Efectele unui ultimatum și ale unui război

Prof. Pădureanu Elena Sanda                                                 

   În contextul geopolitic mai larg, oferit de pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană. Actul adițional al acestui pact prevedea interesul U.R.S.S. în spațiul Basarabiei și Bucovinei și lipsa de preocupare directă a Germaniei Hitleriste în zona sud-est europeană, în zona balcanică.  Strâns legat de acest pact a început cel de-al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939. La 17 septembrie 1940 s-a implicat și U.R.S.S. în dispariția Poloniei ca stat de pe harta Europei. O dată cu aceasta a încetat să mai funcționeze Mica Înțelegere, o alianță regională menită să  protejeze interesele teritoriale ale statelor din zonă, care se formaseră în urma primului război mondial și a Tratatelor de pace semnate în Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) – România(Mare), Cehoslovacia, Statul Sârbo-Croato-Sloven (Yugoslavia). 1940 este anul în care România a fost supusă unor  grave pierderi teritoriale. La 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a Bucovinei. Comisarul poporului pentru afaceri externe al U.R.S.S., Viaceslav Molotov, i-a prezentat ambasadorului României la Moscova, Gheorghe Davidescu,  ultimatumul prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

   Presiunile venite de la Moscova și de la Berlin au determinat administrația și armata românească din aceste regiuni să se retragă pentru a evita războiul. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940, datorită disproporțiilor dintre România (potențialul ei militar de război, alianțele politico-militare în care se afla, poziția geopolitică și strategică, fermitatea autorității monarhice la acel moment) și U.R.S.S. pe de altă parte .

         Comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, la 28 iunie 1940.  ora 9:00, anunța populația în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă. Armata română a avut ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări. Din această cauză, în  Basarabia și Bucovina s-au petrecut lucruri de neimaginat din punct de vedere militar. Au fost unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, care s-au lăsat dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă sovieticilor care s-au înstăpânit cu brutalitate și fără scrupule. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului. În aceste teritorii ocupate de U.R.S.S., peste 55% erau români. S-a produs o amplă acțiune de refugiere a populației civile. Aceasta a însoțit armata și aparatul administrativ românesc ce s-a retras peste Prut. Un număr însemnat de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

   Inca din noaptea de 27 spre 28 iunie, orele 3 dimineata, trupe sovietice îsi fac intrarea prin cinci puncte în teritoriul românesc. Concomitent, încep sa actioneze comandouri specializate în a crea panica, dezorganizare si confuzie generala. Atari manifestari au loc la Chisinau, Cernauti, Soroca, Tighina, Reni.

     Între 28 iunie și 1 iulie s-au aplicat măsurile autorității sovietice de deposedare de bunuri și de desființare a instituțiilor românești, măsurile de impunere a structurilor importante ale U.R.S.S. în acest spațiu. Rușii  din zonele intrate sub ocupația sovietică erau indiferenti. Evreii aclamau intrarea Sovietelor în Basarabia. În localiățile mai mari, unde comunitatea românească era numeroasă, în gările în care românii și alți etnici se pregăteau să plece cu trenul spre România, au avut loc incidente antiromânești, acțiuni prosovietice. Grupuri de tineri fanatizați au atacat, au despuiat, au omorât preoți intelectuali, soldați români separați de unitățile militare, persoane civile în curs de evacuare. Mulți dintre tinerii fanatizați erau. Grupurile de minoritari au fost folosite de Armata Roșie împotriva armatelor române și civililor în retragere peste Prut. Acest aspect a stârnit resentimente în comunitatea românească față de evrei. Aceste incidente au stimulat sentimentul antisemit în România, nu atât la nivelul general al populației, cât la nivelul conducerii politice și militare – deja tensionată de obligația de retragere din Bucovina și Basarabia. În Moldova de nord lucrurile au scăpat de sub control. Au avut loc incidente îndreptate împotriva evreilor. Până la 6 iulie 1940, în diferite locuri din nordul Moldovei au fost uciși evrei pe fundalul acestor evenimente. Evreii din România s-au implicat în colectarea de bani și bunuri cu care să sprijine populația refugiată, dar gestul părea insignifiant și de neluat în seamă, pe fundalul evenimentelor derulate. Gesturile nu sunt făcute publice oficial.

   Guvernarea lui Ion Antonescu a lăsat neatinşi evreii de naţionalitate română din ţinut (Vechiul Regat), dar a luat măsuri drastice împotriva evreilor din Bucovina şi Basarabia, după recucerirea acestor teritorii. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia și Bucovina de nord, acei evrei care nu s-au refigiat în adâncul URSS în ghettouri și lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulți, dacă nu chiar majoritatea au pierit de malnutritiție și molime.   

   Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși. Emițătorul de 20 kw a rămas pe loc. Cei rămași în urmă nu au fost cruțați de sovieticii.  Cadavrele lor au fost găsite într-un puț părăsit din curtea postului de radio. Aparatele de radio-recepţie au fost confiscate. Clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie.   Deschiderea postului Radio Moldova de la Iaşi, în noiembrie 1941 a permis reluarea transmisiilor de radio în ţinuturile Moldovei, Bucovinei, Basarabiei şi Transnistriei. Acesta a emis neîntrerupt până în martie 1944, când realităţile de pe front au impus evacuarea lui.

   Anexarea Basarabiei de către sovietici a permis acestora să aplice un model de  instaurare a regimului totalitar stalinist pe care îl vor repeta la scară mai mare în spațiul românesc după 1944. Majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani. Această clasă socială a fost vizată de măsurile de teroare. Represiunea a căpătat în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc și antițărănesc. Organizația locală de comuniști în rândul românilor era insignifiantă. Odată cu ocupația sovietică, aceasta a devenit dominată de reprezentanți ai minorităților etnice, care  au fost elementul principal de exercitare a forței aparatului de stat sovietic.  Din totalul comuniștilor basarabeni – puțini la număr -, în august 1940, cea mai mare parte erau evrei, ucraineni, ruși. Români erau foarte puțini și asta arăta ostilitatea acestora față de tot ce venea dinspre U.R.S.S. Criza de cadre locale loiale partidului comunist este prezentă și în primăvara anului 1941, în contextul ocupației sovietice. Din aproximativ 9 000 de comuniști din R.S.S.Moldovenească, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice. Acest lucru arăta faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste, la colaborarea cu sovieticii, chiar dacă nu s-au înregistrat acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri moscovite.

   Primele victime ale regimului sovietic au fost foștii funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română. În următoarele luni,  arestările au eliminat din viața publică un însemnat număr de persoane, majoritatea lucrători ai căilor ferate. Transportul feroviar fiind strategic, regimul sovietic nu a avut încredere în ei. Inamici potențiali ai puterii sovietice, au fost considerați și minoritarii germani din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni. Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.

    Cele mai importante arestări în rândul populației locale basarabene și bucovinene au avut loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941, când s-a pus în aplicare Planul Barbarosa.

    Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Au fost  vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, dar în realitate au fost ceva mai puține, pentru că unii, puțini la număr au reușit să evite – pe diferite căi - tragedia care li s-a pregătit. O estimare a guvernului antonescian arată că 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români. În primul an de ocupație sovietică în Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței au avut de suferit în mod direct – prin reprimare, arestare și deportare - 86 604 persoane. Științific, istoricii ruși înaintează cifra de 90 000 de persoane. Arestările au continuat și după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare au fost arestați și deportați intelectuali cu potențial de formatori de opinie antisovietică. Social, erau catalogați drept aprige elemente antisovietice și contrarevoluționare. Această goană după aprige elemente antisovietice și contrarevoluționare s-a aplicat în toate zonele vizate de Planul Barbarosa. Sovieticii doreau ca, eliminând acești formatori de opinie, să se poată menține în zona recent ocupată, să nu aibă de a face cu sabotaje din partea populației locale, să nu se trezească cu ample colaborări cu tabăra adversă.

   La 22 iunie 1941, armata germană a atacat U.R.S.S. . România a intrat în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate.

    În urma luptelor  purtate de trupele române, la 5 iulie a fost eliberat Cernăuțiul, la 16 iulie – Chișinăul, iar la 26 iulie 1941, suveranitatea româneasca era restaurată asupra întregului spațiu dintre Prut și Nistru.  In fața ofensivei trupelor Axei, încă de la 3 iulie 1941 conducerea sovietică a dat ordin pentru aplicarea, în zonele vestice ale frontierei, a tacticii "pământului pârjolit". Conform acestei strategii, trebuiau dezvoltate evacuările resurselor materiale și financiare. Ceea ce nu putea fi trecut dincolo de Nistru - intreprinderi industriale si comerciale, depozite, etc. – trebuia să fie distrus. Echipele speciale lăsate de sovietici distrugeau tot ce nu putea fi evacuat. Revenită în Basarabia și nordul Bucovinei, administrația românească a găsit o stare dezastruasă în toate domeniile. Regimul sovietic distrusese toate bazele economice normale, introdusese sistemul colectivist, care suprimase "cadrele si elementele structurale ale unei vieți economice legate organic de realitățile" acestui spațiu basarabean și bucovinean.

  Bolșevicii au distrus cu religiozitate  tot ce s-a putut distruge. Au substituit valorile lor  temeinicelor așezări de civilizatie. In economie, în comert, industrie, agricultura s-a dezvoltat dezordinea, întrecută doar de cupiditatea antreprenorilor. Nu se făcea nimic. Acolo unde se făcea ceva, era fie exploatând neomeneste materialul uman, fie urzind noi și noi mijloace pentru un plan vast de distrugere generală. Au aplicat  metoda comodă a transformărilor.  Au creat  săli de spectacole în bisericile creștine românești de altădată.

