Băieșii

Prof. Elena Sanda Pădureanu

Într-un sat din Județul Sibiu – Roşia - nu departe de Valea Hârtibaciului, mi-am petrecut vacanțele, la bunici.  Așa era atunci. Ca să nu stai cu cheia de gât, să nu stai nesupravegheat în vacanțe,  pentru că părinții erau la serviciu – la lucru – eram trimiși la țară, la bunici. Îi mai ajutam la treburile gospodărești, la munca câmpului, legam prietenii cu alți copii ca noi, aflați peste vară la bunici, dar și cu copiii satului. Pentru noi, copiii, era o situație aparte, cu bucurii și cu păreri de rău în același timp. Îmi aduc cu plăcere aminte cum alergam pe ulițele satului desculți, cum așteptam seara la poartă întoarcerea vitelor de la pășune, cum mergeam să o asistăm pe Mama Ană (Bunica) sau pe Mama Chivă (o mătuşă care locuia în casa şi gospodăria vecină), să mulgă vaca: pe Joiana, pe Mârțana sau pe Vinereana. Îmi aduc cu nostalgie aminte cum Victor, țapul Mamei Chiva alerga după noi de cîte ori intram în curte și, până nu se dădea cu coarnele la noi, nu se lăsa. Mătușa Chiva –mătușă de a Mamei – ne ocrotea de fiecare dată. Seara ne servea cu o cană de lapte cald, abia muls de la vacă, sau cu fructe culese din grădina din spatele grajdului și al șurii.


   Satul s-a mai numit şi Roșia Săsească. În dialectul săsesc  i se spune Ritbärch, Rîtberχ, Ridebarχ.  În  limba germană numele se rosteşte Rothberg iar în maghiară Veresmart). Este un sat în județul Sibiu, reședința comunei Roșia. Oficial, alături de numele Roşia, astăzi stă şi cel de Rothberg, pentru a aminti prezenţa saşilor, deşi aceştia aproape că nu se mai regăsesc în sat.
  Îmi aduc aminte că satul era distribuit în trei zone distincte: în partea centrală, pe platoul dealului, în preajma fortificației de secol XIII, care cuprindea o biserică săsească, se afla strada principală, cu case mari şi porți uriașe, specifice caselor săsești din această parte de Ardeal.  Într-o zonă de mijloc, pe versantul dealului, spre vale se aflau casele românilor, mai modeste. De vale, lângă pârâul care venea dinspre Vurpăr, se aflau casele sărăcăcioase ale băieșilor. Casele acestea aveau doar o încăpere. Cel mai adesea erau făcute din nuiele sau crengi subţiri lipite cu pământ galben, cu acoperiş de ţiglă.  Vara își făceau mâncare afară, la un foc încropit în grabă, lângă casă. Trăiau mai mult afară sub cerul liber. Doar toamna târziu, iarna și primăvara devreme stăteau de-a valma părinții și copiii  – de la doi la cinci, șase copii de vârste diferite. Casa în general nu era delimitată cu gard de casele vecine. Umblau foarte simplu îmbrăcaţi. Erau mai mult desculţi, cea mai mare parte a anului. Rareori era câte un câine în preajma casei.  Cei care își manifestau frica de Dumnezeu și mergeau Duminica la Biserică, întotdeauna îmbrăcau haine de sărbătoare: ia sau cămeșa albă cu alesături negre, cioareci albi, cătrințe negre, pieptar negru de oaie, năframa neagră cu ciucuri cu alesătură – specifice în zona Mărginimii și pe o arie mai largă în sudul Ardealului.

Port national - Rosia - Sibiu
                                                                     Sursa:      https://www.facebook.com/IARosia.Sibiu                                                      
                                                                           Ia ce se poară și astăzi la Roșia

Aceştia nu erau prea mulţi. Erau printre acești băieși și unii care au muncit și au răzbătut și și-au încropit o gospodărie după modelul celor românești și săsești și au făcut tot posibilul ca ai lor copii să termine școala din sat, sau să meargă mai departe la o meserie învățată la Sibiu. În copilăria mea am auzit frecvent acest apelativ de băieși pentru cei ce locuiau la periferia satului, în condiții precare și care erau în general marginalizați, priviți cu superioritate și dispreț de către sași dar și de către români. Nici primăria comunei nu se raporta la ei cu prea multă preocupare. Aveau un mod al lor de a pronunța cuvintele de a intona propoziția sau fraza rostită - deși în mod obișnuit vorbeau românește – încât se diferențiau de români. Era ca şi când toţi ceilalţi săteni – în afară de ei – se ruşinau de felul cum suna limba română atunci când era rostită de ei.  Prin pronunțare, prin modularea sunetelor, limba părea arhaică. Românii și sașii făceau eforturi să se delimiteze de acest mod de a vorbi limba română.  În copilăria mea, aceşti băieşi își asigurau existența ca lucrători agricoli la C.A.P., la livada satului, ca zilieri în diferite gospodării care îi chemau la munca câmpului sau la diferite treburi prin gospodărie. Unii se ocupau de confecționat linguri, măturoaie, pe care le vindeau în sat sau prin satele vecine. O parte din ei se ocupau de realizarea cărămizilor necesare pentru construirea de case și anexe prin sat. Lucrau în grup, bărbați și femei, pentru o sumă de bani, pentru mâncare și băutură.  Când regimul Ceaușescu a stimulat dezvoltarea industrială în centrele urbane, o parte din aceștia au devenit muncitori la oraș - unii muncitori necalificați, alții muncitori calificații – în mare parte navetiști. Unii și-au susținut familiile în sat. Alții au plecat la oraș, în apartamente sau case – au fost foarte puțini aceștia.

Oamenii “De din Jos”, de lângă Vale, în Roșia de astăzi

                                                     Oamenii “De din Jos”, de lângă Vale, în Roșia de astăzi

   Schimbările din 1989-1990 i-au întors pe cei mai mulți dintre ei într-o sărăcie lucie de care au profitat diferite fundații, culte, secte. Au devenit în marea lor majoritate penticostali, pentru că aceștia le-au dat tot felul de ajutoare și i-au implicat într-o comunitate spirituală, alta decât cele tradiţionale ale locului – ortodoxă, greco-catolică sau evanghelică. Prozelitismul penticostal a avut succes în rândul lor. Pentru ei s-a organizat şi un complex educaţional Walldorf în sat, care foarte curând s-a dovedit ineficient şi s-a trecut în conservare. Comunitatea sașilor a dispărut din sat. Mai este doar o familie în vârstă care locuiește efectiv și mai vorbește săsește. Unele case săsești sunt încă proprietatea sașilor plecați în diferite momente în Germania. Aceştia mai vin din când în când să admire locurile în care s-au născut. Altele sunt locuite de români și de unii dintre acești băieși mai destoinici, mai întreprinzători. Atunci când vorbesc despre preluarea gospodăriilor părăsite ale sașilor de către români și acești băieși, sașii rămași vorbesc cu năduf, cu supărare și multă frustrare. Consideră că şi românii şi mai ales băieşii nenorocesc ceea ce au preluat de la saşi.
