Prof.
Pădureanu Elena Sanda
Se poate
susține că Bogomilii au solicitat o întoarcere spre crestinismul
timpuriu, respingând ierarhia ecleziastică, rezistând autorității
feudalilor și a statului apărat de biserică. Acest lucru se face strâns legat
și de memoria colectivă ancestrală, de persistența unui grup economic, etnic,
social care a putut să revitalizeze elemente tradiționale orale, marginalizate
de creștinismul oficial. Acest lucru a ajutat la răspândirea rapidă a mișcării
în Balcani. Este o manifestare în comunitatea creștină care se regăsește în
zona de munte, în Munții Balcani și nu numai. Cât de prezenți erau bulgarii și
slavii în acea perioadă în viața stabilă montană? Cât de mult s-au putut substituit tracilor
romanizați și bizantinizați, vlahilor, datorită puterii politico-militare și
religioase pe care o reprezentau? Se pare că mișcarea bogomilică a început ca o
mișcare preoțească, de comunitate și a sfârșit prin a fi o mișcare
călugărească, dar nu de comunități de călugări, trăitori în mănăstiri, ci
călugări itineranți, misionari.
Lăsând la o
parte conținutul teologic și ideologic, dogmatic promovat, bogomilii se
aseamănă în acest punct cu ceea ce în lumea de sorginte geto-dacică și probabil
și sud-tracică erau acei Ktistai, sectă de anahoreți, amintită de Strabon, care constituia un ordin
sacerdotal paramonastic de celibatari vegetarieni. De asemenea se poate face o
apropiere cu Solomonarii care, în spațiul carpato-danubiano-pontic umblă prin sate în chip
de cerşetori. Tot ceea ce primesc solomonarii sunt pomeni, deși ei nu au nevoie de nimic. Aceste
pomeni nu le folosesc, le aruncă duhurilor necurate - lasă să se înţeleagă unele relatări. Solomonarul
este magicianul (vrăjitorul) despre
care se credea, în mitologia românească, că
poate controla norii și ploaia, mișcarea balaurilor norilor, pot
aduce grindina și vindecă boli. Școala de solomonărie este situată undeva la
marginile pământului, în munți (într-o peşteră sau groapă adâncă). Solomonarii
asemenea rohmanilor cu care se
identifică din aproape toate punctele de vedere, apar ca o supracastă un grup
privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care într-o anumită măsură
o dominau. Se pare că aveau origini străvechi în acea castă menționată de
Iordanes „acei sarabos tereos dintre
care se consacrau regii şi preoţii”. Evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de
carte şi foarte deschişi la minte, ei erau recrutaţi de când sunt copii şi
iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Iniţierea lor în tainele
văzduhului, ale munţilor, ale peşterilor cele mai adânci şi ale iezerelor
înalte. Ei transmiteau mai departe această ştiinţă terapeutică prin viu grai,
aşa cum se petrece în cazul moaşelor, bătrâne pricepute care practică o
medicină cu totul gratuită în spațiul rural românesc și balcanic (vezi Vanga).
Statul bulgar a cunoscut o decădere la
mijlocul secolului al X-lea, cauzată de războaiele cu Croaţia şi rebeliunile frecvente din Serbia (ajutate de aurul bizantin), precum şi de invaziile dezastruoase
ale maghiarilor şi pecenegilor.
Între anii 971 și 1021 se redistribuie
puterile politico-militare, dimensiunile statale: la sudul Dunării, prin campanii militare
Imperiul Bizantin desființează primul Țarat Bulgar (proto-bulgar) iar zona
carpato-danubiano-pontică se redistribuie între Ungaria, pecenegi, cumani
(ugrofinici și turcici).
În 1054 se
impune Marea Schismă și oficial se impune ruptura între Roma și Constantinopol,
două centre creștine rivale, unul sediul catolicismului, al Papalității,
celălalt al Ortodoxiei, al Patriarhului.
Imperiul
Bizantin face eforturi constante de revenire la Dunăre în timpul lui Ioan Tzimiskes (925-10 ianuarie 976) și Vasile al
II-lea Bulgaroctonul (958-1025). După
încheierea conflictului cu Sviatoslav (945-972), primul mare conducător al
rușilor, ținuturile nord-dunărene oltene și muntene probabil au fost arondate
eparhiilor de Dristra şi Tomis. Reorganizările
bisericeşti succesive care au avut loc în teritoriile imperiale reocupate au
stimulat probabil ca centrele de la Vidin, Dristra, Axiopolis şi Vicina, cele
din imediata apropiere a fluviului, să-şi fi extins competenţele bisericeşti şi
asupra cnezatelor din Oltenia şi Muntenia, ştiut fiind interesul politic,
militar şi economic pe care imperiul îl manifesta faţă de aceste regiuni. Nu
sunt informații despre structura ierarhică şi parohială în cadrul acestor
cnezate. Cât de puternică a fost influența bisericii bulgare?
Viaţa creştină din
cadrul unui
Dristra (Durostorum, Durostolon – Silistra de
astăzi) beneficiază de scutiri fiscale din partea lui împăratului Vasile al
II-lea. Acestea se aplică „în castrele enoriei sale şi în
celelalte castre din jurul ei„.Se
produce o anumită separare între castrele enoriei propriu-zise şi celelalte
castre din zona dunăreană. Ahtum, conducător în Banat, se
botează la Vidin în contextul conflictului dintre Bizanţ şi Bulgaria lui Simeon
I (893-927), iar important
este faptul în sine: conducătorii păgâni ai formaţiunilor politice din stânga
Dunării fac în momentul de faţă trecerea decisivă la creştinism, gest urmat,
evident, şi de supuşii care până atunci nu adoptaseră cu toții această religie,
la nivel oficial.