  Mare parte a celor refugiați din Basarabia și Bucovina de nord în România (în iunie-iulie 1940), s-au reîntors la casele lor în 1941.

  Armata română s-a oprit inițial pe frontiera din 1940. Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz. Ca aliat al Germaniei naziste, România a acceptat să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug, teritoriu care nu făcuse niciodată parte din principatele române sau din România – și a participat activ alături de armata germană la luptele din diferite regiuni ale Uniunii Sovieitice, la nord de Marea Neagră, până la poalele Munților Caucaz. Mii de basarabeni fuseseră recrutați în armata română. Aceștia au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice.

  Factorii decizionali români au prezentat în fața opiniei publice din România și a populației din Basarabia și Bucovina de nord participarea României la ostilități, ca o campanie destinată a elibera cele două provincii de sub dominația bolșevică și a reîntregi frontierele amputate în anul 1940. Autoritățile civile și militare române nu s-au limitat doar la multiplicarea și răspândirea afișelor propagandistice. Au fost în situația de a acționa împotriva comunismului adus de sovietici în Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, dar și a evreilor care cu entuziasm i-au susținut pe sovietici în aplicarea Ultimatumului și încadrarea acestor ținuturi, puterii sovietice.

   În condiții de război, se poate face diferența între măsuri militare strategice de siguranță, măsuri politico-militare de moment și conjunctură, măsuri politico-militare de tradiție,  răfuială, răzbunare și purificare etnică?

    Guvernul antonescian, Ion Antonescu, au promovat o dublă măsură  comunității de evrei. S-a insistat că evreii nu vor suferii deportări dacă nu vor fi dovediţi ca ostili statului şi simpatizanţi ai inamicului - U.R.S.S., dar și Anglia, SUA. Promisiunea i-a vizat doar pe cei care erau deja cetăţeni români la 1914, singurii care au beneficiat de protecţie condiţionată. Loialitatea sau ostilitatea fiecăruia dintre ei a căzut în sarcina guvernului. Acesta era singurul care putea decide cine era vinovat, pentru a-i putea retrage astfel protecţia, oricum temporară. Departe de a fi salvaţi sau măcar protejaţi, marea majoritate a acestor evrei, mai ales bărbaţii, erau toleraţi atât timp cât se supuneau necondiţionat statului şi regimului antonescian. Internaţi în lagăre şi tabere de muncă forţată,  au trecut de perioada războiului cu sabia lui Damocles deasupra capului. Pedeapsa pentru cea mai mică abatere putea fi oricând deportarea în Transnistria.

  Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de 756.930.

  Lagărele de muncă forţată au fost create în România în legătură directă cu operaţiunile de evacuare forţată a evreilor din oraşele mici şi din sate, parte a operaţiunii de ‘curăţire a terenului’ iniţiată de legionari în cadrul românizării şi continuată de regimul Antonescu în pregătirea campaniei militare contra U.R.S.S . . Astfel, la 18 iunie, 1941, Ion Antonescu a ordonat ca evreii din mediul rural să fie mutaţi în munici­piile de judeţ. S-a ordonat ca bărbaţii evrei cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, care trăiau în zona dintre râurile Siret şi Prut, să fie închişi în lagărul de la Târgu Jiu. În afară de lagărul de la Târgu Jiu, au mai existat şi alte lagăre la Craiova, Caracal, Galaţi, Turnu Severin şi Lugoj. În întreaga Moldova şi într-o mare parte a ţării au fost internaţi sute de evrei, care răspundeau cu viaţa pentru faptele coreligionarilor lor. Internările de ostatici au durat de la 30 iunie 1941 pâna la 23 ianuarie 1942, dar în Regat nu au avut loc execuţii de ostateci. Organizarea lagărelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor Interne sau al Marilor Unităţi Militare şi a fost executată de unităţi ale armatei şi jandarmeriei. Evreii evacuaţi din Dorohoi, Rădăuţi, Siret, ca şi supravieţuitorii trenului morţii de la Iaşi, au fost internaţi în alte lagăre, de concentrare, cum ar fi: Romanaţi, Dolj, Vlaşca şi, respectiv, Călăraşi-Ialomiţa. Mulţi evrei au fost declaraţi prizonieri. Marelele Stat Major a înfiinţat câteva lagăre de muncă temporare în sudul României. La 31 iulie, 1941, numărul celor evacuaţi și implicați în lagărele de muncă însuma deja 40.000 de oameni. În acest mod au fost curăţite de evrei 441 sate şi comune. Munca forţată a evreilor în România lui Antonescu nu a atins niciodată amploarea celei din al Treilea Reich. Diferenţa nu era dată însă de umanism sau de corupţia ce domina aparatul de stat, ci de lipsa unor industrii care să apeleze la structurile şi agenţiile de stat pentru a beneficia de pe urma celor internați în lagărele de muncă. Românii au căutat eficientizarea și raționalizarea economică. Mai ales în 1943 au preferat salvarea finanţelor statului prin taxele plătite de evrei în locul muncii ieftine şi ineficiente prestate de aceştia în lagăre. Lagărele au avut drept fundament munca forţată, setul de măsuri/politici menite a-i izola, concentra, expropria, sărăcii, intimida, încarcera şi umilii pe evrei, indiferent de consecinţe şi costuri. Au fost  implicate autorităţile poliţieneşti şi a armatei în administrarea muncii forţate prestată de persoane între 18 şi 55 de ani, în schimbul serviciului militar. Evreii erau organizați în batalioane de muncă forţată, ceea ce indica nu atât dorinţa de segregare a elementului evreiesc cât obsesia insecurităţii generată de prezenţa acestui element.