   De curând, discutând cu familia de sași în vârstă  - oameni la peste şaptezeci de ani - care continuau să păstreze tradițiile etniei lor, atât cât le mai putea permite vârsta și puterea, referindu-se la comunitatea „de din jos”, la aceşti băieşi, mă așteptam să folosească în limba germană cuvântul german consacrat pentru țigani. Nu l-au folosit. În nemulțumirea și obida lor, pentru cei „de din jos”  au folosit termenul de Dausch. Tatăl meu (82 de ani), vorbitor de dialect săsesc şi de germană în mod fluent, mi-a explicat că acest cuvânt fusese folosit în ceea ce exprimaseră aceşti oameni cu sinceritate în sensul de ţigani, de oameni de nimic, care nu reuşeau să se ridice la standardele de viaţă pe care ei, saşii le-au promovat. Limba germană  foloseşte  „Zigeuner“ pentru a-i desemna pe ţigani.  Nu au folosit acest termen, deşi aceşti oameni respectabili ştiu să folosească cu uşurinţă şi dialectul săsesc şi germana.  

 Familie de sași din Roșia

                                                            Familie de sași din Roșia 

  Discutând cu Mama mea (78 de ani), înfiată şi  crescută de Mama Ană, mi-a povestit că aflase încă din copilărie, când fusese adusă în sat (avea pe atunci doar 11 ani), că băieşii care locuiau lângă pârâu de mult, de mult fuseseră lucrători într-o carieră care funcţionase până pe la mijlocul secolului al XX-lea dincolo de pârâu, lângă pădure, într-un loc care acum seamănă cu o râpă acoperită de vegetaţie. Când nu au mai lucrat la exploatarea de piatră, lucrători la carieră, au devenit lingurari, au făcut măturoaie, coşuri, au prelucrat lemnul pentru obiecte uşor şi rapid perisabile într-o gospodărie rurală. De asemenea unii au devenit cărămidari, păstrând în acelaşi timp munca în grup compact, în echipă formată din familii de băieşi. La cărămidărie lucrau și bărbații și femeile și copiii.  Acceptau cu uşurinţă să lucreze în curţile oamenilor pentru o sumă mică de bani, pentru hrană sau produse, pentru îmbrăcăminte, după cum se înţelegeau atunci când erau arvuniţi.
   În copilăria mea, mare parte din ei erau oameni de încredere, chiar dacă erau săraci. 
   După 1980, pe fundalul atragerii populației de la sate la munca în fabrici și uzine, pentru comunitatea de băieși rămasă în sat în aceeași stare de anchilozare economico-socială pentru care primăria nu făcea aproape nimic deosebit, s-a folosit insidios, peiorativ,  treptat, până s-a impus,  termenul de țigani – ţâ’gan, ţâ’gană, ţâ’gani, după cum se pronunţă în sat .  Deasemna sărăcia, lipsa de educație, nerespectarea unor norme etico-morale, nerespectarea Bisericii, lipsa de coeziune ca grup, desemna pierderea surselor tradiționale de asigurare a existenței – de munca la cariera de piatră cei mai mulţi nu-şi mai aduceau aminte, linguri de lemn nu se mai cumpărau, cărămida nu mai era necesară. Au crescut în schimb furturile, conflictele, acțiunile reprobabile, nesiguranța publică printre aceștia, dar nu numai.
    Nu contest că or fi fost şi ţigani la nivelul comunei, că s-or fi aciuat în anumite momente şi la Roşia, dar  niciodată nu s-au aşezat acei ţigani cu femei cu fuste colorate, nomazi prin zona Sibiului până în perioada de sfârşit a lui Gheorghe Gheorghiu Dej – cortorari.
    A-i numi ţigani şi a-i încorpora acestei etnii pe băieşii din Roşia,  consider că este o eroare făcută la un moment dat intenţionat, din interese politicianiste şi materiale, financiare. Sau din comoditate administrativă.  Pentru acest grup al băieşilor,  a folosi termenul de ţigani are o conotație peiorativă, discriminatorie şi nu stimulează la incluziune.  Dacă luăm în considerare termenul Dausch utilizat de dialectul săsesc pentru a-i desemna pe aceşti băieşi,  ar trebui să ne gândim la momentul aşezării saşilor în Roşia şi la relaţia lor cu aceştia. Sau ar trebui să ne gândim la perioada stăpânirii austriece în Transilvania.
  Dausch – trimite pe un om educat şi cu deschidere spre trecutul acestui spaţiu către daci. Să nu uităm că în secolul al XVI-lea, un vicevoievod al Transilvaniei punea o lespede de piatră pe mormântul soţiei sale, moartă de ciumă şi nota pentru posteritate că era fiica dacului din munţi. Lespedea poate fi văzută în biserica catolică în stil gotic din Alba Iulia. Saşii la Roşia s-au aşezat în secolul al XIII-lea. Au avut nevoie de piatră pentru a-şi construi biserica fortificată, casele, gospodăriile şi pentru aceasta s-au folosit de cunoştinţele şi de forţa de muncă a localnicilor, alături de care s-au aşezat - cu avantaje economice, sociale şi administrative, juridice primite de la Regalitatea maghiară, acceptate şi recunoscute şi de voievodul Transilvaniei. Să nu uităm că o comunitate care se ocupă de exploatarea de piatră sau de minerit nu are cum să întreţină o gospodărie înfloritoare, o familie strălucită. Nu are timp de cultivarea pământului, de creşterea animalelor în mod deosebit şi nici de creşterea propriilor copii în condiţii deosebite.  Condiţiile de viaţă rămân minime. E posibil ca saşii să fi inclus în dialectul lor cuvântul Dausch preluat de la comunitatea locală, de la cei ce lucrau la cariera de piatră, dar să îl folosească în sens peiorativ. Exploatarea de piatră a încetat la Roşia în momentul în care piatra nu a mai fost utilizată intens la construirea caselor si dependinţelor sau la repararea cetăţii, atunci când cărămida a devenit o obişnuinţă în aşezare şi în zonă. Românii au păstrat termenul de băieşi, de la activitatea de bază şi de lungă durată a a cestora, chiar dacă ea nu se mai practica.  
   Este posibil ca, la un moment dat, de-a lungul timpului, autoritățile oficiale, să fi fost adus – oficial,  forțat - un grup compact care, să nu fi fost acceptat nici de românii și nici de sașii din zonă, un grup care să nu fi fost – datorită așezării forțate – proprietari de pământ, nici acceptați să crească turme, să folosească pășunile obștei satului, oameni care, în activitățile lor să penduleze între munca la carieră, minerit și prelucrarea lemnului, sub forma diferitelor obiecte pe care le vindeau în sat și prin satele vecine? - și aceștia să fie băieșii? Dacă au fost aduși, când s-a întâmplat acest fapt? Aduși aici, statutul lor era și a continuat să fie diferit de al celorlalți localnici dacă și astăzi sașii, atâția câți au mai rămas, continuă să îi privească ca pe un fel de, paria, care nu fac decât să strice ordinea veche a comunității. Dacă au fost aduși, de unde au fost aduși și de ce ?