În perioada revenirii bizantine la Dunărea
de Jos ştirile literare despre creştinism în Oltenia şi Muntenia sunt la fel de
reţinute ca şi cele din epoca anterioară. Există informaţiile referitoare la creştinarea lui
Ahtum, în Banat, notările pe care le face geograful persan Gardîzî, cu privire
la teritoriile din stânga Dunării, şi știrile referitoare la prezenţa unui
călugăr scit în mănăstirea patriarhală Phryganon, în perioada 1179-1183.
Din punct de vedere arheologic, prezenţa imperială bizantină şi structurile
bisericeşti din regiune produc o atracţie sesizabilă la nivelul populaţiei
locale. O primă influenţă se constată la nivelul ritualuluii de înmormântare.
Dacă pentru perioada anterioară au existat mari necropole de incineraţie sau
birituale (incinerație și înhumare), după ultimele decenii ale secolului al
X-lea se impune definitiv inhumaţia, în majoritatea cazurilor gropile fiind
orientate pe direcţia vest-est, cu inventar sărăcăcios, sau absent.
Analele misiunilor medievale bizantine nu
menționează structuri bisericești pentru spațiul carpato-danubiano-pontic. Pentru Menumorut şi Glad se poate postula și o
descendenţă bulgară, pe lângă cea autohtonă, potrivit cronicilor vremii. După
aceleași cronici, Gelu este dux Blacorum şi dux Ultrasilvanus. În
secolul al IX-lea vlahii (românii) erau deja creştini, sau pe teritoriile
locuite de ei deja existau forme de organizare creştină, încât să nu implice
misiuni speciale, precum cele din lumea ceho-moravilor sau cele din nordul
Mării Negre, din stepă.
În perioada secolelor VIII-IX Creștinismul este atestat, dar nu reprezintă singura manifestare
religioasă din Oltenia şi Muntenia.
Analiza altor complexe funerare birituale, în care inhumaţia este minoritară, sau
de incineraţie, dovedeşte coexistenţa unei mari diversităţi de practici,
rituri, concepţii şi obiceiuri funerare, în care atribuirea etnică sau
identificarea încărcăturii spirituale este dificil de făcut cu şanse reale.
Însă, în straturile târzii ale culturii Dridu (unitară pe o arie largă carpato-danubiano-pontică) se
constată că asimilarea elementelor alogene şi impunerea celor de influenţă
bizantină şi creştină, este un fenomen tot mai accentuat.
Nu
este suficient și corect să atribuim incinerația numai comunităților de
migratori și să nu ținem seama de faptul că, până la 271 o mare parte a lumii
dacice a rămas în afara lumii stăpânite de Roma, la periferia lumii romane și
apoi bizantine, practicând în continuare aceleași obiceiuri – printre care și
incinerația – mai mult sau mai puțin influențați de stăpânii temporari, nomazi,
sau de influențele venite din sud. Este demn de menționat că mișcări de
populații datorită transhumanței, bejeniilor și colonizărilor neoficiale în
aceeași arie de locuire carpato-danubiano-pontică, cu elemente etnice locale
s-au produs sub directa influență a mișcării migratorilor sau a politicilor
acestora.
Influenţa creştină bizantină în regiune este
atestată şi de circulaţia crucilor engolpion, simple sau duble relicvar. În
cazul celor duble relicvar, ele sunt compuse din două părţi astfel încât, în
cavitatea interioară să poată fi păstrate părticele din Sfintele Moaşte.
Creşterea numărului acestei categorii de obiecte se datorează, în special,
dezvoltării misionarismului, deoarece oferea soluţia cea mai bună pentru
desfăşurarea cultului în condiţiile inexistenţei unor locaşuri de cult care nu
sunt sesizate la nivel arheologic. Folosirea crucilor relicvar în stânga
Dunării, cum sunt cele din Moldova, Muntenia, Oltenia vestică şi Banat, dovedesc influenţa bizantină în
aceste regiuni, nu doar din punct de vedere economic, ci şi canonic. Produse în
ateliere bizantine, preluate de comercianţi, purtate de clerici itineranţi sau
de laici, acestea devin purtătoare ale mesajului creştin de tip
bizantino-balcanic.
Cercetările
incomplete evidențiază că în sec. IX-X, în Transilvania intracarpatică nu avem
o locuire densă, existând câteva oaze cu densitate mai mare: Alba Iulia,
Cluj-Napoca, Zalău-Oradea, Arad-Timişoara. O situaţie total diferită se
manifestă în secolele XI-XII, când numărul mormintelor din cadrul necropolelor
este mai mare cu 50% decât cea a mormintelor din sec. IX - prima jumătate a
sec. XI.
Domină
necropolele de inhumație, dar sunt puse în evidență și morminte de incinerație.
Necropola de la Blandiana A este o necropolă de inhumaţie, dar care prin
caracterul inventarului funerar este atribuită unei populaţii sud-dunărene şi
încă necreştinată în totalitatea ei. Problema atribuirii etnice a necropolelor
de la Blandiana A, Alba Iulia – Staţia de salvare II, a descoperirilor
de la Sebeş este dificil de abordat în contextul necunoaşterii depline a
istoriei prezenţei ţaratului bulgar în teritoriile de la nordul Dunării de Jos.
Orizontul
Bjelo-Brdo este prezentat ca fiind o caracteristică a populaţiei ungare din a
doua generaţie şi că toate elementele ce definesc această cultură arheologică
aparţin unei populaţii ungare. Cultura
plaiurilor ce defineşte populaţia locală, romanică, din secolele VIII-X, ce locuieşte
în zonele cu altitudine cuprinsă între 600-800 m, este susținută cu elementele ceramice
inedite, specifice. Se evidențiază și un
moment de topire a celor două pânze de populaţie - slavii şi
romanicii. Procentul în care variază mormintele de incineraţie în raport cu
cele de inhumaţie facilitează unele informaţii cu privire la pătrunderea pe
scară largă a creştinismului în spaţiul transilvan, începând cu secolul al
VIII-lea, fenomen ce se va finaliza în cursul secolelor IX-X.