   La 20 iunie 1941 a avut loc pogromul de la Iași. Era stârnit de același plan prin care s-a acționat în Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța (plan în baza căruia s-a emis ordinul către jandarmerie de «curăţare a terenului» şi «ordinele speciale» către unităţile armate). 

   Armata română a continuat acțiunile dincolo de limita estică a Basarabiei, în Transnisria, până la Bug. Înainte ca Odesa să fie ocupată de trupele române, în 1941, o parte din populația orașului, industria, infrastructura, precum și toate obiectele de valoare culturală au fost transportate în regiunile interioare ale U.R.S.S. și în retragerea lor, unitățile Armatei Roșii au distrus, pe cât posibil, facilitățile portuare din oraș.  

   Comandamentul militar român la Odesa a fost aruncat în aer de către partizani sau militari sovietici din armata regulată. Au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină. Jandarmeria și Armata română s-au văzut nevoite să impună măsuri drastice în condiții de ocupație. S-au masacrat la Odesa circa 25.000 de civili, dintre care 23.000 evrei, bărbați și femei, bătrâni și copii, ca urmare a aruncării în aer a Comandamentul militar român din Odesa. Alți aproximativ 45.000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în Lagărul de concentrare Bogdanovca. Aici au fost uciși în decembrie 1941 și ianuarie 1942.

  Guvernatorul Odesei a fost numit basarabeanul Gherman Pântea. Candidatura lui a fost susţinută de guvernatorul Transnistriei, profesorul Alexianu. Sovieticii în retragere au lăsat  multe distrugeri. Întreprinderile din Odesa au fost aruncate în aer. Depozitele cu produse alimentare, au fost nimicite. Intrarea în port a fost blocată de vase scufundate. Populaţia oraşului care a trăit două decenii în regim stalinist nu a avut probleme cu noile autorităţi, dincolo de problema evreiasă. Primarul oraşului Gherman Pântea mergea pe jos la piaţă şi discuta cu oamenii. Măsurile aplicate de regimul de ocupație românesc a făcut ca toată zona administrată de armata românească să se redreseze și să revină la o viață și activitate liberalizate. Auzind de condiţiile de viaţă din Odesa, mulţi oameni din Ucraina şi Rusia s-au refugiat în oraş.

   Dincolo de Nistru, în zona de administrație civilă românească, antonesciană din timpul războiului au fost deportați evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, datorită implicării în acțiunile de susținere a armatelor sovietice în 1940, pentru umilințele armatei române la 1940.

  În cadru oficial, în ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, se exprima pentru ”migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță... Veți fi fără milă cu ei. ”Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi 150.000 de evrei din nordul și estul României - Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia. Unii au fost trimiși în Ucraina controlată de Germania. Au fost trimiși în lagăre de muncă –  în mod deosebit la construirea drumurilor). Au fost deportați și dincolo de Nistru. Dintre cei deportați, foarte puțini au supraviețuit anului 1943. Cea mai mare parte a celor deportați au murit în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării. Unii au murit ca urmare a execuțiilor.

   În același context, au fost deportați țigani(romi) în Transnistria pe considerentul că erau nomazi, nemobilizabili și periculoși ordinei publice, infractori eliberați din închisori (datorită modului de viaţă, situaţiei infracţionale sau lipsei mijloacelor de existenţă). Deportarea s-a executat în două tranșe principale și un transport de 69 de romi. Au fost deportați cu trenurile de evacuare între 12-20 septembrie 1942. Ion Antonescu nu a vrut exterminarea țiganilor. A vrut ca prin măsuri militare să rezolve o problemă socială. Deportarea în Transnistria a apărut ca o posibilitate abia după declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. La deportare printre ţigani se răspândise zvonul că vor fi împroprietăriţi, familii întregi care nu ar fi trebuit deportate s-au suit în trenurile spre Transnistria. În faţa condiţiilor de acolo - lipsa oricărui loc de muncă şi dependenţa totală faţă de autorităţile indiferente ţiganii au cerut să se întoarcă în România. Antonescu a constituit o comisie care a recomandat repatrierea a 1.200 de ţigani dintre cei deportaţi. În Transnistria au fost deportaţi aproximativ 25.000 de ţigani, dintre care aproximativ jumătate au murit acolo din cauza lipsei de hrană şi a bolilor. In Transnistria au murit de foame, frig, boli şi mizerie mulţi dintre romii deportaţi. Nu au existat execuţii organizate de autorităţile civile şi militare române din Transnistria în rândul romilor. Nici un document nu vorbeşte de asemenea execuţii.