   Arpad E. Varga, folosind statistici oficiale din Imperiul Austriac şi din Imperiul Austro-Ungar, foloseşte termenul de ţigani (Cigány în ungureşte sau maghiară) într-un material prin care evidenţiază evoluţia etnică la nivelul comunei Roşia pe perioada 1850-1992, printre altele. Este foarte uşor ca de la nivel administrativ să impui un anumit termen care nu corespunde unei realităţi etnice ci uneia cu caracter economico-social şi să impui o eroare ca adevăr. Ţiganii menţionaţi în materialul său de către Arpad E. Varga în satul Roşia (Veresmart în maghiară) variază în perioada 1850-1992 de la 66 în 1850, 181 în 1890, la 248 în 1977 ca să scadă la 9 în 1992.
   La recensământul din 2002, la nivelul întregii comune - care deţine şase sate -  nu s-au declarat ţigani decât 18 persoane. De termenul de băieşi nici nu se vorbeşte. Doar saşii se mai referă la cei de din jos cu termenul Dausch, atâta timp cît mai trăiesc cei doi bătrânei trecuţi de 70 de ani. Dar „cei de din jos”,  în Roșia sunt numeroși și nu sunt țigani. Este mai uşor să îi discriminăm numindu-i ţigani, neintegrându-i românimii căreia de fapt îi aparţin. Mai nou îi ascundem sub termenul artificial de Rroma.  Ne este ruşine cu proprii noştri săraci de ieri, de alaltăieri,  săraci care sunt în continuă creştere numerică astăzi, pentru că nu facem nimic nici măcar pentru noi, românii.
***
  Problema băieșilor aceștia poate fi privită și altfel. Din diferite surse se poate evidenția că în secolul al XVIII-lea, pe măsură ce Casa de Habsburg și-a creat structurile specifice și le-a făcut funcționale în zona Banatului și a Transilvaniei, s-au produs mișcări de populație stimulată oficial, de autoritățile imperiale. Transilvania a intrat oficial în componenţa Casei de Habsburg o dată cu semnarea Păcii de la Karlowitz (1699) dintre austrieci şi otomani. Banatul intră în componența Casei de Habsburg prin Pacea de la Pasarowitz (1718), ca Domeniu al Coroanei și Camerei Imperiale. Tot acum intră în stăpânirea habsburgilor și Oltenia, dar pentru o perioadă limiitată (1718-1739).
  Casa de Habsburg a refuzat restauraţia vechilor stări de dinaintea cuceririi turceşti în Banat. O „constituţionalitate” medievală întemeiată pe privilegii, excludere şi segregare a unor etnii şi confesiuni nu s-a reactivat în totalitatea sa. Nobilimea de altădată nu și-a mai reluat pământuri, averi, drepturi. Românii, ca etnie, şi ortodoxia fuseseră acolo, doar „tolerate”. A continuat să fie așa și după 1718 în Banat. Constituționalitatea de altădată s-a moderat de către autoritatea imperială în favoarea ideii că noua achiziţie trebuie să devină un bastion de putere habsburgică, bază a ofensivelor plănuite spre Balcani dar şi pentru eventuale acţiuni punitive interioare în cazul nesupunerii Ungariei sau Transilvaniei. Banatului i se rezerva un loc special în planurile aulice vieneze, un statut cu totul aparte.
   Constituţionalitatea medievală opusă reformismului  specific veacului al XVIII-lea, bazată pe diferențe etnice, cultice și sociale este marginalizată aici pentru a se va construi o „ţară nouă” care să nu aibă nimic în comun cu comitatele ungureşti, ci o existenţă a sa aparte. Banatul primește statutul de „Ţară de Coroană” și este coordonată în toate direct de la Viena. S-a continuat apoi cu realizarea acelor condiţii – lucru urmărit cu o rară dar justificată insistenţă – care să permită experienţe reformiste libere, nestingherite de vreo autonomie sau imunitate feudală. Aceste două lucruri au dirijat construcţia bănăţeană pe parcursul veacului al XVIII-lea conform unui proiect trasat după principii iluministe de la Viena. S-a aplicat un proiect care promova respingerea vechiului şi îndrăzneala experimentului modern (iluminist) și astfel s-au produs mari mutaţii după anexare ce au atras consecinţe extraordinare. Structurile cantonate în vechi au fost măturate, noua autoritate a câștigat teren pe baza experimentelor economico-sociale. Localnicii au suportat cu stoicism noul stăpân, s-au integrat experimentelor, schimbărilor, schimbându-se și pe ei înșiși.
   Durităţile şi excesele inerente unei luări în stăpânire s-au manifestat faţă de o populaţie locală mai rarefiată după război decât în condiţii obişnuite, alcătuită în majoritate din români şi tot mai dense şi mai consistente grupuri s-au pus în mișcare. Sârbii și alte comunități slave, însoțind expansiunea armatei habsburgice se deplasează spre Banat.  Refuzul împăratului de a restitui „in integrum” a fost pe placul tuturor.  Faptul a fost remarcat de funcţionarii austrieci. Banatul a fost considerat un bun nou-dobândit, iar stăpânul ţării, împăratul l-a guvernat printr-o Cameră obişnuită numită Administraţia Ţării. Aceasta decidea fără vreo îngrădire în chestiuni de drept poliţienesc şi în cauzele penale potrivit cu legislaţia din Austria de Jos. Statutul juridic distinct, faptul că împăratul era în acelaşi timp suveran şi unic stăpân de pământ constituiau în ochii locuitorilor beneficii evidente care au generat un timpuriu loialism dinastic greu şi târziu erodat. Dată fiind absenţa unei nobilimi căreia nu i s-a reconstituit averea, moșia, în baza unor drepturi reconstituite, aici s-a dezvoltat o situaţie mult uşurată a ţăranilor și s-a creat iluzia unei mai ușoare integrări în modernitatea epocii, prin intermediul Casei de Habsburg. Banatul istoric, cel preluat de Habsburgi la 1718 se definește  cu hotarele delimitate la nord, de cursul Mureşului, la vest, de cel al Tisei, la sud, de Dunăre, iar la est, de vechile hotarede pe culmile montane, spre Ardeal şi Ţara Românească.       
