Baba Vida, Vidin

Prof. Pădureanu Elena Sanda

Vidin este un oraș pe malul sudic al Dunării, în nord-vestul Bulgariei. Se află în apropiere de granițele cu Serbia și România și este de asemenea centrul administrativ al Regiunii(oblast) Vidin. În bulgară este Видин-Vidin). Este cunoscut și sub vechiul nume românesc Diiu.Este pe malul sudic al Dunării, iar pe malul nordic se află Calafat. Astăzi, un pod leagă cele două oraşe şi cele două ţări aici, între Vidin şi Callafat, un pod pe care traficul rutier a devenit foarte intens. Este situat la est faţă de Valea Timocului, o zonă locuită intens de români (vlahi).

În Vidin și în 30 de sate din jurul lui există o importantă comunitate românească. Vidinul are cartierul Cumbair unde trăiesc peste 4000 de români. Este numit „cartierul vlah”.

În antichitate, aici a existat o aşezare fortificată creată de celţi la venirea lor aici – Dunonia.

Atunci când romanii au creat provincia Moesia, au adus aici trupe şi au continuat să folosească strategic acest loc fortificat, contra celor de la sud de Dunăre, dar şi împotriva celor de le nord. Romanii au numit fortificaţiile şi aşezarea de aici, Bononia. Făceau parte din provincia romană de rang imperial, Moesia (46d.Hr.), apoi Moesia Superior (după 86)

Atunci când s-a creat Dacia Aureliană, provincia romană înfiinţată de împăratul Aurelian (270-275), în sudul Dunării, după ce în anul 275 a decis retragerea trupelor din Dacia Traiană. Bononia a făcut parte din această nouă provincie creată din teritorii preluate din estul Moesiei superior şi vestul Moesiei Inferior.

Dacia Aureliană a fost chiar de pe la începuturi împărţită în două unităţi administrative denumite: Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea. Acest fapt este atestat de o inscripţie datând din anul 283. Dacia Ripensis avea capitala Ratiaria (azi Arcar), iar Dacia Mediterranea, la Serdica (azi Sofia). Bononia a fost încadrată la Dacia Ripensis şi se subordona faţă de Ratiaria. Pe malul Dunării romanii au construit şi au întreţinut un drum. Limesul provinciei a fost organizat, fiind clădite fortificații din secolul I până în secolul al VI-lea d.Hr..

Atunci când s-au aşezat comunităţile slave la sud de Dunăre au numit aşezarea de aici Badin or Bdin.

Ana Comnena se referă în Alexiada la această aşezare ca Vidynē (Βιδύνη)

Prima perioadă de construcţie medievală este considerată în jurul secolului 10, de când datează turnurile principale şi bastioanele, precum şi zidul interior conector.

Cetatea medievală, în secolul al X-lea, căreia i se cunoaşte numele de Baba Vida (Bulg.: Баба Вида transliterat Baba Vida) a fost înălţată peste ruinele unui mai vechi turn roman de supraveghere. O legendă spune că un rege bulgar, avâd trei fete, Vida, Kula şi Gamza şi-a împărţit ţara drept zestre între acestea. Videi, cea mai mare, i-ar fi revenit ţinuturile de la Dunăre şi până la Carpaţi. Aceasta, a poruncit construcția unei fortărețe pentru a fi în siguranță între zidurile ei. Ajunsă la bătrâneţe nemăritată, retrasă în fortificaţia ridicată de ea, bătrâna (baba) Vida a dat numele edificiului şi de aici şi numele oraşului. Legenda circulă la românii de pe Valea Timocului, la sârbi şi bulgari.