   Armata Roșie în contraofensivă a atins Nistrul în martie 1944.     

   În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene. Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice.

    Basarabenii înrolați în armata română au fost eliberați treptat și trimiși acasă. Mulți dintre ei au fost luați prizonieri. Alții au fost înrolați de către sovietici și au luptat împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului.

   România a pierdut din nou teritoriile sale din Est – Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța. De data aceasta și-au dat acordul și Statele Unite și Marea Britanie. Acestea, din considerente geostrategice, au recunoscut legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.

   La 23 August 1944 Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța s-au aflat din nou sub controlul militar și administrativ sovietic. Conferința de Pace de la Paris (1946) a impus granița româno-sovietică în baza celor stabilite la 28 iunie 1940.

   În 1947, ca parte a tratatului de pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care granița comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).

  În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.

  Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice și etnice puse în practică de autoritățile sovietice.

  Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5 martie 1953. Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

   Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

   Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

   Al treilea val de deportări (31 martie - 1 aprilie 1951)

   De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile N.K.V.D.-iste, K.G.B.-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

  Primul val de deportări (12-13 iunie 1941). Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

   Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de U.R.S.S. de la România în iunie 1940. Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească). Vagoane au pornit din stațiile Taraclia, Basarabeasca,  Căușeni, Tighina, Chișinău, Ungheni,  Ocnița, Bălți, Florești, Râbnița, Bolgrad,  Arțiz, Cernăuți. Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni în condiții îngrozitoare.¹¹ Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG(Administrația Lagărelor de muncă forțată, lagăre prezente în întreaga Uniune Sovietică, lagăre de diferite categorii). Gulagul epocii sovietice nu ea o inovație a bolșevicilor. Sistemul a avut antecedente în „brigăzile de muncă forțată” existente în Rusia țaristă.¹¹  Membrii familiei care nu ajungeau în Gulag erau trimiși în Siberia sau Kazahstan. Deportații din R.S.S.Moldovenească  au fost amplasați în R.S.S. Kazahă (9.954 persoane), R.A.S.S. Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din R.S.S.M. se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.¹²

    Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949). A fost catalogat ulterior drept cea mai mare deportare a populației basarabene. Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.¹³ Deportarea s-a făcut în baza  hotărârii strict secrete Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S.. Prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949. Le-au fost imputate „trecerea făţişă de partea duşmanilor puterii sovietice” în timpul războiului, apartenenţa la categoria „chiaburilor”, calitatea de foşti membri ai unor formaţiuni politice care au activat în Basarabia până la ocuparea acesteia de către sovietici, „complicitate” şi „trădare de patrie”. Trebuiau deportați culacii (chiaburii), foștii moșieri, marii comercianți, dascălii și familiile lor. Printre aceștia au fost ridicați peste două sute de profesori din Basarabia şi din raioanele din stânga Nistrului. Eliminarea cadrelor didactice „burgheze” din Basarabia, formate în România „burghezo-moşierească”, în baza unor valori autentice ale culturii universale şi naţionale româneşti, dar şi în cadrul unei societăţi care funcţiona în temeiul unor principii democratice, era un obiectiv important, or, această categorie de intelectuali nu-şi avea locul în scenariul comunizării societăţii basarabene, fiind considerată „periculoasă” din cauza unei anumite imunităţi faţă de practicile comuniste, dar şi datorită educaţiei şi culturii generale pe care o aveau. Eliminarea din zona Basarabiei și Bucovinei de Nord se făcea conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din R.S.S.M. și conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi. Conducerea de la Chișinău, KGB au purces la realizarea operației „IUG”(Sud) într-un mare secret. Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

   În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările, mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. În lunile iulie - noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 1951. După operațiunea de deportare, țăranii,  cei care alcătuiau majoritatea populației locale, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, au fost nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic.

   Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia  11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni - 35.796 de persoane, dintre care 9.864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.¹⁴

   Al treilea val de deportări (31 martie - 1 aprilie 1951). Acesta  a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii sectelor religioase, mai cu seamă cei care se numeau martorii lui Iehova, socotită sectă ilegală, antisovietică. Au fost vizați în total 5917 persoane. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă Martorii lui Iehova. Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

  Din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor. În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze. numeroși oameni au fost arestați de N.K.V.D. și au dispărut fără urmă. După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului. Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, ș.a.

   În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.

   Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, e adevărat foarte puțin. Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Au fost împrăștiați. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțătă 56.365 de persoane.

  După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice. Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.

   U.R.S.S. a dezvoltat o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord. Aceasta  a țintit atât grupul etnic românesc și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate. Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silcă în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia. Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate. Se vorbește despre aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească ce au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Între aceștia din urmă se includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.