Orizontul
mormintelor de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al
X-lea, atribuite grupurilor Blandiana A şi Ciumbrud, reprezintă o
legătură cu lumea sud-dunăreană la nivelul creştinismului a spaţiului
transilvan.
Vlahii (proto-românii sau românii) în
Peninsula Balcanică au acceptat colaborarea cu autoritățile politico-militare,
atâta timp cât asuprirea economică nu a fost insuportabilă. La 1066 are loc
răscoala rascoala vlahilor, bulgarilor si grecilor din Thessalia. La 1185 are
loc răscoala românilor (vlahilor în alianță cu bulgarii împotriva fiscalității
excesive bizantine și se pun bazele statului Asăneștilor (Țaratul vlaho-bulgar)
dominat de Asănești, de comunitatea
românilor (vlahilor) până la 1258. Confruntarea
surdă în interiorul comunității vlahe,
între comunitatea vlahă și cea slavo-bulgară a fost permanent și brutal
prezentă.
Kekaumenos
și apoi Niketas Choniates și Georgios Tornikes II, exponenți ai marii
aristocrații bizantine, constantinopolitane sau provinciale, promotori direcți
ai politicii imperiului, inclusiv în rândul populațiilor aflate în compunerea
acestuia, notează informații despre vlahi, în momente defavorabile Imperiului
Bizantin pentru a discredita și demoniza acest adversar deosebit de periculos.
Nicetas Choniates a specificat în mod clar că insurecția de la 1185 a fost pornită de valahi ,(blachi). Liderii
insurecției Petru și Asen (Asan) aparțineau acestei rase.
Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) și
„sciți” (cumanii?) de la nord la sud este menționată în mod explicit de către
Niketas Choniates.
Indirect, în lucrările bizantine se pot
observa calități ale comunităților de vlahi (români) balcanici - dârzenia,
hotarârea, fermitatea, decizia de a duce pâna la capat o actiune începuta,
chiar daca consecintele puteau fi dintre cele mai nedorite. Calitatile vlahilor
de luptători neînduplecati, fidelitatea acestora față de Imperiul Bizantin și
de împărații dinastiei sunt, de asemenea, afirmate direct sau indirect și de
alți cronicari bizantini - Anna Comnena, Ioan Kinnamos, pentru secolele XI-XII.
Mai târziu, o imagine complexă și contradictorie le conturează Georgios
Pachymeres (pentru sec. XIII-XIV).
Asăneştii se detașează de vechile reședințe
succesive – Pliska și Veliki Preslav. Dinastia Asăneștilor de origine vlahă
utilizează un alt centru drept reședință, tot în estul spațiului dintre Dunăre
și Balcani. Ei sunt cei care transformă din temelii Tareveţul, ridicând o
cetate demnă de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea să rămână
cunoscută în istorie sub numele de Târnovgrad sau Târnovo – a treia Roma şi al
doilea Constantinopol. Aşezată pe colinele Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost
şi Sveta Gora, pe ambele maluri ale râului Iantra, cetatea ocupă o suprafaţă de
110.000 de metri pătraţi, imensa fortificaţie fiind întărită cu ziduri uriaşe cu
o înălţime de peste 10 metri şi o grosime de până la 3,40 metri. Trei porţi
succesive şi tot atâtea rânduri de turnuri şi creneluri au stat mai bine de
două secole în calea năvălirilor barbare. Nu mai puţin de 21 de biserici
ortodoxe se aflau în incinta cetăţii, fiecare dintre ele reprezentând centrul
unei mici comunităţi. Alături de ele se regăsea şi palatul ţarilor, iar
deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicată
patriarhia, poate şi ca un semn care să amintească viitorilor monarhi
ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei
basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri pătraţi şi a fost
înconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri.
Țareveț, Veliki Târnovo
http://www.getintravel.com
Fortăreața de pe dealul
Țareveț
Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari
centre culturale ale Balcanilor, lăcaş de învăţătură pentru mulţi dintre
cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât şi restul cetăţii au fost incendiate de
otomani în anul 1393, anul prăbuşirii Tareveţului şi al Imperiului Vlaho-Bulgar
Printre cei căzuţi în apararea cetăţii s-a aflat şi Eftimie din Târnovo,
ultimul patriarh din Târnovgrad, cea mai distinsă personalitate a sfârşitului
de secol XIV. Modul de dezvoltare al reședinței Târnovo este în strânsă
concordanță cu mentalitatea medievală, dar încorporează și tradițiile de tip
străvechi, traco-dacic, tradițiile legate de structura unei dave, respectiv
daba. Numele inițial nu pare a avea strict de a face cu lumea slavo-bulgară, ci
mai degrabă cu lumea vlahă. Aparent termenul își are originea în bulgaro-slava
veche dar, să nu uităm că și la nordul Dunării există două râuri care se unesc
și apoi se varsă în Mureș. Se numesc astăzi Târnava Mică și Târnava Mare S-au
vehiculat variante potrivit carora ea ar fi latina (Terra Nova). De alftfel in
romana interbelica Târnava se scria Ternova sau Tîrnova. Sigur, exista Trnava în Slovacia
etc. dar aceasta asezare a fost parte a provinciei romane Pannonia. Nu se poate
lua în calcul originea locală, în rândul comunității vlahe (românești) de
sorginte traco-moeso-dacică, transferată în slavo-bulgară? Să nu uităm că în
limba română se mai găsește un termen – a târnosi (a sfinți o
biserică); de asemenea se mai află și târn, cu diferite semnificații, mult mai
largi decât în vechea slavă (unde are sensul de spin).