Pentru perioada medievală, până ca turcii să ajungă cu stăpânirea pe Dunăre, Cetatea Vidinului a fost cel mai important punct defensiv din nord-vestul Bulgariei. În 1003, ea a rezistat timp de opt luni unui asediu al împăratului bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), într-un război ce s-a transformat într-unul de lungă durată, un adevărat război de uzură cu rezultate incerte de ambele părți. Împăratul însuşi a condus represaliile faţă de bulgari. Pornit asupra Vidinului, războiul s-a desfăşurat cu multă violenţă. Represaliile la care s-a dedat Vasile al II-lea i-a ingrozit pe istorici. Împaratul a recurs la o adevarată campanie de epurare etnică. Supranumele de Bulgaroctonul (omorîtorul de bulgari) îi vine de la faptul că mii de bulgari au ramas pe campul de luptă. 14.000 au fost luaţi prizonieri şi 99 de oameni din 100 au fost orbiţi cu pari de lemn aprinsi, iar celui de-al o sutălea i s-a scos doar un ochi. Acest carnagiu a readus Imperiul Bizantin la Dunăre.

Se spune că, văzând această uriaşă armată de orbi, conduşi de tovarăşii lor mai norocosi, ţarul Samoil a murit de inima rea. Poate este doar o legendă, deoarece în realitate, conflictul a mai durat patru ani. Abia în 1018, suveranul bulgar şi-a acceptat înfrângerea.

Cetatea Vidinului este distrusă în aceste lupte, drept urmare a rezistenţei prelungite. Puţine componente au mai rămas din perioada respectivă. Porţiunea cea mai bine păstrată este cea zidurilor şi turnurilor. În perioada primului ţarat bulgar au mai fost efectuate unele lucrări suplimentare. Construcția de bază cu piatră şi cărămidă prinsă cu mortar este asociată cu perioada celui de-al doilea regat bulgar (secolele 12-14). Fortăreaţa era utilizată pentru protecţia oraşului Vidin şi s-a întărit puternic în timpul domniei lui Ivan Straţimir. Multe din structurile construite în perioada respectivă au rămas intacte. Din această perioadă datează turnurile principale şi bastioanele, precum şi zidul interior conector. Zidurile aveau 10 turnuri, dar majoritatea dintre ele au fost reconstruite. Ţarul Ivan Strațimir își va stabili capitala aici.

Cetatea a fost scoasă de sub bizantini în 1195, odată cu începutul perioadei ţaratului vlaho-bulgar (statul Asăneştilor). În timpul lui Petru şi Asan se menţionează numele de Bidunum, Bdin (1086). Documente ale Asăneştilor o menţionează şi sub forma Vădin. Ungurii îi spun Bodon. Sârbii şi Bulgarii o denumesc Budin. În epocă, românii o numeau Dii, iar turcii preiau denumirea Budin, Diiu. În timpul acestuia – secolele XII-XIII- oraşul s-a dezvoltat rapid şi a devenit un centru politic şi economic important. La sfârşitul secolului al XIII-lea, Aici era un important centru al nobililor locali precum Rostislav Michailovici, Zakov Svetoslav, despotul Şişman şi fiul acestuia, Mihail. Pe la 1280, fortăreaţa era condusă de despotul Şişman. Şişman preia conducerea ş la Târnovo. Mihail, fiul lui Şişman, într-un document veneţian din 1313 era menţionat cu titlul său oficial de despot al Bulgariei, conducătorul Vdinului. În 1323, consiliul boierilor l-a ales pe Mihail Şişman drept rege al Bulgariei. Mihail a murit în anul 1330, în bătălia de la Velbuzd. Ivan Alexandru, nepot al defunctului Mihail ajunge pe tron. La începutul domniei sale, Bidnul-Vidinul s-a alăturat statului cu reşedinţa la Târnovo, pentru scurt timp.

Ivan Alexandru a fost căsătorit cu Teodora, fiica voievodului valah Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti. Împreună l-au avut pe Ivan Straţimir, care a devenit co-conducător al Bulgariei nord-vestice cu centrul la Bdin. Dintr-o a doua căsătorie cu evreica Sarah, convertită creştină sub numele de Teodora, un al doilea fecior - Şişman. Vidinul păstrează tendinţele separatiste faţă de Târnovo. Vidinul este atacat în 1365 de Ludovic I al Ungariei şi printr-un asediu de câteva luni cucereşte această fortificaţie. În schimbul vasalităţii, Ivan Strațimir preia Vidinul în 1369. Sub Ivan Stratzimir, fiul lui Ivan Alexandru a fost declarat independent. După decesul tatălui său în 1371 Ivan Straţimir a rupt relaţiile cu regatul Tarnovo şi s-a declarat conducător independent până la căderea Bdinului sub dominaţie otomană în 1396. Turnul cel mai bine păstrat din perioada secolelor XIII-XIV îi poartă numele astăzi. Este construit din piatră şi cărămidă. Este de structură pătrată cu mai multe niveluri interioare. Astăzi are ferestre semicirculare la partea superioară, sub acoperiş.