    Începând cu 1767 o bună parte a provinciei, cam o treime din sud şi est a fost militarizată. Cei apţi să poarte armele alcătuiau o armată permanentă şi pe lângă munca ogorului ţăranii prestau serviciul de grăniceri. În caz de război erau trimişi pe front. Efectivele celor două regimente bănăţene, unul majoritar român, altul sârbo-româno-german, în caz de mobilizare se ridica la 12.000-14.000 de ofiţeri şi soldaţi. Aceste unităţi au luat parte la toate campaniile imperiului până în 1872 când au fost desfiinţate – excepţie a făcut-o campania napoleonienă din Rusia din 1812. Cariera militară le-a fost deschisă tuturor, românilor inclusiv. Măsuri menite să pună în valoare economic, militar şi politic această stăpânire habsburgică au fost accelerate tot mai mult în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și ele au adâncit ideea de caz particular dar şi aceea de „ţară” proiectată şi apoi construită. Reformele de inspiraţie iluministă sunt tot mai numeroase în timpul domniei Mariei Tereza cu deosebire după asocierea la domnie a fiului său Iosif al II-lea.
  Existând un deficit demografic evident la cucerire, Banatul a fost supus unei colonizări care s-a produs în trei valuri succesive. A fost nevoie de uriaşe eforturi şi cheltuieli pentru desecări şi canalizări, lucrări la care au fost angajaţi – de voie de nevoie - colonişti şi localnici. „Ţara” aceasta nouă se construia împreună. Întotdeauna noii veniţi au fost priviţi cu suspiciune și au  devenit cu predilecţie „duşmanul”, cel ce uzurpă drepturile primului venit. Istoria colonizărilor menţionează ostilitate de ambele părţi. Mai ales că aici „celălalt” era diferit din toate punctele de vedere – etnic, lingvistic, confesional şi în toate codurile sale, de la cel vestimentar, la cel alimentar. Tensiunile au fost păstrate la dimensiuni locale, nu s-au înregistrat conflicte majore. Cosmopolitismul iluminist inclus concepţiei generale de guvernare a determinat o colonizare deschisă. Nu s-au creat entităţi politice distincte - o „ţară germană” cu legi proprii şi privilegii - iar segregările au fost evitate prin plasarea localităţilor nou înfiinţate în ţesătura celor vechi, ale băştinaşilor (români). Contactele interetnice erau de neevitat. S-au exercitat influenţe între comunități etnice, s-au fixat norme de gândire şi de viaţă, de comportament producându-se un schimb cultural reciproc în cadrul unui proces mai amplu, de dezvoltare. Uriaşele lucrări de desecare, îndiguire, asanare, canalizare, trasare şi construire a căilor de comunicaţie, construcţia marilor fortificaţii şi a oraşelor, a industriilor din zona montană s-au făcut cu antrenarea practic a întregii populaţii. În „lumea nouă” din Extremul Orient imperial au venit, alături de germani, în număr mai mic dar nu lipsit de importanţă, italieni, francezi, spanioli , bulgari şi chiar români din regiunea învecinată, Oltenia. O populaţie înnoită, amestecată, suprapusă uneia de localnici români în marea lor majoritate, a fost solicitată într-un efort epuizant dar care a lăsat ulterior convingerea că Banatul modern a fost construit împreună de toate populaţiile sale. O parte din populația locală, românească, antrenată în activități fizice epuizante, în condiții materiale minimale a suferit o marginalizare economico-socială și o percepere ca fiind țigani, țigănizată și menționată ca atare.
  Camera Aulică și-a impus programul de schimbări prin instituții și instrucțiuni de aplicat. A emis la data de 7 decembrie 1717, un document  fiind intitulat Instrucţiuni pentru Comisia bănăţeană de organizare minieră („Instrukzion  für die montanistische Banater Einrichtungs Kommission”). Documentul constata și promova ideea că exista practicarea exploatării minereurilor în Banat, în perioada stăpânirii otomane. Pădurile, apele (pâraie, râuri, lacuri, bălţi şi mlaştini), exploatările miniere au fost rezervate prin acest document pentru folosinţa directă a împăratului (fiscului imperial). În baza acestui document s-a făcut și o cercetare amănunțită pentru descoperirea de noi exploatări, de noi zăcăminte și minereuri. Pe baza acestui document s-au preluat și s-au organizat minele în funcțiune și cele părăsite, în numele împăratului. Documentul solicita ca spălătoriile de aur să fie riguros conscripționate, exploatate, monitorizate, ele devenind proprietate regală. Spălarea aurului în apele de munte și de deal ale Banatului se făcea însă și ilegal, aducându-se pierderi fiscului Imperial. Pentru o diminuare a ilegalităților s-a practicat arendarea către particulari a spălării nisipurilor aurifere.
  În Banat, prin tradiție se aflau trei importante centre de exploatare minieră a aurului ce funcționau încă din antichitate -  Sasca, Moldova Nouă, Oravița, centre râvnite și exploatate de orice nou cuceritor. Valorificarea producţiei acestora era un monopol de stat. De asemenea, minele de cupru și argint, de fier și plumb au avut și ele importanța lor pentru Casa Imperială de Habsburg. Dognecea, Sasca, Moldova Nouă, Oravița erau importante centre miniere pentru Casa de Habsburg iar între ele Oravița a devenit centrul minier cel mai important în provincie.    Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor. Nisipul râurilor se spăla și se colectau firele de aur pe timpul verii, într-un mod simplu și vechi, străvechi. Galerii de mină, topitorii de fier, de  cupru, s-au dezvoltat și exploatat în zonă. Pentru exploatarea acestora, curtea imperială încurajează colonizarea, construirea de locuințe pentru coloniști. Se creează asociații de particulari, cooperații miniere care au dobândit dreptul de a se administra independent. Împăratul garanta câştigurile realizate de persoanele civile implicate. Împăratul, în calitatea sa de suveran şi de stăpân feudal al Banatului îşi rezerva numai dreptul încasării unei părţi din producţia de metal obţinută, sub forma unei taxe numită urbariu („die Urbaren”) şi respectiv dreptul de achiziţionare a metalelor obţinute la un preţ anumit („die praeemptio”) Prin oferirea unor condiţii avantajoase asociaţiilor de particulari (concesionari minieri, n.n. ), se spera ca acestea să fie atrase în acest fel să investească sume importante de bani în exploatarea minereurilor din Banat. Camera Aulică considera că în acest mod se asigura dezvoltarea activităţii miniere, fără ca fiscul imperial să-şi asume riscul unor investiţii financiare prea mari, asigurându-şi în schimb venituri sigure şi constante din drepturile care reveneau împăratului în calitatea sa de suveran şi stăpân feudal al Banatul. Din râurile Nera şi Miniş, care curg prin regiunea minieră bănăţeană, se spăla nisipul aurifer: vieles reines gediegenes Gold gewaschen. Exploatările miniere şi topitoriile de metale din Banat aparţineau împăraţilor habsburgici, spre deosebire de Transilvania și Ungaria unde, alături de împărat se regăsesc și proprietari privați (diferiți nobili sau întreprinzători colonizați, de cele mai multe ori germani). Asociaţiile de concesionari mineri beneficiau în Banat din partea stăpânului feudal, împăratul, de diferite avantaje.