Țareveț,
numele dealului pe care s-a dezvoltat nucleul imperial al reședinței Vlaho-bulgare
se pretează aceleiași discuții, dacă luăm în calcul acei sarabos tereos din
lumea cu rădăcini locale străvechi, din rândul cărora Iordanes nota că se
consacrau regii şi preoţii”. Terra probabil
nu are doar o origine latină literară. Nu a fost utilizat doar în contextul prezenței
unei limbii latine oficiale. Noi românii folosim și astăzi țară, țăran. Termenul de țar
se impune în mod deosebit și el. Țar, țarat, Țarigrad, Țareveț formează o
familie lexicală ce nu are în niciun caz origini slavo-bulgare, ci corespund
etapei din acel moment de dezvoltare a limbii vlahe, într-un stat bivalent
etnic, vlaho-bulgar.
Ioan Asan I
(unul dintre cei trei fraţi vlahi conducători ai răscoalei Asănestilor din
1186) s-a căsătorit cu Maria, fiica ultimului împărat de la Cerven (centrul
uneia dintre împărăţiile valahe, aflate în vâltoarea multor prefaceri statale
şi a migraţiilor; într-o permanentă dispută, inegală însă, cu imperialii
bizantini), iar cetatea va intra în componenţa noului ţarat. Ioan Asan şi toţi
cei care îi vor urma la domnie, în Târnovo, până la sfârşitul împărăţiei
vlaho-bulgare, vor purta nu doar cizme şi tunică de culoare roşie, ci și mantia
roşie a împăratul de la Cerven (în slavă înseană roșu iar acest conducător de
la Cerven este probabil prototipul Împăratului Roșu din basmele balcano-române).
Roșul va intra în specificul vestimentației ceremoniale de curte și apoi se va
răspândi la nivelul celor înstăriți pentru momente ceremoniale.
Țarul Boril
(Borilă) Борил în grafia bulgară (1207 și 1218), a urcat la tron în contextul
unor frîmântări interne violrnte. Existau puternice rivalități între diferiți
descendenți ai familiei de vlahi a Asăneștilor, dar și între aceștia și
reprezentantul unei valahii autonome dezvoltată în zona Macedoniei. „Situaţia
era complicată şi de trezirea la viaţa politică – tot mai pronunţată în
ultimele două decenii – a fruntaşilor bulgari, deţinătorii privilegiaţi ai
tradiţiei primului ţarat şi ai ideii continuităţii noii construcţii statale în
raport cu acesta. Nu trebuie uitat că şi cumanii deţineau, la rândul lor, o
pondere însemnată în luarea deciziilor politice din cadrul ţaratului, ca
principali aliaţi militari şi forţă redutabilă de acţiune. Prins între conflicte pentru tron cu
descendenții, conflicte pentru dezvoltarea unor valahii autonome sau a unor
structuri statale autonome între Imperiul Bizantin și statul vlaho-bulgar,
conflicte vlaho-bulgare, Boril intră în Târnovo şi vreme de şapte ani
întărindu-se înlăuntrul oraşului asediat.
Concomitent, prin 1211-1213, Boril se confruntă cu o puternică revoltă în
zona Vidinului, opozanţii săi reuşind să scoată cetatea dunăreană de sub
autoritatea sa. Din această situaţie dificilă, suveranul vlaho-bulgar va fi
scos de aliatul său, regele Ungariei, Andrei II, cu care încheiase pacea.
În aceeaşi perioadă asistăm şi la o
modificare radicală a politicii religioase interne a lui Boril (Borilă). Ea
este marcată de ofensiva îndreptată împotriva sectei bogomililor. La 11
februarie 1211, un sinod al Bisericii Vlaho-Bulgare întrunit la Târnovo
condamnă bogomilismul. Măsurile împotriva sectei se regăsesc cuprinse în
documentul adoptat, de certă factură ortodoxă, numit Sinodikonul ţarului Boril. Concomitenţa sinodului împotriva
bogomililor cu celelalte evenimente interne ostile ţarului vlaho-bulgar
prezentate permite declanşarea acţiunii militare împotriva sa de către Ioan
Asan II şi revolta Vidinului –, ne determină să credem că acţionând împotriva
bogomililor, Boril a căutat să elimine un alt potenţial adversar intern.
Sinodul avea drept ţel reprimarea acțiunilor elitei
bulgare, curentului eretic bogomilic aristocratic şi dezavuarea unirii cu
Scaunul Pontifical (Pune capăt subordonării față de Papalitate, subordonare
impusă de Ioniță Caloian).
Bogomilismul,
ca și curent religios, pus în asociaţie cu ideea de viaţă cotidiană – raportată
la criteriile economic şi politic – modifică caracterele etnic, religios, şi cultural iniţiale ale statului pionier,
intervenind în acest mod cu un sistem refractar şi dezaprobator – pe un fond
popular discriminator – care are menirea de a înlătura cutumele standardizate
ale elitei clasei dominante, a societăţii bulgare, copie fidelă a unui model
bizantin depăşit, care mocnea sub propriile contradicţii. Bogomilismul este
oficial desființat în acest context. Fiind iconoclaști și respingând Biserica, bogomilii nu
au construit lăcașe de cult, lipsind deci posteritatea de un aport al lor în
pictură ori arhitectură religioasă. Singurele dovezi solide, palpabile. Au
rămas de pe urma lor doar manifestări funerare (pietre funerare în zona
Bosniei).
Unirea cu Roma
se va menţine, cu mari sincope, până în 1235, când ţarul Ioan Asan al II-lea,
de origine vlahă, va sustrage Biserica bulgară de sub orbita romană, primind în
schimb privilegiul şi recunoştinţa Patriarhiei ecumenice, aflată în exil la
Niceea, prin înălţarea arhiepiscopiei bulgare la statutul de Patriarhie
autocefală. Astfel, Biserica bulgară, funcţionând pe coordonatele iniţiate de
ideologia bisericească a Primului Ţarat bulgar, va îndepărta pas cu pas
influenţa elitei etnice vlahe, exilându-l pe Vasile I, cu acest prilej
creându-se premisele transformării clerului arhieresc într-unul bulgăresc,
având patriarhi bulgari, vor administra de acum o Biserică ortodoxă certalmente
bulgărească.
Rolul centrelor ecclesiastice este evidenţiat de
politica de libertăţi oferită în cadrul imunităţilor de suveranii balcanici. Ca
şi în Bizanţ, în Ţaratul Asăneştilor găsim o serie de mari mănăstiri, cu
imunităţi lărgite, depline şi cu un rol extrem de important în jurisdicţia
canonică controlată.
Ctitoriile
nenumărate, daniile generoase şi înzestrarea cu averi a lăcaşelor de cult, fac
parte din programul de sporire a influenţei suverane dar şi de control a
instituţiei bisericii. Averile mănăstireşti au crescut aşa de mult încât
biserica va ajunge să devină un important deţinător de pământuri şi
proprietăţi, mai ales că daniile ce se făceau în folosul bisericii aveau un
caracter permanent. De asemenea veniturile din donaţiile făcute şi întărite de
suverani sau boliari au sporit
considerabil averea bisericii, permiţându-i acesteia să îşi perfecţioneze
sistemul de organizare. Conform reglementărilor religioase şi lărgirii
imunităţii judecătoreşti, acordate şi întărite cu varii ocazii, pricinile de
tot felul, ivite pe domeniile bisericeşti erau judecate de înalţii ierarhi, aşa
cum ştim din atâtea cazuri. În cazul nostru imunitatea reprezenta un drept
exclusiv al bisericii de a-şi impune propriile condiţii de organizare în
teritoriul controlat categoric de aceasta. Acest lucru însemna ca imunitatea de
acest tip să fie controlată doar de biserică, adică aparatul administrativ
central nu avea jurisdicţie pe domeniul bisericesc. Aşadar, din documentele
epocii reiese că biserica bulgară a Asăneştilor avea o deplină imunitate
administrativă, financiară, poate chiar şi juridică.
Imediat după dispariţia autorităţii bizantine
la Dunărea de Jos, la Curtea de Argeş este atestată prima biserică cunoscută arheologic
şi constituie primul semn de creştinism aulic la nordul Dunării.
Totodată, contextul arheologic în care apare atestă legături cu realităţile
politice imediat învecinate deoarece se înscrie pe linia evoluţiei artistice
sud-dunărene. Analogia ei cu biserica Sf. Petru şi Pavel din Nicopole
(Bulgaria), dar şi cu cea care funcţionase în perioada secolelor X-XII la
Dinogeţia-Garvăn (jud. Tulcea), ridică serioase semne de întrebare cu privire
la paternitatea forţelor politice care au generat ctitoria de la Argeş I.
Apariţia ei este atipică, ţinând seama de contextul internaţional confesional
al epocii şi este dificil de apreciat dacă se datorează menţinerii unor
legături politice dintre Bizanţ şi regiunile extra-carpatice, sau trebuie
plasată în contextul colaborării Asăneştilor cu sciţii trans-danubieni.
Aceeaşi întrebare o ridică şi bisericile Cetăţeni III şi Cetăţeni II,
funcţionale la mijlocul secolului al XIII-lea aceasta din urmă având analogia
cea mai apropiată la Niculiţel, în Dobrogea.
Pe la jumătatea veacului al X-lea și după, —
se amintesc mai multe treceri de acolo încoace, peste Dunăre. Dar nici una
dintre ele nu este mai de samă, ca contingent de popor ori ca influinţă, care
să se fi evidenţiat la noi. Deplasați în spațiul carpato-danubiano-pontic și în
zonele controlate de maghiari ar fi putut avea şi gând propagandist bogomilic,
pe lângă preocuparea firească, de căpătâi, de a-şi mântui viaţa, în contextul deselor războaie dintre
Regalitatea maghiară și Imperiul Bizantin, respectiv Statul vlaho-bulgar? Imigrările
din Balcani, puteau să reprezinte contingente mici de oameni, fără vreo
influenţă mai largă şi efectivă: erau, şi puteau fi, consideraţi numai ca nişte
străini, cari se bucurau că pot trăi în cadrul dreptului de ospitalitate, mai
de multe ori trecătoare numai mai mult pe la periferiile ţării. Pribegii de
felul acesta s-au sporit în regatul ungar mai ales după scurgerea invaziunei
tătăreşti, şi au ajuns la culme ca cifră către sfârşitul secolului al XlII-lea.
Regatul Ungariei în expansiune în zona
carpatică, restaurarea acestuia după potopul tătăresc (1241) şi reacţiunea
organizatorică mai întâi şi inchizitoristă mai apoi, a bisericii Romei şi a
bisericii latine ungureşti, în
Transilvania, erau motive suficiente pentru a-i spulbera pe acei fugari bogomili
ba chiar şi pe o samă din paşnicii Români alungaţi din zonele de margine ale
Ardealului peste munți. În epoca arpadiană şi în cea următoare, sub a căreia
durată eră mai puternic şi mai expansiv bogomilismul balcanic, nu numai că ne
lipsesc dovezile despre strecurarea sa încoace în altă formă decât cea a singuraticilor fugari, ci, din contră,
trecerea lui încoace devine şi mai improbabilă şi imposibil de admis.
O dată cu intervenția puternică a
Mohamedanismului în Balcani, de prin veacul al XIV-lea încoace, au loc imigrări
mai mari din Balcani spre noi, dar elemente de ierarhie ortodoxă şi fugari, mai
ales bulgari şi sârbi, cari profesau aceeaş credinţă,. Bogomilii balcanici în
mare parte rămân acasă, sau cel mult o gravitează spre Bosnia,
unde elementul bogomilic se înstăpânise aproape excluziv.
Ura, ce se potenţase la nivelul bogomililor,
indignarea contra creştinismului, — notă comună la bogomili şi turci — luase
proporţii atât de mari, încât nici la
sosirea turcilor nu s-a putut introduce liniştea între ei.
Simpatia bogomililor balcanici pentru turci e
cunoscută: în curând, după ce turcii au devenit o primejdie politică, bogomilii
au cochetat cu dânşii şi Au acceptat mai bucuros stăpânirea turcească, decât pe
cea a regelui ungar ori a Papei.În contextul sporirii rolului Regatului maghiar
în zona central-europeană și în spațiul carpato-danubiano-pontic, bogomilii mai
degrabă s-au deplasat spre sud, către turci şi nu spre nord, unde s-au turcit,
schimbându-şi mai curând legea decât
vatra. Pe când o parte din populaţia balcanică şi mai ales bogomilică trece în
tabăra mohamedanismului, mai ales de atunci încep şi imigrările spre nordul
Dunării a unor elemente refractare ortodoxe.
Legăturile continue între ambele maluri ale
Dunării, imigrarea elementelor bogomile spre nord, dar mai ales spre nord-vest
– dintre care unele au fost aşezate în Transilvania, unde s-au asimilat – au
făcut să se răspândească credinţe ale acestei secte şi la noi, unde constatăm prezența
unor poveşti impregnate de idei bogomilice.
În Banat a
fost descoperit un număr însemnat de morminte cu caracteristici bogomile,
răspândite în diferite neecropole (81), unele datând din secolele XII-XIII , altele fiind din
secolele XIV-XV.
Toate
mormintele bogomile descoperite prezintă o caracteristică ce individualizează
scheletele defuncților eretici de cele ale ortodocșilor: îndoirea unuia sau a
ambelor antebrațe în așa fel încât palma deschisă spre interior să atingă
clavicula.
Mormintele
din secolele XII-XIII unt raspândite pe o arie largă, nefiind dispuse în jurul vreunui
lăcaș de cult.
Cele din
perioada ulterioară (secolele XIV-XV) sunt grupate în jurul unei biserici sau
chiar în interiorul acesteia. Ele se regăsesc atât în spațiul rural cât și în
cel urban. Prezența
unor morminte bogomile în incinta unorbiserici denotă faptul că au existat
comunități eretice care, aparent, s-au integrat majorității ortodoxe ,
diferențierea făcându-se totuși după deces. Un lucru interesant este că
toatescheletele copiilor, indiferent de perioada căreia îi aparțin, au
ambelebrațe aduse spreclaviculă. Având în vedere faptul că primirea în secta
bogomilă se făcea prin inițiere, iaruna dintre etapele inițierii era botezul pe
care ereticii nu îl permiteau decât persoanelor adulte,s-a avansat ipoteza că
diferența dintre pozițiile antebrațelor este un semn pe care defunctul îl ocupa
în ierarhia inițiaților. Pentru unele morminte din secolele XII-XIII apare un
lucru bizar: amputarea palmei, a antebrațului, sau a întregului braț înaintea
înhumării. În secolele următoare s-a renunțat la această metodă radicală de
diferențiere, optându-se pentru îndoirea antebrațului într-o măsură mai mică
sau mai mare.
Cei care aveau antebrațele îndoite mai mult se aflau într-o poziție
inferioară, iar copii nefiind probabil decât ”ascultători” (“auditores”), aflându-se
la primul nivel de pregătire pentru inițierea la care nu aveau acces decât la
maturitate. Aceasta ar fi o explicație plauzibilă pentru poziția antebrațelor.
Bogomilii nu credeau în învierea trupurilor, dar doreau probabil să îi
diferențieze pe cei din sectăatunci când îi înhumau.
Se dezvoltă un întreg simbolism al
mâinii în arta de origine bogomilică. Elemente de artă bogomilă se regăsesc
strâns legat de înmormântări, în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Aici, pe
pietre funerare de anvergură, pe sarcofage prorpii, sau mai vechi, refolosite,
adaptate, luptătorul sau vânătorul este deseori reprezentat cu palma dreaptă
deschisă spre privitor. Acest simbolism al mâinii de origine bogomilă este
prezent în anumite secvențe de pictură din unele mănăstiri româești: la Moldovița, Voroneț,
Sucevița, Arbore. Această temă eretică, este prelucrată într-o formă estetică
spiritualizată pe pereții acestor lăcașe de cult.
Povestirile
dualiste populare au suferit influența bogomilismului - sau bogomilismul și-a
dezvoltat propriul sistem de valori pornind de la ceea ce deja circula în
spațiul balcanic și carpato-danubiano-pontic pe cale orală?