Turnul Ivan Stratzimir.

Din secolele XIII-XIV au fost puse în evidenţă de către arheologi ruinele unei capele bisericeşti, în curtea interioară a fortificaţiilor.La început, cetatea a avut o zonă rezidenţiel-comercială şi una defnsivă.

Apariţia şi presiunea turcilor în zona Dunării, face ca Straţimir să le devină supus. Acesta în 1396, se implică în cruciada antiotomană de la Nicopole, terminată dezastruos pentru cruciaţi şi astfel turcii îşi impun controlul pe linia Dunării. Fortificaţiile suferă importante deteriorări. Din acest moment Vidinul slujeşte interesele otomane, până la obţinerea autonomiei Bulgariei, la 1878.

Stăpânirea otomană la Vidin e întreruptă pentru scurtă vreme de Ioan Corvin de Hunedoara la 1454.

Pe la 1596, Comandantii militari ai lui Mihai Viteazul deranjeză pe otomani la Vidin. Căpitanul Farcaş, trimis de Mihai Viteazul pentru a-i apăra pe timoceni. Mihai Viteazul se întoarce în cetatea Vidinului din incursiunea făcută la la Nicopole. Ocupă Vidinul împreună cu Căpitanul Popa Stoica Fărcaş, pentru scurt timp. Baba Novac, venit alături de Mihai din sudul Dunării, îi bate pe turci, înfrânge flota turcă şi o capturează la Vidin.

La 1599, Mihai Viteazul acţionează din nou în zona Vidinului, revenit sub controlul otoman. Îl bate pe Hadam Paşa, dar nu mai poate lua cetatea, deşi a asediat-o zece zile cu tunurile.

Cetatea a avut un rol crucial în controlul realizat de turci în zona Dunării inferioare. În secolul al XVII-lea Cetatea Vidinului cunoaşte profunde transformări, pentru a face faţă atacurilor cu arme de foc, tunurilor şi puştilor. Atunci s-au prevăzut ambrazuri de arme şi arme de mic calibru, precum şi mai multe contraforturi (ziduri de sprijin). Din secolul 18 şi începutul secolului 19 datează edificiile din cărămidă de-a lungul peretelui interior şi turnurile de acoperiş. Turnurile au fost împărţite pe mai multe nivele – cele mai mici au fost utilizate pentru stocare, iar cele de deasupra au fost folosite ca turnuri de pază şi pentru lupte atunci când era cazul. Totuşi, planul principal al cetăţii nu a trecut prin schimbări majore. La începutul secolului al XVIII-lea turcii întreţin cetatea cu efort material din Ţara Românească, trimis de domnii fanarioţi. La 1729, la terminarea fortificaţiilor modernizate de otomani lucrau 400 de care şi 800 de oameni trimişi de domnul muntean. S-a ajuns ca să lucreze la cetate 8000 de oameni odată. Paşii de Vidin aveau şi titlul de paşă de Oltenia.

Statul otoman a folosit-o timp de secole drept închisoare și depozit de armament. De la finalul secolului 18, nu a mai avut rol defensiv dominant. Se pare că în secolul al XVIII a avut rol dominant de închisoare.

Fortificaţia este aşezată la o altitudine de 39m.