      În 1786 a avut loc înființarea primei societăţi ştiinţifice mondiale, respectiv Societatea de ştiinţe miniere (Societät der Bergbaukunde) în apropiere de oraşul minier Schemnitz (astăzi în Slovacia). Ignaz Edler von Born(1742-1791), de fel din Transilvania, mineralog și metalurgist, membru în numeroase instituţii ştiinţifice de prestigiu, precum Societatea Regală de Ştiinţe din Londra (Royal Society), Academia Regală de Ştiinţe din Torino (königlichen Akademie der wissenschaften), de ştiinţe din Petersburg, Toulouse şi Danzig, precum şi al altor numeroase societăţi ştiinţifice, cu o complexă activitate inovativă și administrativ-organizatorică în slujba Casei Imperiale în domeniul mineritului, Born ne oferă informaţii şi despre locuitorii din regiunea minieră bănăţeană, respectiv lucrătorii minieri şi metalurgişti. El evidențiază faptul că în minerit și ca metalurgiști au fost colonizați germani dar și lucrători similari români de către autoritățile habsburgice. Pentru efectuarea diferitelor munci de robotă în folosul exploatărilor miniere şi topitoriilor de metale erau folosiţi ţăranii români din satele situate în apropierea exploatărilor miniere. El vorbește în unele din scrisorile sale despre țiganii care spălau aurul în nisipul apelor curgătoare ale Banatului.
  Consilierul Camerei Aulice pentru minerit Koczian (Cocian ? – la origine român, cu nume maghiarizat, germanizat?) și funcționarul montanistic la la Moldova Nouă, Dembscher, menţionează în rapoartele lor, faptul că în urma cercetărilor şi observaţiilor făcute personal au ajuns la concluzia că spălarea aurului din nisipul aflat în albiile apelor curgătoare a fost practicată în Banat şi Transilvania încă din timpul stăpânirii romane. Urmele acestei activităţi din perioada romană au fost identificate în districtul Caransebeş în apropierea satelor, Vârciorova (Werscherowa), Bolvaşniţa (Polvaschniza), Borlova (Purlava) şi Turnul (Tumul) şi, de asemenea, în acelaşi district pe valea râului Bistra (Walle mare) între localităţile Ohaba Bistra (Ohava Pistra) und Marga (Marga).
   Conform informaţiilor aflate în raportul lui Koczian, în Banat se ocupau cu spălarea aurului din aluviunile apelor curgătoare numai ţiganii. Social şi economic erau cotați ca  un popor sărac: elenden Volke. Pentru munca la spălătoriile de aur ţiganii, foloseau cu dibăcie o unealtă foarte simplă. Această unealtă consta dintr-o scândură de lemn în care s-au făcut mai multe crestături, scândura ţinându-se în apă într-un unghi de aproximativ 45 de grade. Micile fragmente de aur aflate în aluviunile transportate de apă, fiind mai grele decât nisipul, rămâneau în crestăturile scândurii, de unde erau strânse într-un troc. O altă metodă folosită de ţigani pentru obţinerea aurului consta, în săparea unor gropi în malul apelor curgătoare, nisipul şi mâlul aflat în acestea fiind spălat în căutarea aurului. În această activitate erau antrenați toți membrii familiei și aveau un randament pe care fiscul aulic îl considera inferior. Productivitatea scăzută a muncii acestor spălători ai aurului făcea ca sărăcia lor să crească în raport cu activitatea coloniștilor. Dembscher și Koczian menționau că iarna, când nu  se  putea lucra în spălătoriile lor primitive, aceștia meşteşugeau din lemn albii şi alte obiecte pe care le comercializau. De asemenea, se ocupau şi cu cerşitul. Ei sunt descriși ca sărăcăcios îmbrăcați și trăind cu întreaga familie din venituri mai mult decât modeste, care pe atunci nu depășeau un gros (Groschen). În contextul mercantilismului și al gândirii fiziocratice, funcționarii imperiali stimulau în continuare menținerea țiganilor spălători de aur în sistemul de exploatare auriferă în Banat, deoarece cheltuiala statului era astfel minimalizată și profitul maximizat, dat fiind faptul că erau prost plătiți, spre deosebire de coloniști.  În rapoarte nu se face referire la limba vorbită de aceștia, ci doar la statutul economico-social. Nu se descrie cu lux de amănunte îmbrăcămintea acestora, așa cum se face pentru alte grupuri etnice. Sunt acești țigani – efectiv țigani sau sunt o comunitate țigănită, țigănizată prin sărăcire, iar imperialii, prin aroganța funcționarilor săi să folosească fără discernământ acest termen cu conotație etnică dar și economico-socială atât pentru țiganii propriu-ziși cât și pentru acești spălători ai aurului din nisipurile râurilor, o îndeletnicire veche și constantă le- gată de apele curgătoare?
   Populația băștinașă continuă să existe. Ba chiar a fost alimentată cu coloniști aduși din Oltenia. În felul acesta s-a stimulat spargerea vechilor structuri locale, încă o dată în plus.
   Pentru spațiul Banatului, acești spălători de aur – băieși în limba română – puteau mult mai ușor fi deplasați în contextul colonizărilor practicate de autoritatea habsburgică, în cazul unor reacții sociale deranjante, în diferite alte zone similare, pe proprietatea imperială. Nu același lucru se putea întâmpla în cazul implicării factorului privat, nobiliar. Deplasările de populație sub stăpânirea Habsburgică se făceau riguros controlat, dată fiind importanța pentru fiscul imperial.
   Este posibil și probabil ca, distruse autonomiile românești montane, în acest context de radicală transformare a Banatului, grupuri de locuitori români cu statut de iobagi (probabil imperiali), ce lucraseră ca băieși în zonele de munte ce au fost supuse exploatării private sau imperiale să fi fost deplasați în diferite alte zone fie că nu mai era nevoie de ei în locul inițial, fie că era nevoie de forța lor de muncă în altă parte, cu același scop, în felul acesta valorificându-se mai departe experiența lor, fie că au fost împrăștiați în diferite zone, pentru a sparge comunitatea compactă, numeroasă, în contextul unor acțiuni de rezistență antihabsburgică. (În zonele în care se regăsesc până astăzi grupuri de băieși în așezările României, ele sunt marginalizate, izolate și în general sărace, vorbitoare de o limbă română arhaică și ușor diferită de româna din localitatea respectivă. În unele locuri, româna vorbită de aceștia face trimitere la zona Banatului, la secolul al XVIII-lea. Atitudinea majorității românești și acelorlalte grupuri  etnice lângă care au fost strămutați a fost de a-i respinge din diverse motive și de a-i izola complet, dacă se putea, astfel încât la începutul prezenței lor în noile locuri s-a ajuns la degenerări genetice, ca în cazul comunității de băieși de lângă Jina).
   În Transilvania numeroase exploatări miniere, instalaţii de prepararea minereurilor, precum spălătoriile şi şteampurile pentru minereu şi topitoriile de metale aparţineau Casei Imperiale dar şi stăpânilor feudali ai terenurilor pe care se aflau rezervele de metale, precum şi altor proprietari privaţi. Autoritatea imperială s-a impus și la Zlatna, pe râul Ampoi și la Săcărâmb. Aici se exploata aurul și argintul. Cu metalul exploatat aici s-a aprovizionat monetăria imperială de la Alba Iulia. Asociațiile de concesionari erau foarte active la Zlatna și Săcărâmb. Minereurile de aur și argint erau prelucrate în spălătoriile și șteampurile din zonă ca apoi să fie trimise la Zlatna, cu sacii, pe spinarea cailor. Minereurile erau predate contra unei sume fixe de bani către fiscul imperial. La Zlatna, laborantul imperial efectua probele referitoare la conţinutul de metal al minereurilor, în funcţie de care asociaţiile de concesionari minieri şi alte persoane particulare primeau banii pentru minereul predat fiscului imperial. Profitul asociaţiilor de concesionari minieri era unul apreciabil – cel puțin la început. Regina Maria Therezia deţinea 16 părţi de mină (Kuxe) precum şi dreptul de a hotărî prin intermediul funcţionarilor montanistici regali asupra efectuării de noi lucrări miniere şi de extindere a acestora. La Zlatna erau și două mine din care se exploata mercurul. Împortante mine de exploatare a aurului se aflau și aproape de Abrud. Aici erau la un momet dat 300 de șteampuri, de-a lungul unei ape curgătoare. Șteampurile erau primitive și nu difereau prea mult de cele ale spălătorilor de nisip care erau socotiți țigani de autoritatea austriacă. Sărăcia și lipsurile făceau ca în aceste șteampuri să nu se mai investească și ele să fie în exploatare într-o stare deplorabilă. De aici din Apuseni aurul și argintul  pleca spre Alba Iulia, la monetăria imperială.
  La Ghelari se exploata fierul. În zona Hunedoarei, aproape toți românii și țiganii se ocupau de prelucrarea fierului în diferite obiecte mici, necesare în gospodării. Utilizau niște cuptoare mici care aveau foale manevrate manual. 
  La Băița se exploata plumb, aur, argint. Baia Mare, Satu Mare, Baia Sprie, Lăpuș, Fekete–Banya sunt și ele vizate și antrenate în exploatări miniere imperiale și private. Exploatările miniere din regiunea oraşului Baia Mare au devenit proprietate a Camerei imperiale, ele fiind subordonate şi conduse de către o Direcţie minieră superioară cu sediul în Baia Mare, localitate care se bucura şi de privilegiile acordate unui oraş liber regal. Direcţia minieră superioară de la Baia Mare era subordonată direct Camerei Curţii imperiale în Minerit şi Monetăriei din Viena. În oraşul Baia Mare se afla, de asemenea, o monetărie regală, în care aurul şi argintul obţinut în această regiune minieră era transformat în monede.
  În exploatările miniere din Transilvania predominau românii și alături de ei maghiari și germani colonizați. Românii erau marea majoritate a celor angajați aici, la venirea autorității austriece. Românii, mai mult decât maghiarii și germanii aveau disponibilitatea de a lucra cu un câștig scăzut și în condiții de siguranță minime. Aflați într-o zonă în care agricultura nu se prea putea practica, românii implicați în minerit și la spălarea aurului trăiau în condiții de sărăcie. Hrana în general în aceste locuri era foarte scumpă și modestă. Reprezentanții autorității imperiale, în schimb, pentru a lucra aici, pentru a sta în aceste locuri erau foarte bine plătiți. Maghiarii și gemanii nu se împlicau în minerit decât dacă câștigul era unul serios. Abandonarea afacerii nu îi deranja prea mult. Sursele lor de venit nu erau total limitate la această activitate și în general erau dispuși să încerce și altceva, cei mai mulți dintre ei.  
  Stăpânii feudali se implicau și ei în exploatarea minereurilor pe moșiile lor și profitau de un număr mare de lucrători minieri și de dreptuile specifice ale stăpânului feudal. Țăranii iobagi erau exploatați intens în această activitate de minerit. Sărăcirea lucrătorului este adâncită între mină, familie și birturile în care se consumă alcool pe datorie, datorie ce trebuie plătită lunar. Plata săptămânală a aurului obținut abia dacă ajunge la întreținerea familiei. Sărăcia îi atinge pe lucrători. Ea atinge și asociațiile de concesionari.   
    Este posibil ca atunci când s-a impus și s-a dezvoltat exploatarea prin galerii în defavoarea spălării aurului din nisipuri, autoritatea austriacă să fi simțit nevoia să deplaseze grupurile de spălători de aur în mod organizat, fără ca aceasta să fi fost o acțiune foarte vizibilă în cadrul Banatului și Transilvaniei, dat fiind faptul că acești spălători de aur au și devenit o categorie foarte săracă, și astfel deranjantă prin lipsa de venituri și neimplicarea în activitățile profitabile pentru Casa Imperială. Probabil că acțiunea a trecut aproape neobservată oficial, ea regăsindu-se pe teren și aflându-se într-o fază în care aproape nu mai poate fi reconstituită. Băieșii puteau provenii și de la exploatarea minereurilor compozite, de la exploatarea  cuprului. Să nu uităm că în domeniul exploatării aurului Casa de Habsburg având drepturi de tip feudal depline, se comporta ca atare și mulți dintre spălătorii de aur probabil erau tratați ca iobagi. Stăpânul feudal putea face aproape tot ce dorea cu aceștia. Dat fiind și programul de colonizări promovat în spiritul promovării mercantilismului, deplasarea spălătorilor de aur în alte zone nu era o problemă majoră, de importanță deosebită pentru autoritatea imperială, cât pentru cei alături de care erau așezați. Mutărille băieșilor sau ale rudarilor (care și ei erau legați în epocă de exploatarea aurului nu s/au făcut din inițiativa comunității ci din inițiative oficiale, din interese ale autorității. În statul Habsburgic mișcările de populație erau controlate de stat din interese economice, fiscale, mercantile. În acestă etapă istorică băieși - și rudarii – nu erau nomazi. De altfel nici mai târziu aceste comunități sărace, țigănizare, nu s-au comportat ca fiind fundamental nomade.

   La Roșia, nu știu dacă se mai utilizează neoficial termenul de băieși. Recensământul ne arată că populația se declară românească dar, că mai există și țigani, dacă nu în Roșia propriu-zisă, în comună. Țiganii sunt vorbitori de limba română, o română ușor arhaică, nu de limba romanes.
   La fel ca băieșii din Roșia, marginalizați și priviți cu superioritate de români dar și de sași, mai sunt comunități de băieși și în alte localități.