Două nume mitice, Fărtatul şi Nefărtatul, cît
şi relaţia lor originară, sunt prezentate de B.P. Hasdeu și apoi de Sextil
Puşcariu că ar fi fost calchiate de
către români de la slavii din sud, mai exact de la sîrbi şi bulgari. Romulus
Vulcănescu respinge teza celor doi și susține alături de Petru Caraman, că este
vorba de un obicei autohton ce trebuie căutat în substratul ilirico-trac, și
anume acela al fraternizării rituale, cu vechi rădăcini în zona balcanică şi în
alte zone tradiţionale. Termenul Fărtat, cu
semnificaţia lui de fraternitate, ţine de substratul dac și semnifică frate. Probabil că relaţia dintre cele
două practici simbolice (fraternizarea rituală de provenienţă precreştină şi
cea de provenienţă creştină) este mai complicată decît ar putea să ne spună
ideea simplei derivări a uneia din alta. Fărtatul şi Nefărtatul (sau Nifărtache) dezvoltă situaţii mitice în zona balcanică şi mediteraneană, situaţii în
care este vorba despre conlucrarea originară, cosmogonică, între doi fraţi cu
puteri sacre. mitul zeilor gemelari este unul străvechi, de regăsit în multe
naraţiuni mitice, la multe popoare. Ei reflectă o străveche şi dublă ipostază
divină: 1) una în care ambele divinităţi conlucrează în deplin acord fratern,
ca doi fraţi buni, şi 2) alta în care, simulînd conlucrarea, se contracarează
reciproc, ca doi fraţi răi, datorită temperamentelor lor opuse şi incapacităţii
lor de a se înţelege reciproc pentru a crea ceva durabil din iniţiativă comună
şi în chip fratern. Mai tîrziu, însă, ele ar fi fost asimilate în „spiritul
dualismului antagonic iudeo-creştin dintre Dumnezeu şi Satana (Diavolul)”sau
Iisus și Satana. Se poate face o
apropiere între această temă populară și mitologică românescă și balcanică cu
dualismul Hristos și Satanael ca doi fii ai lui Dumnezeu, la bogomili. Romulus
Vulcănescu are în vedere dualismul religios ilustrat în cîteva medii religioase
cunoscute: parsist sau mazdeist, maniheist, paulicianist şi bogomilic. Nu
acceptă însă o influenţă serioasă, de fond, a acestor credinţe (nici a celei
bogomilice) asupra folclorului mitic românesc. Nici Eliade nu acceptă ipoteza influenţei
bogomilice asupra. Ceea ce Mircea Eliade promovează ca posibil, R. Vulcănescu
consideră a fi sigug, o certitudine. Este de luat în seamă o influență inversă
dinspre mitul acesta prezent în lumea balcanică și carpatică spre bogomilism.
Lucian
Blaga a scris un articol între anii 1945 si 1960, intitulat Fârtate și Nefârtate. Eseul este
important. El a fost publicat postum. Autorul a observat faptul că dualismul
religios de origine bogomilica, venind de la sud de Dunare într-o epoca în care
"tarile romanesti de abia mijesc", nu a creat la romani o doctrina
teologica propriu-zisa (fie ea si eretica), ci doar a fecundat mitologia
populara si folclorul religios. Dualismul religios a luat la romani "o
înfatisare mai domoala", fiind "eres visat, iar nu eres
organizat". "Pentru noi din foarte multe pricini în acel secol
departat nu batea înca ceasul gandirii, care sa fi luat în raspar gandirea
conformista impusa de biserica.
În timp s-a impus limba slavonă în spațiul
liturgic și de cancelarie. S-a impus și scrierea chirilică sub influența
directă a relațiilor oficiale la nivelul comunităților creștine nord și sud
dunărene, ca o caracteristică a individualizării în raport cu ortodoxia
bizantină (greacă) și catolicismul latin. Individualizare păstrată până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. (dacă s-ar ține cont de scrierea de pe
Tăblițele de la Sinaia, publicate și analizate de Dan Romalo, s-ar putea avansa
ideea că atât alfabetul glagolitic cât și cel chirilic s-au dezvoltet în
strânsă și directă relație cu scrierea folosită de lumea traco-moeso-dacă, ușor
diferită de cea greacă și mai veche decât acesta.Cercetătorii se feresc de
acest tărâm, socotindu-l minat, aparținând protocronismului.)
B.P.Hasdeu
publică în 1880 Cuvente den bătrâni, vol. II, o culegere de texte
populare, care circulau în Ardeal, în zona Turdei, Arieșului și au fost culese
de un preot, Popa Grigore din Măhaciu în secolul al XVI-lea-începutul secolului
al XVII-lea. Printre textele publicate se aflau și unele care erau creștin
eretice. Hasdeu dă atenţie deosebită acestor eresuri şi emite părerea că cele
mai multe dintre credinţele eretice cuprinse în colecţia preotului din Măhaciu,
se datoresc bogomililor.
Hașdeu aduce și următoarele argumente pentru
a susține ideea trecerii bogomilismului la nordul Dunării:
1.
Mărturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune că moldovenii au cea
mai mare veneraţie pentru apostolul Pavel.
2.
Încredinţarea unui boier moldovean (sec. XVI) că Petru Rareş este creştin de
legea "Sancti Pauli".
3.
Existenţa (în sec. XVII) unor români în Transilvania, care considerau pe
apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii.
4.
Transmiterea până azi a proverbului săsesc "L-a părăsit ca Sf. Pavel pe
români", proverb ce se găseşte şi la unguri.
Poate
că ar trebui să nu punem un pe deplin
egal între paulicieni și bogomili, chiar dacă sunt foarte apropiați.
I.O. Sbiera susţine, că cele mai vechi
monumente de limbă românească — Codicele Sturdzan, Codicele Voroneţean,
Psaltirea scheiană şi cea Voroneţeană — au particularităţi «sonetice,
flexionale şi dicţionale» apropiate de graiul Românilor din Macedonia
şi Istria.
Nicolae Iorga promovează ideea că «unele legende:
a sfintei Dumineci, a sfintei Vineri în care se oglindesc superstiţiile pe
care mult timp le răspândiseră între Români preoţii bulgari, cari se
convertiseră la legea de suferinţă şi de entuziasm, de înlăturare a
formelor..., a bogomilismului». Pune vechi povestiri religioase ale Românilor
în legătură cu propaganda bogomilică.
Înlăturarea formelor, era o deviză a
bogomilismului. În vechile noastre monumente de limbă, după cum şi în întreagă
concepţia religioasă a românilor, tocmai cultul pentru atari forme de
viaţă religioasă, sunt diametral opuse principiilor bogomilice și trădează chiar
influenţe ale vechii literaturi aprocrife creştine, de mai înainte de
bogomilismul balcanic şi influenţe culturale din altă parte decât de la
bogomili.
Folclorul românesc, privit din punctul de
vedere doctrinar religios — neluând în seamă elementul mitic, care nu are de a
face cu elementul pur religios — este străbătut cruciş şi curmeziş de ideile şi
personajele creştine.
