunt locuința
lui Satan cu demonii lui, așa cum este biserica Sf. Sofia din
Bogomilii nu admiteau biserica drept locaș de închinare.
Ei aveau niște case de rugăciune simple, în care era așezată o masă acoperită
cu un voal alb, pe care se afla Noul Testament.
7. Euharistia este considerată un sacrificiu adus
demonilor, iar pâinea și vinul erau socotite reprezentările răului.
Bogomilii resping botezul, în sensul ortodox. Resping cultul crucii.
Resping cultul Fecioarei și al Sfinților, icoanele și moastele, ierarhia
ecleziasticș, liturghia și rugaciunile ortodoxe. Ei cred ca edificiile materiale
ale bisericilor sînt ascunzișurile lui Satan și incită la nesupunere civilă.
Se consideră creștini exemplari. Disprețuiesc bogația si autoritatea – o
autoritate complexă și complicată asociată cu bogația. Resping dogmele învierii
morților și a judecății de apoi. resping Legea și Profeții. Promovează
neacceptarea sacramentelor și a dogmei transsubstantierii. Resping ceremoniile
complexe și complicate.
Ei au plantat seminţele unei literaturi
religioase populare în răsărit precum şi în apus. Biblia Istorică, Scrisoarea
din Cer, Plimbările dinspre Cer şi Iad, numeroasele legende ale lui Adam şi ale
Crucii, poemele religioase ale „Kalfiki perehozhie” şi alte producţii similare.
Concepții bogomilice au fost transmise prin
texte apocrife supravietuind, încă, în folclor. Singura scriere populară de
origine bogomilă care circulă la noi este Cântecul
lui Adam sau Versul lui Adam. Se
spune că bogomilismul a fost o miscare aparută în Rasarit, ca o reactie la
introducerea icoanelor in biserica, ce a propovaduit saracia, umilinta,
pocainta si viata de rugaciune, iar singura rugaciune acceptată era rugăciunea
“Tatal nostru”.
La nivel
religios, bogomilii erau impartiti in: „ascultatorii",
„credinciosii" si „desavarsiti". „Ascultatorii" erau începătorii. Aceștia ascultau predica și
se pregăteau să primească învățătura. Acestora li se predica morala evanghelică.
„Credinciosii" erau cei ce
primiseră botezul și aveau posibilitatea să pătrundă mai adânc în tainele
învățăturii bogomilice. Trecerea de la „ascultator" la „credincios"
se făcea printr-o pregătire deosebită, ce consta din post, rugăciune și viață
modestă. După această perioadă de pregătire, candidatul primea „botezul al doilea"
de la „Duhul Sfânt", punându-i-se pe cap Evanghelia după Ioan din
care citeau începutul, iar cei adunați citeau sau cântau rugăciunea „Tatăl nostru",
cu care încheiau ritualul.
„Desăvârșiții" erau treapta
cea mai înaltă, fiind introduși în toate tainele comunității, având
și dreptul de a predica. Ajungând la această treaptă, ei primeau „duhul
sfânt" prin punerea mâinilor, prin care se curățau de orice păcat. Aceștia
se considerau „locuitori ai raiului" și se numeau „crinii câmpiei",
„sarea pământului", „apostoli", „oameni înțelepți" etc.
În fruntea
comunității se afla un episcop, având sub ascultarea lui așa-zișii apostoli.
„Hirotonia" se făcea printr-un act simplu, ca la botez, și era săvârșită
de către episcop, iar acesta la rândul lui era hirotonit de gradele inferioare.
Apostolii aveau sarcina de a călători și de a întări în credință pe credincioși.
În
comunitatea bogomilă nu se îngăduia carnea ca hrană și vinul ca băutură. Ei
practicau o asceză foarte severă, vegetarianismul şi celibatul, datorită urii
lor pentru propriile trupuri de carne.
Bogomilii
s-au organizat în comunităţi de credincioşi şi trăiau retraşi în munţi şi
păduri, departe de asupririle instituţiilor statului.
Fiecare comunitate îşi avea cei 12 „apostoli” ai ei, şi femeile puteau să
fie ridicate la rangul de „alese”, „desăvârșite”. Bogomilii purtau haine precum
călugării cerşetori şi erau renumiţi ca misionari, călătorind în lung şi în
lat, pentru a propaga doctrinele lor, sau nu (pentru a derula activități
economice modeste ce necesitau deplasarea la mare distanță, sau pentru a se
refugia, a găsi un loc pentru siguranța personală). Vindecând bolnavii şi
scoţând spiritul rău, ei au călătorit în lume şi şi-au răspândit literatura lor
apocrifă, au influenţat profund spiritul religios central și vest-european,
pregătindu-l pentru Reformă.
Bogomilii au
refuzat să plătescă taxe, să lucreze în șerbie, sau să lupte în războaie.
Ei au ignorat sistemul social feudal. Această lume, fiind lucrarea lui Satan,
trebuiau să evite prinosul considerat ca darurile necuratului. Ei au fost
ascetici și li s-a interzis consumul de carne.
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu