Bogomilismul – Conexiuni Carpato-Danubiano-Pontice - I -

Prof. Pădureanu Elena Sanda

   Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, de factură romană, de limbă latină.  pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat (sau care a pierdut latinitatea, romanitatea din administrație, armată, biserică și alte instituții legate de stat, într-un fel sau altul) care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenic și și-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox.

   În secolele VIII-XV, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) este prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele din Balcani și din Asia Mică prezintă o populație care aparent este preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie și trăiau, în special, în apropierea frontierelor.

   În Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de bizantini încă din secolul al VI-lea constituie (după analiza istoricilor români), simetricul meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului și strămoșii actualilor aromâni, meglenoromâni, vlahi. Tot în Balcani, o altă populație, ilirii (parte a tracilor neromanizați) se află la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populații autohtone, se adăugară la sud de Dunăre popoare migratoare ca slavii, începând cu secolul al VI-lea, sau proto-bulgarii (inițial, turcofoni), începând cu secolul al VIII-lea.

  Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în Evul mediu, însemna „greci antici păgâni”. Mândria de a aparține statului "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea Imperiul Bizantin), era împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere și litorale, fiindcă, în provincie, răscoalele, deseori pe bază etnică, alteori pe bază religioasă, arată că populații întregi nu se simțeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, nu poate fi considerată conștiință națională, în spiritul modern.

  În Peninsula Balcanică, în secolul al IV-lea, sub impulsul măsurilor impuse de împărații Constantin cel Mare (306-337) și Theodosiu, creștinismul a parcurs drumul de la religie prigonită, la religie tolerată, acceptată alături de celelalte culte politeiste din imperiu, la o religie unică, dominantă, conectată la puterea politică din stat, la puterea imperială. La sfârșitul secolului al IV-lea s-a impus prigoana cultelor politeiste, eliminarea lor din spațiul oficial al Imperiului Roman de Răsărit.

  Nu știm exact - din informații scrise - care era situația religioasă a populației tracice romanizată și bizantinizată, în totalitatea ei, dacă era dominant creștină și dacă au dispărut total formele de manifestare ale cultelor politeiste tracice, romane, elene, cum nu știm nici despre populația daco-romană, străromânii nord-dunăreni, dacă erau predominant creștini (cel puțin în spațiul dintre Dunăre și mare și pe teritoriul fostei provincii Dacia), sau mai manifestau în vreun fel sau altul forme arhaice, străvechi  proprii religioase (Zamolxianismul – întrucât mare pare a fostei Dacii a lui Decebal a rămas în afara stăpânirii romane și s-a confruntat cu puterea politico-militară ;i religioasă a diferitelor forțe migratoare).

    La Sinodul II Trullan din 692 - s-au emis o serie de canoane disciplinare cu privire la situaţia creştinilor din regiunile ocupare de barbari printre care obligativitatea reîntoarcerii clericilor care părăsiseră bisericile din pricina năvălirilor barbare, sub pedeapsa afurisirii clericului care refuză. Canonul 18 prevedea revenirea, dar şi pedepsirea episcopului care i-ar permite să rămână în eparhia sa. Măsura luată de Biserică este foarte importantă, dat fiind contextul imediat al aşezării bulgarilor în sudul Dunării. Ea nu propune, ci impune (προστάσσομεν) clericilor să revină în bisericile pe care le părăsiseră din cauza năvălirilor şi să rămână acolo. Barbarizarea vieţii şi a obiceiurilor creştine din Peninsula Balcanică, în contextul migraţiei slavilor şi bulgarilor au determinat Biserica să impună canoane ce arătau adaptarea la situație  a preoților, pentru a menține Biserica. Intenţia clară a Bisericii de a-şi menţine ierarhia activă şi canonică în teritoriile ocupate de barbari, chiar cu preţul unor concesii disciplinare substanţiale, intenţie exprimată chiar prin motivaţia apariţiei canonului:„pentru a zidi Biserica”.

  În secolul al VII-lea sistemul administrativ bizantin dunărean se dezintegrează, chiar dacă controlul gurilor Dunării şi altor câtorva puncte litorale maritime şi fluviale rămân sub control imperial. Deşi sistemul oficial imperial s-a prăbuşit, populaţia s-a putut adapta noilor realităţi politice. Un episcop, alături de ceilalţi reprezentanţi ai adunării municipale, putea negocia cu atacatorii soarta locuitorilor şi nu neapărat pe aceea a oraşului. Chiar cu preţul înrobirii, deportării sau al părăsirii definitive a oraşului şi replierii în regiuni mai puţin accesibile. Salvarea vieţii acestor creştini era posibilă şi se pare că în anumite cazuri, aşa cum consemnează Ioan de Efes, locuitorii unora dintre aşezări rămâneau în continuare în acelaşi loc, însă li se percepea tribut. Practic, în acest moment a dispărut oraşul şi episcopia, în vreme ce episcopul, colegiul presbiterial şi credincioşii deţineau suficiente pârghii ca să supravieţuiască şi să se adapteze noilor condiţii de viaţă. Depopularea şi strămutarea populaţiei oraşelor balcanice la nordul Dunării, urmată de colonizarea acestor teritorii cu populaţiile slave supuse avarilor, prin excelenţă rurale, a constituit, probabil acţiunea cea mai adecvată pentru distrugerea sistemului administrativ bizantin şi pentru impunerea celui barbar.

  Grupurile alcătuite din populaţia bizantină deportată şi-au putut păstra caracteristicile definitorii (religia, limba, mod de organizare internă), însă, contactul cu celelalte triburi (slavi, avari, bulgari) sau cu autoritatea centrală se va efectua printr-o serie de „şefi” stabiliţi de han.

  Nu știm cât de influențată a fost lumea balcano-carpato-danubiano-pontică de credințele obiceiurile, tradițiile stăpânitorilor migratori, câte concesii au făcut mai marii locului, cei ce intrau în contact direct cu stăpânii migratori.

    La baza creării statului bulgar timpuriu au stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior și tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici.

    La sosirea lor în peninsula balcanică, pe la anul 684, bulgarii vechi – proto-bulgarii - erau pagâni, necreștini, pentru că credințele lor religioase de tip asiatic erau moștenite și veniseră cu ele prin nordul Mării Negre. Credințele lor se pot socoti parțial și de origine hunică, și străvechi turcice cu influențe scitice, iraniene, marcate de spiritul războinic, eroic brutal. Aristocrația proto-bulgară puțin numeroasă, dar dominantă militar, provenită din regiuni apropiate de munții Ural și Volga, a ajuns în scurt timp să conducă un stat  întins. Nu sunt foarte bine documentate raporturile cu etniile peste care s-au impus, în mare parte stră-români din spațiul carpato-danubiano-pontic și macedoneni, traci, moesi romanizați și bizantinizați, comunitate slavă la sudul Dunării. Până în secolul al VII-lea prezența proto-bulgarilor nu a avut un teritoriu bine și stabil delimitat. Este foarte ușor să creăm imaginea unui teritoriu imens stăpânit și controlat de ei (în virtutea modelului regatelor barbare), dar autoritatea lor să fie efemeră, nominală în anumite spații. Între greci, vlahi, străromâni și slavi, Bulgarii se altoiesc peste elementul slav pentru a deveni o forță medievală.

   De la statutul de clienți sau federați ai Imperiului Bizantin, prin chanat (hanat) la cnezat și până la acela de țarat, este o cale destul de lungă și presărată cu multe campanii militare atât spre Avaria, cât și spre teritoriile bizantine de la sud de Balcani.

 Hanul Krum (803-814), pentru menținerea caracteristicilor comunității bulgare sub autoritatea sa, pentru a diminua influența creștinismlui, deportează un însemnat număr de prizonieri în urma evenimentelor din 811. Biserica a păstrat amintirea unora dintre ei care au murit după deportare. Printre cei 388 de martiri menţionaţi în acest grup,se regăsesc personalități dar și oameni de nivel mediu și aoameni simpli: pe Manuel, arhiepiscopul Adrianopolisului, Gheorghe, arhiepiscopul de Debeltos, Leon, episcopul de Niceea Tracică, doi strategi, Leon şi Ioan, dar şi alte nume, cum ar fi: Hypatios, Teofil, Mihail, Gavril, Simeon, David, Gheorghe, Hristofor, Bardanes, Petru, etc. În șirul numelor celor deportați se află nume de rezonanță slavă, proto-bulgară, fapt ce arată că creștinismul a început să fie adoptat și practicat în rândul acestor comunități etnice. Acești deportați, martirizați în 814, au păstrat legătura cu Constantinopolul. Îmnografii bizantini au obţinut informaţii destul de precise cu privire la modul în care principalii protagonişti au fost ucişi. Este posibil ca motivul persecuţiei pornite împotriva captivilor creştini, rămas încă destul de obscur, să fi fost generat tocmai de încercarea lor de a se organiza într-o structură administrativă şi bisericească similară celei imperiale, în condiţiile războiului ideologic dintre cele două state.

   Dacă Krum anexează teritorii nord-pontice, această anexare  este efemeră, de conjunctură, urmele arheologice nu susțin în mod direct și deschis aceasta. Se poate lua în discuție integrarea la statul bulgar a Olteniei, Munteniei, eventual sudul Moldovei până la Nistru, ținuturile dintre Dunăre și Mare,  a Banatului, Crișanei,  pentru o perioadă restrânsă de timp, dar nu întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

Sursa:  http://en.wikipedia.org/wiki/Boris_I_of_Bulgaria, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Territory_of_the_First_Bulgarian_Empire_-_9_th_century.png

    În favoarea ideii inexistenţei unor structuri organizatorice creştine în zona de influenţă bulgară cercetătorii invocă argumentul absenţei reprezentanţilor bisericilor moesoscitice la Sinoadele Ecumenice convocate în perioada secolelor VII-IX, însă acesta este relativ şi limitat. Convocarea Sinoadelor şi deplasările participanţilor erau suportate de curia şi de poşta imperială, iar prezenţa unui reprezentant la un sinod ecumenic era un act oficial. Dacă regiunea scăpa autorităţii politice directe a Bizanţului, convocarea oficializa o instituţie străină de cutumele tradiţionale ale poporului care domina acel teritoriu. Pentru deplasarea reprezentanţilor din regiunile ocupate de barbari, probabil, erau necesare şi discuţii diplomatice suplimentare cu şefii acestora şi nu ştim în ce măsură prezenţa lor în dezbaterile teologice era atât de necesară.  Se face distincţie între a) problemele interne ale bisericilor barbare cu privire la organizare sau disciplină, care sunt cunoscute şi sancţionate în sinoade şi b) problemele teologico-dogmatice puse în discuţie la aceste întruniri care îi depăşeau pe reprezentanţii acestor comunităţi, iar prezenţa lor în adunările sinodale, de simplu decor, nu se justifica, fie doar şi datorită cheltuielilor destul de mari pe care imperiul era nevoit să le facă pentru aducerea lor. Biserica imperială bizantină a putut menţine contactul cu structurile creştine din ţările barbare, acolo unde a fost cazul, dar s-a ferit diplomatic să le ofere un statut juridic.

   De la Constantinopol, latina era privită, la vremea aceea, ca o limbă scitică (Scythicam linguam), întrucât bizantinii atestă prezenţa populaţiei vechi romanice în regiunile sciţilor care, în literatura bisericească pot fi identificaţi cu locuitorii din Bulgaria – vlahii(proto-românii, aromânii, macedo-românii).

  Creştinarea în sânul comunității bulgaro-slave este rezultatul evoluţiei interne a societăţii bulgare şi a principalelor forţe sociale, în frunte cu suveranul, un proces firesc al schimbărilor sociale de amploare şi al reformelor statale din secolul al IX-lea. Decizia creștinării a fost una politică și în același timp una culturală. Pe plan internaţional, creştinarea consolidează şi legitimează prezenţa puternică în Europa de Sud-Est a statului bulgar în plină formare. Adoptrea religiei creştine proclama o nouă morală pentru comunitatea bulgară care, astfel ajungea la un numitor comun cu ceilalți subiecţi ai statului, la aceleaşi norme de conduită în viaţa privată şi socială (Stăpânul se adapta la o caracteristică dominantă a majorității stăpânite?). Creştinismul a contribuit la atenuarea şi ştergerea diferenţelor care persistau între  grupurile etnice stăpânite şi protobulgari (se producea o contopirea aparentă la nivel religios a proto-bulgarilor cu comunitățile stăpânite, pentru a se legitima puterea lor), într-o perioadă în care epoca iconoclastă trecuse, criza pavliciană şi pericolul arab în bazinul egeean fuseseră definitiv surmontate, pretenţiile Bisericii Romei la supremaţie în întreaga lume creştină nu erau acceptate. Creştinarea însemna suprimarea obstacolului dintre statul bulgar și lumea statelor creștine, dintre bulgari și comunitatea stăpânită  şi echivala cu acceptarea penetrării civilizaţiei bizantine la nivelul conducerii bulgare. Boris (membru al dinastiei impusă de hanul Krum, la conducere între 852-889, moare în 907, retas în viață monahală), hanul care dezvoltă și aplică proiectul creștinării aristocrației bulgare a intuit opoziţia facţiunii conservatoare a boierilor bulgari, care rămăsese fidelă tradiţiilor proto-bulgare păgâne, ancestrale. A făcut eforturi să prezinte creștinismul ca o necesitate, ca o religie ce nu constituia un pericol pentru bulgarii propriu-ziși, pentru statul bulgar, pentru independența acestuia. După ezitări şi tergiversări, presat de conjunctura politică defavorabilă, hanul bulgar Boris, a fost obligat să se adreseze Imperiului de Răsărit şi să impună creştinismul ca singură religie oficială a ţării sale. Religia impunea o unitate între grupurile etnice diferite, între stăpân și stăpâniții ieșiți creștini de sub stăpânirea bizantină. În creștinarea bulgarilor au jucat un rol semnificativ Chiril (Constantin) și Metodiu la trecerea lor spre Moravia și mai ales discipolii lor expulzați din Moravia, care își găsesc refugiu în statul condus de Boris.  La mijlocul secolullui al IX-lea comunitatea bulgară preia gradual, în timp relativ scurt creștinismul. Sora creştină a lui Boris, captivă în Constantinopol, în contextul conflictelor deschise bulgaro-bizantine, eliberată, după revenirea în capitala bulgară, a continuat să fie pedagogul creştin al hanului(cneazului). Între revendicări teritoriale nesatisfăcute de statul bizantin și necesitatea impunerii creștinismului ca religie oficială a statului bulgar, Boris a cochetat și cu statul francilor și cu papalitatea. În cele din urmă, la începutul anului 864 printr-un tratat de pace se impunea creștinismul oficial în statul bulgar și rectificări teritoriale în defavoarea  bizantinilor care cedau Zagora, regiunea socotită pe atunci deşertă şi nepopulată dintre  Sidera şi Develtos. Această concesie aparent asigura menţinerea Bulgariei sub vasalitatea religioasă a patriarhatului bizantin. Bizantinii vorbesc de o convertire neaşteptată  prin faptul că a solicitat a primi botezul din partea clerului constantinopolitan. Prin creștinare Boris primește numele de botez Mihail iar rangul de han este substituit de cel de cneaz.

  Creştinarea hanatului are loc în condiţiile unei opoziţii înverşunate a aristocraţiei proto-bulgare preocupată să-şi menţină poziţia dominantă în stat, ameninţată de noua ideologie unificatoare, care făcea din han un suveran de origine divină, cu puteri teoretic nelimitate iar prin credință, se jungea la un statut de egalitate intre aristocrația militară proto-bulgară și etniile stăpânite, reprezentate la nivelul aristocrației de conducătorii proprii, creștini. Nobilimea militară protobulgară, fidelă tradiţiilor păgâne turanice, indignată de apostasia lui Boris, i-a adus prinţului acuzaţia de a le fi dat o „lege rea”. S-a ajuns la conflict între Boris și marile familii de sorginte proto-bulgară care se opuneau vehement. Acestea au fost reprimate brutal. S-a limitat să extermine 52 de familii nobiliare bulgare. Reprimarea nu s-a răsfrânt și asupra altor grupuri etnice conectate într-un fel sau altul la această rebeliune (acestea fiind creștine).

  Tradiția păgână în rândul bulgarilor a fost eliminată oficial, dar a continuat să supravieţuiască, în cercurile aristocraţiei protobulgare fidelă idealurilor tradiționale străvechi. Tradiţia păgână a rămas profund înrădăcinată, deşi diferenţa dintre moravurile păgâne şi cele creştine era incomensurabilă. După reprimarea sângeroasă a insurgenţei aristocraţiei protobulgare conservatoare, agitaţiile şi revoltele împotriva creştinării au continuat. Probabil că nici comunitățile creștine luate în stăpânire nu stăteau prea linștite.

  Autorităţile bizantine lucrau la consolidarea stăpânirii lor asupra Bulgariei. Creştinismul putea deveni un mijloc de asigurare a dependenţei politice faţă de Bizanţ. Exista pericolul ca, în loc să fie parte integrantă a poporului bulgar, clerul de aici să fie un intermediar pentru penetrarea politică  bizantină.

  Boris a abdicat în 893.S-a retras la mănăstire. 


Va urma...