   Băieși sunt concentraţi în localităţile din Mărginimea Sibiului, cum ar fi Răşinari, Prislop, Gura Râului, Sălişte, Poiana Sibiului, Jina.
   Despre băieșii din Jina se știe că au fost aduși la Jina în timpul Mariei Therezia, din zona Zlatna, pentru încrierea în regimentele grănicerești, înscriere ce nu s-a făcut niciodată. Au fost deplasați din zona Zlatnei probabil pentru a elimina pericolul unor tensiuni sociale ce se profilau odată cu exploatarea aurului din galerii, acolo. Primiți cu răceală de obștea de jinăreni, izolați multă vreme de aceștia, comunitatea băieșilor adusă aici a sărăcit, s-a țigănit. Păstrează si azi un accent ușor bănățenesc. Se știe că au lucrat la minele de aur. (Unii spun că ar fi la origine coloniști de origine bosniacă aduși de imperiali în Banat. Cum ar păstra bosnieci pronunția bănățeană fără urme proprii lor, bosniecilor?) Cartierul lor a fost un teren sterp, ce a aparținut pe rând, comunei Gârbova, apoi comunei Poiana și în final a fost cedat Jinei, cu tot cu băiesi, fiind cea mai apropiată localitate. Nu au fost niciodata asimilați și nici împroprietăriți cu pământ. Au lucrat cu ziua pe la jinari sau poienari, orice, mai putin la oi.
   Ţiganii din Răşinari, nu departe de Sibiu, la poalele munților Cindrel, au fost la început, mineri la exploatările de aur până în secolul al XIX-lea. Și ei au fost aduși aici, în timpul stăpânirii austriece, din zone unde se exploata aurul. După închiderea minelor, au fost obligaţi să trăiască împletind coşuri, măturoaie, săraci lipiţi pământului.  
Avrigul a devenit reședință importantă a guvernatorului Samuel von Brukenthal. Acesta și-a construit aici o impunătoare reședință. În paralel, aici s-a dezvoltat și o comunitate de băieși suficient de mare.
  La Racovița, Băieșii erau enționați în actele de stare civilă din trecut sub denumirile de "neorustici", "băieși" sau "auri fodiens", respectiv "căutători de aur" (??).  La origine, aceștia au fost români bănățeni, din jurul Reșiței, strămutați aici de către autoritățile austriece, după înfrângerea răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784. Băieșii nu au trăsături țigănești și nici nu cunosc limba acestei etnii.Graiul, cântecele și colindele lor, acestea din urmă dispărute astăzi, au un pronunțat iz bănățean.În satele din împrejurimi, la  Arpașu de Sus, băieșii sunt consemnați ca provenind din Banat. În alt sat vecin, Sebeșul de Jos, se consideră că băieșii nu sunt țigani. Un document din 1847 menționează că în acel an au fost colonizați în Racovița un număr de 14 "goldwascher", respectiv "spălători de aur", zlătari. În trecut, țiganilor aurari li se mai spunea și "rudari", de la apelativul "rudărie", cu sensul de "groapă de unde se scot metalele" iar în literatura de specialitate se consemnează faptul că rudarii sunt "români curați racoviceni au venit din Banat, unde s-au ocupat efectiv cu "băieșitul"(mineritul) și că au ajuns aici din motive încă necunoscute. Cunoscători ai prelucrării lemnului, și-au înjghebat o mică așezare "În Arini", în locul denumit până astăzi "În Rudari", unde confecționau diferite unelte agricole sau gospodărești pe care le vindeau în sat. Cu timpul, când li s-a permis, ei și-au părăsit așezarea inițială și au venit în sat, spre "Valea Lupului" unde sunt și astăzi.
Pe lângă prelucrarea lemnului, băieșii s-au mai ocupat și cu cărămidăritul, fiind neîntrecuți muncitori cu ziua, harnici, cinstiți și "curați" comparativ cu ceilalți țigani. Din rândurile lor s-au recrutat în trecut, "diplașii" satului, după cum unele băieșițe au fost "cusătorese" talentate de ii și cămăși de sărbătoare, apreciate și căutate de către toate racovicencele. De menționat este și faptul că până în primele decenii ale secolului al XX-lea, băieșii aveau "voivodul" lor, care reprezenta mica lor comunitate în fața autorităților comunale.
   Conform lui Ion Calotă, alături de băieși se situează și rudarii, dacă se ține cont de faptul că ruda “mina (de aur)” (slav), iar rudărie avea semnificatia de “groapa de prelucrare a minereului aurifer”. Denumirea de rudar “miner” pentru cei care prelucreaza lemnul este aparent ca improprie astăzi. Cuvântul slav  “rudar”  era folosit în același timp și mod cu acela de “aurar”,  cu sens echivalent și paralel. Folosirea acestui cuvant de origine slavă duce cu gândul  în timp în perioada osmozei culturale și lingvistice dintre daco-romanii locuitori autohtoni și slavii veniți pe acest teritoriu și asimilati. Dacă activitatea minieră în domeniul aurului se practica la suprafață, într-un mod pe care astăzi îl numim primitiv, doar într-o anumită perioadă a anului acest fapt permitea ca, în perioada iernii să se prelucreze lemnul și atunci, termenul de rudar este sinonim cu cel de băieș, iar comunitățile de băieși și rudari, atunci când nu au mai practicat spălarea nisipului aurifer sau mineritul aurului în forme primitve, la suprafață, au continuat să își câștige existența din prelucrarea complexă a lemnului și comercializarea produselor realizate, mai târziu, trecând și la alte activități.  Cu denumirea de rudari, comunități purtătoare de aspecte culturale și lingvistice românești de factură foarte veche se regăsesc în Oltenia, în Bulgaria și Serbia. Ruda (“mina”), rudar (“miner”) si rudarie (“locul unde este prelucrat minereul”) este posibil să fie active în limba română din secolele VII-IX, perioada migrației slavo-bulgare, din timpul primului Țarat Bulgar, când comunitatea slavo-bulgară a preluat exploatările miniere din acel moment istoric. Este perioada în care se impune dublarea cuvintelor românești în lexic de cuvinte slave. Apartenența  acestor comunități la limba română s-a impus în perioada stăpânirii romane când, localnicii daci au fost dislocați sau sărăciți pentru o mai bună exploatare a minelor de către stăpânitorul roman și au fost aduse grupuri de coloniști vorbitori de latină vulgară din provinciile romane învecinate -  Dalmatia, Panonia, Tracia si Moesiile -  din Orientul Apropiat.