  Au fost vizate elitele basarabene și bucovinene - învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române. Stăpânirea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune. În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Numărul cel mai mare de victime a fost de departe dintre români.

    Germanii basarabeni, colonizați forțat la cererea guvernului lui Hitler în Polonia ocupată,  au fost nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii în 1944 – 1945.

    Plecarea masivă a intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, repatrierile forțate ale polonezilor Bucovinei în Polonia au avut repercursiuni grave la nivel cultural, demografic economic, social, etnic.

    Cernăuțiul și-a pierdut importanța universitară, a decăzut ca importanță în zonă.

După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. S-a slavizat masiv.  Ucrainieni din est, loiali cetățeni sovietici au fost aduși și au preluat funcțiile locale de conducere. Ruși au venit și s-au așezat și ei aici. Persecuțiile sovietice, a emigrarea germanilor, polonezilor, evreilor și românilor au făcut ca populația locală să scadă dramatic. Intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate.

   Viața deportaților în Gulag a fost foarte grea și plină de lipsuri. Coloniile speciale, de regula, erau construite in locuri aproape nepopulate, in taigaua de nepatruns ori in locuri mlastinoase. Doar o mica parte din deportati au avut conditii satisfacatoare de trai, marea majoritate insa au indurat foame si au locuit in baraci in frig si conditii de antisanitarie, de regula mai multe familii intr-o incapere. Pentru a se deplasa dintr-o localitate in alta deportatii erau obligati sa obtina permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD si sa se prezinte o data sau de doua ori pe luna la aceleasi comenduiri pentru a se inregistra. Prima obligatie a deportatilor in Gulag a fost munca.¹⁷ Deportatii in Siberia s-au pomenit lipsiti de cele mai elimentare conditii de trai, iar foametea, frigul si bolile a curmat viata la mii de oameni.

    Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean de acum, au fost supuse colonizări masive – rusificare de facto. Migrarea s-a făcut în mod deosebit în spațiile urbane – ucrainieni, ruși, alte grupuri etnice. Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Deși printre ei se aflau ingineri, tehnician și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă. Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat. Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria. În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.

      În perioada 1956-1958 a existat o eliberare a celor deportați. La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în R.S.S. Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații că nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova. După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta. Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka - fosta Moldovanovka - și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

  După 1990, un alt gurp din cei deportați în Siberia – cei ce fuseseră copii în momentul deportărilor - au făcut eforturi să revină pe meleagurile natale, între Prut și Nistru. Situația lor a fost oarecum similară cu a Tânărului din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte:  Făt-Frumos ce a viețuit pe tărâmul Zânelor o zi, când s-a întors acasă a constatat că părinții, neamul s-au stins de mult și că abia dacă își mai aducea cineva aminte de ei. A constatat că ziua a fost o viață de om. Siberia nu a fost Tărâmul Zânelor iar acasă nimeni nu

 i-a așteptat cu brațele deschise să le dea bunurile părăsite cu mulți ani în urmă. Dezrădăcinați, în noua Republica Moldova aceștia cu greu și-au regăsit un loc al lor chiar și pe pământul care trebuia să însemne acasă, pentru ei.

***

   Astăzi, dacă ne gândim puțin și analizăm aceste informații, România continuă să ducă povara urmărilor acestor evenimente, chiar și acum, în secolul al XXI-lea.

   România prezintă o complexă problematică a minorităților, care stimulează și accentuează o profundă insecuritate a statului național unitar român. România este o țară în care minoritarii au drepturi susținute de legile țării, de Constituție. Minoritățile sunt prezente în Parlament.  Minoritățile dezvoltă partide pe criterii etnice. România prezintă o problemă a țiganilor (romilor), puternic conectată la toate instituțiile statului, o problemă care deranjează după 1989 vestul și centrul Europei. Țiganii (romii) erau nomazi, nemobilizabili și periculoși ordinei publice, infractori eliberați din închisori (datorită modului de viaţă, situaţiei infracţionale sau lipsei mijloacelor de existenţă), în pragul celui de al doilea război mondial. Și astăzi reprezintă populația cea mai săracă, cea mai neintegrată, care „nu lucrează, fură, cerșește, distruge”, cea mai antrenată în acțiuni subterane, ilegale, de corupție, ale cărei reprezentanți sunt frecvent prezenți în număr mare după gratii. (Nu cumva este o etichetă intenționat creată și suprarealist dezvoltată?). La 1930 în România au fost 262.501 țigani(romi) (1,5% din populația României)

 Conform recensământului din 2011, la nivelul României s-au declarat 247.058 de țigani (romi).