Pazvan Oglu este un personaj al cărui nume se leagă de Vidin. Pasban-oğlu înseamnă fiul gardianului. Unele surse spun că bunicul ar fi fost în garda orașului Sofia. Alte surse spun că ar fi fost român timocean care din interes de afaceri a trecut la islam, s-a turcit. A fost mercenar în slujba domnitorului muntean fanariot Nicolae Mavrogheni, pe care l-a trădat şi cu mari intervenţii a scăpat. La 1797 Pazvan Oglu, Paşa de Vidin a declanşat o rebeliune împotriva Imperiului Otoman, a sultanului Selim al III-lea. S-a proclamat independent faţă de sultan. A creat pentru scurt timp un „stat” independent cu capitala la Vidin, cu monedă proprie și relații diplomatice cu alte țări (printre care și Republica Franceză). Teritoriul său se întindea de la Dunăre până la Munții Balcani, și de la Belgrad până la Varna. Intervenţia otomană împotriva lui este ineficientă şi atrage căderea domniei lui Hangerli la Bucureşti pe motiv că nu a aprovizionat şi susţinut suficient armata otomană. Pasvantoglu este iertat de sultan şi la 1799 este guvernator la Vidin. Din această poziţie face dese incursiuni de jaf în Oltenia. Aduce mari distrugeri Craiovei, pe care o năruie de-a dreptul. De la 7000 de case mai rămân în picioare doar 300. Alexandu Moruzi, cdomn fanariot este depăzit de situaţie, la 1800. Doi ani mai târziu, domnitorul Alexandru Şuţu, speriat de ştirile cum că trupele de pasvangii se îndreaptă spre Bucureşti, fuge şi lasă trupe de albanezi să apere capitala. Aceştia refuză să acţioneze, motivând că nu au fost plătiţi. Dezordinea, haosul, cerşetorii şi vagabonzii pun stăpânire pe Bucureşti. Trupele otomane restabilesc ordinea. Şuţu e alungat din ţară. Pasvantoglu şi pasvangiii săi au lăsat o cruntă amintire în Oltenia şi Muntenia prin raidurile inopinate, teroarea răspândită, jafurile făcute. În lupte şi-a pierdut un ochi, şi i s-a spus Pasvante Chioru. La Vidin a clădit o moschee, o bibliotecă și o cazarmă.

Politichie, smecherie, talharie…Jaf si durere în Valahia.

A sfârşit otrăvit de medicul Vidinului. La 1809, pasvangiii sunt potoliţi de haiducii conduşi de Iancu Jianul. Se pare că Iancu şi Panvan Oglu s-au luptat direct. Intr-una din încleştări ajunge să se lupte personal cu iataganele cu Pazvante. Haiducii incendiază Vidinul şi Plevna.

Unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria vorbesc despre confruntările dintre haiducii conduşi de Iancu Jianu şi pasvangiii lui Pasvante, despre confruntarea dintre cei doi. Pazvante fusese pentru sultan o sursa importanta de stoarcere a birurilor din Balcani.A fost înmormântat în geamia din Vidin.

De Vidin se leagă şi numele haiducului sârb, Velco Petrovici care, o vreme a fost slugă la Paşa de Vidin.

                     http://hd4desktop.pw/images/b/1920x1080_baba_vida_fortress-1232597.jpg

                                                          Imagine de secol XIX a Vidinului

La 1821, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a marcat evoluţia Valahiei. Colaborarea acestuia cu Eteria condusă de Alexandru Ipsilanti a dat turcilor putinţa de a aplica formula Divide et impera şi să înfrângă ambele acţiuni. O armată otomană a trecut Dunărea plecând de la Vidin. Oltenia, zona din care a pornit acţiunea lui Tudor trebuia pacificată cu armele, ca de altfel întreaga ţară. Războiul Crimeii(1853-1856) a implicat şi zona Vidin-Calafat. Turcii au ocupat Calafatul. Pe Dunăre s-a construit un pod de vase între Calafat şi Vidin. Trupele ruseşti au asediat Calafatul, fără succes.

http://www.lifo.gr/team/sansimera/38251

Bătălia de la Calafat . În războiul din Crimeea , în 1854 , trupele rusești au sosit până la Dunăre și au asediat Calafat , care a fost ocupat de turci, dar fără succes .
A se vedea . Antiquaprintgallery.com . Sursa : www.lifo.gr

Peste ani, răscoala românilor timoceni la 1876 este înfrântă de armatele otomane iar capii acestora sunt executaţi la Vidin.