Bogomilismul, n-a ajuns — nici numeric, nici ca influenţă religioasă,
socială ori culturală, — la o importanţă deosebită în spațiul
carpato-danubiană-pontic. Dincoace
de Dunăre s-au ivit bogomili numai sporadic şi fără de influenţă, numai
ca nişte fugari fără căpătâi în ţara
lor; dar şi
aceştia erau persecutaţi, de-alungul Dunării, pe unde începuseră a se ivi. Aceşti fugari, puţini
şi persecutaţi, nu puteau avea
magica putere de a schimbă şi preface sudul, ci mai încurănd se asimilau dânşii
cu elementul de rit oriental, care erau în regatul ungar mai ales Românii.
Dincoace de Dunăre, era primită organizaţia,
ritul şi cultura slavonă, a cărei oficialitate reprezenta un contrast şi în
același timp o respingere a bogomilismului.
Legenda meșterului Manole, un mit arhetipal
de altfel, se conectează la lumea
sud-dunăreană a țaratului vlaho-bulgar,
când s-a construit mult, când s-au căutat soluții și rezolvări pentru
construcțiile înălțate. Numele “Manole” face parte din onomastica
sud-dunăreană. Exista variante sud-dunarene
ale acestei legende - grecesti,
bulgaresti, macedonene, bosniace, albaneze.
În secolul al XX-lea, Lucian Blaga, în Meșterul Manole prin ideile exprimate
de cuvintele starețului acesta este
conturat ca un exponent al dogmei mitice bogomilice. Prin creația sa, Lucian
Blaga sugerează o prezență mai largă a bogumilismului în zona dintre Dunăre și
Carpați.
Bibliografie:
1.
Dr. Gh.
C, Bogomilismul la Români, in Revista Teologică română, organ pentru
știință și viață bisericească,
nr. 7-9, 1 Aprilie-1Mai, 1914, Anul VIII, pp. 175-186.
2.
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol I, Ed. Trinitas, 2002
3.
Xxx, CREŞTINISMUL
ÎN OLTENIA ŞI MUNTENIA, de la începuturi până în secolul al XV-lea; izvoare istorice şi arheologice. Rezumat
4.
Diac. Drd. Ovidiu Doran , "Apariţia
slavilor în istoria Europei şi formarea primului stat bulgar ", Revista
Teologica, nr.3/2010, p.113-129, în
http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=29&a=3447
5.
Diac. Drd. Ovidiu Doran, Apariţia slavilor în istoria
Europei şi formarea primului stat bulgar, în http://www.revistateologica.ro/pdf/art7%20bla%20bla%20.pdf
6. Eliade,
Mircea, De Zalmoxis a Gengis-Khan,
Payot, Paris, 1970.
7. Mircea, Eliade,
De la Zalmoxis la Genghis-Han, Studii
comparative despre religiile şi
folclorul Daciei şi Europei
Orientale,
traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,
Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
8.
Iorga , Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Editura Enciclopedică Română,
1974, p. 226
9. Mărculeț,
Vasile, Aspecte interne controversate ale domniei țarului vlahobulgar Boril
Asan (1207-1218) în http://revistapontica.files.wordpress.com/2011/09/pontica-42-pag-307-322.pdf
11. Nikoghayos
Adontz: Samuel l’Armenien, Roi des
Bulgares. Bruxelles, 1938, reprinted 1997
12. Obolensky,
Dimitry, The Bogomils: A study in
Balkan Neo-Manicheism. Cambridge University Press.
13. Oisteanu
A., Ordine
si Haos. Mit si magie în cultura traditionala romaneasca, Polirom, Iasi,
2004.
14.
Oisteanu A., Problema dualismului religios in Europa de
Sud-Est:De la Moses Gaster la Mircea Eliade, în Revista 22, 03.01.2007,
în http://www.revista22.ro/articol.php?id=3342
15. Procopiu din
Cezareea,
Istoria secretă, trad. H.
Mihăescu, ed. Gramar, 2006, Bucureşti, p. 71
16.
Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004, ediţie
electronică, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/8b.htm.
17.
Dan Romalo - Cronica
Geta Apocrifă Pe Placi de Plumb, în http://www.scribd.com/doc/62753018/Dan-Romalo-Cronica-Geta-Apocrifa-Pe-Placi-de-Plumb-Scanata; între timp, la solicitarea
d-nei Aurora Pețan a fost retrasă de pe internet.
18.
Vlăduţescu, Gheorghe, Filozofia
legendelor cosmogonice româneşti, Editura Minerva,
Bucureşti,
1982
19. R.
Vulcanescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucuresti, 1985, pp. 233-234
si 34-344.
20.
Țiplic Marian , Necropolele medievale
timpurii din Transilvania (sfârşitul
sec. IX – prima jumătate a sec. XII)
21.
Zanfir Constantin, Simbolica funerară bogomilă,
în Revista Hiperboreea, anul 1, nr. 4,
2012, p. 36-40.
22. http://amfostacolo.ro/bulgaria-pareri,4/ruse,105,1327/la-pas-prin-orasul-medieval-cerven,3622/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__4868.htm
28.
http://dexonline.ro/definitie/
29.
http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/25952/1/BCUCLUJ_FP_279893_1914_008_007_009.pdf
35.
http://en.wikipedia.org/wiki/Samuil%27s_Fortress,_Ohrid
44.
http://www.harapalbcontinua.ro/mara/#gallery-1
46. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/e-o-enormitate-afirma-ne-am-nascut-ortodocsi
Un comentariu:
Sviatoslav era viking pagân. Numele original era Sveinald. La sud de Dunăre, aromânii au fost bogomili in Macedonia si Filipopolis. Aromânii din Macedonia au răspăndit bogomilismul în Bosnia, Dalmația, Serbia și Croația.
Trimiteți un comentariu