   România se confruntă cu o colonizare de natură economică din partea evreilor. Vin și crează firme, afaceri în România. Crează firme sau deschid filiale, puncte de lucru ale unor trans-naționale, cumpără imobile, terenuri urbane, agricole.  Pendulează între pământul românesc și locurile de unde vin - Israel, S.U.A. Unii dintre ei se reîntorc pe pământul pe care au trăit părinții sau bunicii lor, în contextul celui de-al doilea război mondial, sau al epocii comuniste și astfel se implică în problema retrocedărilor. Se întorc în calitate de patroni, de oameni care fac să circule banul, să circule profitul, să influențeze pârghiile de decizie. Evreii, mai mult decât țiganii(romii) - și mai susținut financiar, mai organizat din exterior - insistă pe incriminarea statului român și a personalităților epocii respective. Faptul implică resentimente și tensionarea raporturilor interetnice, într-un mod subtil, dacă nu direct. Prin  insistența asupra temei Holocaustului – promovată politic și ideologic cu insistență în România, la nivelul instituțiilor centrale ale statului și prin mass-media, la nivel educațional – consider că se acordă mult prea multă atenție unei comunități etnice care, conform recensământului din 2011 este trecută la rubrica altă limbă maternă, alături de sârba, slovacă, bulgară, cehă, croată, greacă, poloneză, armeană, ruteană, italiană, albaneză, macedoneană. Toate aceste minorități nu sunt mai mult de 73.169 de persoane declarate la 2011.  Faptul că dispun de susținere financiară (externă)și de posibilitatea de a-și susține interesele supradimensionat mediatic și prin alte pârghii de influență a deciziilor, stimulează menținerea  subtilă a ideii că in România este o problemă a evreilor, în continuare (mai ales în domeniul retrocedărilor).

   În 1965, la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, un evreu a avut ocazia să devină secretar general al P.C.R. și în felul acesta, persoana cu puteri decizionale maxime în România acelui moment și persoana cheie de impunere a interesului moscovit în România. Este vorba de Ion Gheorghe Maurer care, atunci a făcut un pas înapoi și a lăsat un român – pe Nicolae Ceaușescu - în această poziție cheie. Este demn de admirație și de respect pentru că a lăsat nația majoritară să își rezolve problemele. Nu a stârnit resentimentele și conflictul de interese între o majoritate etno-națională și o minoritate etnică sau națională.

  Există o frustrare la nivelul comunității germane, conectată la problema creată în contextul răzbiului de a se repatria, de a-și părăsi gospodăriile – a căror proprietate în acel moment a fost colectată de o instituție creată de statul germanal acelui timp - un interes transferat la nivelul unor instituții ale statului german, astăzi (biserica evanghelică). Și lor, în plan politic, mediatic, cultural – datorită susținerii supradimensionate externe – li se acordă o atenție și un rol mult prea mare, astăzi. Germanii, la 2011 în România sunt doar 27.019, distribuiți  în mod deosebit în județele Maramureș, Brașov, Mureș, Sibiu, București-Ilfov, Arad, Caraș-Severin, Timiș. Densitatea cea mai mare de locuire o au în județul Sibiu – comunitate preponderent săsească (3.963) și în județul Timiș populație șvabă (7.525). Germanii sunt toți captați ca interes astăzi de Germania, deși, șvabii au fost colonizați de Imperiul austriac iar sași de Regatul Ungariei, de-a lungul istoriei. Germania se folosește d ecomunitatea germanică pentru a-și promova interesul în zonă mult mai evident decât Austria.

   La Recensământul din 2011 s-au declarat:

-          247.058 de țigani (romi),

      -     comunitatea de evrei cuprinsă printre 73.169 de vorbitori de alte limbi materne, alături de sârba, slovacă, bulgară, cehă, croată, greacă, poloneză, armeană, ruteană, italiană, albaneză, macedoneană. În 2002 au fost recenzați în România 6.179 evrei.

       -       27.019 de germani.

       -       19.043.767 români.

  România este în vecinătatea Ucrainei, o țară sfârtecată de curând între cele două perspective – Uniunea Europeană și Rusia, o țară în care s-au exersat în mod direct condițiile de război în plan european, o țară în care nu s-au respectat condițiile culoarelor de refugiați – probleme care cel mai adesea au fost prezentate la și altele.

  Republica Moldova – Basarabia - cu toate conflictele reci pe care le prezintă între Rusia, Ucraina și România, este o țară care, cu cât se conectează mai puternic economic, politic, educațional, cultural la România, continuă să prezinte aceleași simptome ca și colosul din nordul său – pericolul de a perpetua subtil conectări la Est, nesiguranța unei loialități profunde, germenii conectării la est, stimularea resentimentelor și redeschiderea vechilor răni în diferite planuri.

   În preajma acestor două țări marcate în continuare de sindromul moștenirii sovietice în mod direct, România parcă retrăiește spectrul coșmarului anilor 1939-1940, când Germania și U.R.S.S. își făceau în secret și apoi direct jocul comun peste capul său, pe seama teritoriilor sale. Este doar o senzație, sau o cruntă realitate, la nivelul diplomației europene de astăzi?