În aprilie-mai 1877, pe când se purtau tratative şi se semna Convenţia militară româno-rusă, statul otoman bombarda din Vidin malul românesc la Calafat. Declanşa starea de război faţă de Româna.

După căderea Plevnei, în războiul ruso-româno-turc(1877-1878), armatelor române le revine sarcina de a acţiona împotriva fortificaţiilor otomane de la Dunăre. Belogradcik, Smârdan, Vidin sunt fortificaţiile care sunt supuse atacurilor armatei române în iarna dintre 1877-1878. Vidinul suportă un atac violent românesc, cu pste 17.000 militari. Fortificaţia se predă la 22 ianuarie 1877. Iernarea trupelor române în zona Vidinului şi în Valea Timocului a stimulat apariţia unor cântece populare, balade. Conform tratatului de la Berlin (1 Iulie 1878), ruşii au pornit demolarea acestei fortificaţii, dar s-au oprit repede. Astăzi, fortificaţia Vidinului prezintă la suprafaţă două nivele majore: un parter, în jurul unei curţi interioare, unde se află camere pentru găzduirea unităţii militare, sălile destinate închisorii şi un nivel superior destinat amplasării tunurilor uşoare, trăgătorilor de pe metereze. Accesul la terasa de sus este asigurat prin intermediul unei scări sinuoase şi o rampă pentru descărcarea armelor la care se adaugă şi unele scări de lemn din turnuri. Castelul este accesibil doar din zona de nord, acolo unde se află turnul de intrare. Terasa pentru împuşcat a fost construită la finalul secolului 18 şi începutul secolului 19. Ea are un strat de pământ de aproximativ 5 m grosime, amplasat pe acoperişul de piatră al incintelor. Din aceeaşi epocă datează şi edificiile de cărămidă de peste peretele interior împreună cu tranşeele pentru arme cu bătaie lungă şi acoperişurile turnurilor. Turnurile au la capătul lor creneluri.

Pentru Bulgaria, pare a fi singura fortificaţie medievală păstrată în întregime.
Restaurările i-au conservat forma originală.

pozitia cetatii in raport cu orasul Vidin

Poziţia Fortificaţiei de la Vidin în raport cu oraşul şi cu fluviul Dunărea

Podul Calafat-Vidin, realizare postcomunistă

Gang de intrare în fortăreaţă, în curtea dintre zidul exterior şi fortăreaţa propriu-zisă.

Spaţiu îngust, şi nu prea înalt pe sub turnul de la intrare.

Pavaj din piatră mare şi neregulată de râu

Scări la intrarea în fortăreaţă, spre curtea interioară. Intrarea este delimitată de piatră fasonată paralelipipedic, cu partea superioară uşor semiboltită Se observă că intrarea iniţial a avut o boltire semicirculară mult mai amplă, din cărămidă. Zidul este din piatră şi cărămidă

Se observă un zid adăugat, în zona curţii dintre turn şi curtea spre zidul exterior. Acest zid este din piatră de dimensiuni variate

Trecerea pe sub zid se face printr-o boltire semicirculară ce foloseşte cărămida

Curtea interioară spre închisoare şi culuarul ce duce spre nivelul superior al fortificaţiei

Curtea interioară. Peretele opus intrării.

Turn cu intrare refăcută modest. Se poate observa că iniţial intrarea fusese semicirculară la partea superioară . Ferestrele-guri de tragere sunt senicirculare şi drepte.

Sugestii muzeale pentru închisoare.

Sugestii muzeale pentru spaţiul de gătit

Fereastră, gură de tragere.

Fortificaţia a nivelul superior. Zid din secolul al XVIII-lea.

Gură de tragere pentru tun la nivelul superior.

Gură de tragere pentru arme de foc Se vede şi o preocupare a constructorului pentru estetică.

Partea superioară a zidurilor fortificaţiei

Scară la nivelul superior al fortificaţiei.

Aceiasi scara la nivelul curtii interioare

Aceeaşi scară la nivelul curţii interioare.

Aceleaşi scări de piatră către nivelul superior al fortăreţei- secolul al XVII-lea.

Scările sunt foarte înguste şi slab luminate.

Scară din cărămidă, sec. XVIII la partea supeioară a fortificaţiei.