   În România de astăzi parcă se redeschid răni de altădată de către politicieni care nu cunosc decât interesul personal, interesul restrâns de grup și mai puțin pe cel național. Să fie doar mirajul unor coșmaruri de altădată? Firul roșu al Pactului de neagresiune parcă se reactivează. Pericolul unor conflicte de mult apuse parcă stă gata, gata să se re-editeze. Coșmarul unor fapte ce au mutilat masele de oameni prin deciziile unor politicieni și militari atât în plan european cât și în România, parcă plutește în aer datorită felului în care se gestionează evenimentele ori de câte ori este vorba de puterea politică de conducerea instituțiilor centrale ale statului, ori de câte ori este vorba de alegeri în această țară.

  Competițiile electorale sunt dezechilibrate și nu se bazeazî pe fair-play. Campaniile electorale seamănă a lovituri de stat și a război civil, când este vorba de alegeri parlamentare, de alegeri prezidențiale, cu acțiuni la limita legalității și dincolo de ea. Și cei ce  efectiv stârnesc atmosfera de lovitură de stat și de război civil nu pățesc nimic, nici măcar nu sunt arătați cu degetul. Cine-i mână în luptă de la spate și apoi flutură steagul șantajului? Ce ne mai așteaptă?

  Spectrul acestor fapte de altădată e bine să nu-și mai abată fâlfâitul de aripi peste noi. Putem regăsi resursele interne pentru a întări acestă țară și să ne rupem de coșmarul acestui trecut recent?

  României i s-a cerut postcomunistn să se recunoască a fi una din țările care a promovat Holocaustul. S-a recunoscut Rusia, moștenitoarea U.R.S.S., ca țară ce a creat prin deportări, crime la adresa poporului român, a națiunii române? Îndrăznește România să îi ceară Rusiei așa ceva?

  România are probleme teritoriale cu Ucraina – Bucovina de Nord, Ținutul Herța sunt în granițele Ucrainei. Sudul Basarabiei este tot în granițele sale.  Dar aceste ținuturi mai cuprind ele comunitate românească numeroasă? Ce a făcut rusificarea și ucrainizarea sistematică din aceste ținuturi? Ce s-a întâmplat cu tinerii români din aceste ținuturi, în contextul actualei stări de lucruri din Ucraina? Au fost trimiși in linia întâi, a conflictului?

   Alături de Ucraina, Republica Moldova – deși membră a U.E. – România rămâne în continuare pe linia fierbinte a Europei.

 

Bibliografie

Lucrări:

1.       Beniamin, Lya (coordonator), Evreii din România între ani 1940-1944. vol. I-IV, Bucureşti, Hassefer, 1993-1998.

2.       Deletant, Denis, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său, 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Humanitas, 2008.

3.       Giurescu, Dinu C., România în al doilea război mondial, , Bucureşti, Editura ALL, 1999.

Internet:

4.       Ion Coja, Românii ca armată de ocupație, în http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/romanii-ca-armata-de-ocupatie-la-odessa/

5.       Alex. Lacuzov, Radiofonie românească: Radio Basarabia, în

http://www.romania-actualitati.ro/radiofonie_romaneasca_radio_basarabia-35596

6.       Pavel Moraru, Crimele uitate ale comunismului, în  http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-12-30/crimele-uitate-ale-comunismului.html#ixzz3JtdA3FBm

7.       Viorica Olaru-Cemârtan, Ororile bolșevismului, publicat în Timpul, 4 iunie 2009

8.       Viorica Olaru-Cemârtan, 60 de ani de la al doilea val de deportări în Siberia publicat in Timpul, 13 august 2009.

9.       Trașcă, Ottmar, Ocuparea orașului Odessa de căre armata română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941-martie 1942, în: Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca, Historica Yearbook, 2008, p. 387-388 .

10.    Treaty Roumania, în  http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/treaties/1948/2.html

11.    Ion Varta, Deportările cadrelor didactice din R.S.S.M. în zilele de 6-7 iulie 1949, în

 http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1260

C

12.    http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/romanii-ca-armata-de-ocupatie-la-odessa/

13.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_din_Basarabia_%C8%99i_Nordul_Bucovinei

14.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_din_Basarabia_%C8%99i_Nordul_Bucovinei#Destina.C8.9Bia_deporta.C8.9Bilor

15.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Deportarea_romilor_%C3%AEn_Transnistria

16.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C8%9Bie:Evacuarea_din_Basarabia_%C5%9Fi_Bucovina_%C3%AEn_vara_lui_1940

17.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Gulag

18.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_evreilor_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia

19.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Lag%C4%83rul_de_concentrare_Bogdanovca

20.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Ocupa%C8%9Bia_sovietic%C4%83_a_Basarabiei_%C8%99i_Bucovinei_de_nord

21.    http://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Odesa#endnote_ca_barbariD

22.    http://vox.publika.md/politica/deportarile-din-moldova-sovietica-92741.html

23.    în  http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/treaties/1948/2.html

24.    http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-12-30/crimele-uitate-ale-comunismului.html#ixzz3JtdA3FBm

25.    http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1260

26.    http://www.sferapoliticii.ro/sfera/171/art09-Chioveanu.php