    Rudarii nu au fost niciodată robi. Aveau o obligatie anuală directă către domnitor prin donarea unui coeficient din aurul scos de ei din nisipul râurilor. Viata lor era modestă, departe de pretentiile civilizatiei care se dezvolta, izolându-i.  Nu aveau un stăpan direct si imediat. Ei nu au intrat în dependența de tip feudal. Ei sunt prezenți ăn Oltenia, în Muntenia, la sud de Dunăre în Bosnia. Și ei nu știu altă limbă decât limba română, o limbă română care îi leagă pe karavlahii din Bosnia și pe cei din Serbia (Slavonia) de locuitorii Olteniei. Nu exista dovezi ale unei migratii a rudarilor din Banat sau altă parte a Romaniei in Panonia si Croatia. Este posibil ca stăpânirea austriacă asupra Olteniei (1718-1739) să fi pus în mișcare organizată oficial comunități de rudari din interese mercantile către puncte mai sudice abia luate în stăpânire de la otomani.
  Băieșii și rudarii în timpuri mai vechi nu se autodefineau ca țigani. Limba baieșilor din Ungaria, a rudarilor din Croatia, ca si a coritarilor din Slavonia este identica cu cea a rudarilor români (din Romania sau emigrati in Bosnia).Este posibil ca într-o primă etapă stăpânirea austriacă să fi folosit oficial acest nume la adresa lor și să fi impus acest apelativ în strânsă nevoie cu diferențierile fiscale și cu procesul de colonizare practicat oficial în sud-estul  stăpânirii imperiale. O a doua etapă istorică ce impune în mod deosebit acest termen de țigani pentru comunitățile de băieși și rudai este perioada  comunistă. La 1940 în spațiul României s-a renunțat oficial la exploatarea aurului din nisipurile râurilor. Activitatea de vară de băieși sau rudari s-a pierdut definitiv. Aceste comunități au rămas să folosească doar preocupările de prelucrare diversă a lemnului și de comercializare a produselor create, pentru asigurarea existenței. Sărăcia comunităților s-a accentuat. Într-un mod indirect, termenul de țigan s-a impus din nou asupra acestora, la fel ca și în perioada imperială austriacă, pe considerente de statut economic și social mai mult decât etno-cultural și lingvistic.

   Băieși se regăsesc astăzi și în Ungaria - sudul Ungariei. Vorbitori de limbă română, numiţi beas — nume care derivă de la «băieşi», adică aurari. Ei erau veniţi, cum o demonstrează limba pe care o vorbesc, din Banat şi vestul Transilvaniei și sunt socotiți de cercetători unguri ca fiind vorbitori ai unui dialect românesc arhaic, de secol al XVIII-lea, renumiți ca pădurari, dulgheri, pricepuți în realizarea jgeaburilor. Băieșii din zona Pecs sugerează o limbă română veche de peste două sute de ani, din Oltenia și Banat.
  În Bosnia, caravlahii pot fi menționați ca apropiați de categoria băieșilor. În Croația pot fi menționați  koritarii, a căror origine se află în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei. Koritarii dovedesc că nu îi deranjează (sau nu-i mai deranjează) dacă sunt socotiți țigani sau români.  Probabil că la origini au fost deplasați din această zonă românească pe fundalul derulării stăpânirii austriece în aceste locuri (1718-1739), care a făcut mișcări de populații pentru un mai bun control al teritoriilor recent integrate Casei de Habsburg – deplasare din Oltenia în Banat, iar mai apoi din Banat spre Croația (sau poate chiar direct în Croația. Mișcările de populație nu s-au făcut spontan, plecate de la comunitățile de rudari din spațiul românesc – aceștia nu au avut drept caracteristică proprie nomadismul. Deplasările s-au făcut oficial, organizat, la solicitarea puterii austriece.   Lingvistic nu dețin cuvinte efectiv țigănești, îmbrăcămintea lor nu are nimic de a face cu îmbrăcămintea efectiv țigănească, cu obiceiurile efectiv țigănești. Nu au reguli și obiceiuri care să amintească în vreun fel de comunitățile țigănești propriu-zise. Băieșii din Baranja, Croația sunt socotiți țigani de către croați (hurveţi ne ćamă ţigani sau romi), în sens peiorativ, ei înșiși socotindu-se români pentru că româna este limba lor maternă. Țiganii care nu ştiu româneşte le spun băiaşilor acestora români.
  Băieși se regăsesc și în Serbia (chiar în preajma Belgradului) și în Bulgaria.
Susținătorii originii românesti a rudarilor și a băieșilor au de partea lor ca argumente:
- autoidentificarea – deși unii se consideră țigani, majoritatea spun ca sunt români sau români vechi. Acest lucru este valabil atât la comunitățile de rudari si băieși din Romania cât și la cele din Ungaria, Bulgaria, Grecia sau spatiul ex-iugoslav.
- limba - rudarii și băieșii vorbesc doar limba română. Limba țigănească nu o cunosc și nici nu au cunoscut-o vreodată, dovadă fiind absența totală a cuvintelor țigănești. In plus, limba română conține arhaisme uitate sau nefolosite de românii de rând.
- tradițiile – mulți rudari și baieși au păstrat tradiții pur românesti, colinde și obiceiuri pe care chiar siromanii le-au uitat.

  Se pare că nodul gordian al acestei probleme se află tot în secolul al XVIII-lea, în strânsă relație cu aplicarea mercantilismului și a gândirii fiziocratice în provincia sud-est habsburgică, cu rezistența antihabsburgică a comuntății românești implicată în exploatarea aurului, sărăcită și scoasă din activitățile profitabile din acest domeniu de activitate. Poate că o mai rigroasă și mai profundă cercetare a documentelor ce țin de autoritatea Casei de Habsburg ar aduce mai multă lumină. Este nevoie de cunoașterea limbii germane, a unor aspecte vechi ale limbii germane și de voință. S-ar găsi cineva care să promoveze o astfel de cercetare, care să pună în evidență deplasările de populație românească și țigănească datorită măsurilor impuse de Casa de Habsburg în secolul al XVIII-lea, în Banat, în Transilvania? Vorbin cu respect și admirație de rolul civilizator al venirii șvabilor și a  altor coloniști în Banat, dar aruncăm sub preșul uitării efectele negative ale mercantilismului austriac asupra altor comunități supuse deplasărilor în aceeași perioadă - spălătorii nisipurilr aurifere sau băieșii și rudarii. Băieșii și rudarii ar putea fi comparați în această parte de lume cu pieile roșii din zona în care s-a dezvoltat El Dorado, pe continentul american. Autoritatea Casei de Habsburg reprezintă o etapă de distrugere a unor forme străvechi de existență cu conexiuni în lumea geto-dacică și daco-romană, în perioada de conviețuire româno-slavă, prin impunerea unui control riguros și consecvent imperial în domeniul exploatării aurului, paralel cu modernizarea legată de aplicarea mercantilismului și a gândirii fiziocratice în folosul Casei Aulice. De asemenea situația acestora sugerează că economic, s-a impus exploatarea aurului în puțuri miniere și utilizarea șteampurilor în defvoarea spălării nisipurilor aurifere din apele curgătoare. Situația băieșilor și a rudarilor sugerează acest lucru. Dacă la început stăpânirea austriacă s-a folosit masiv de acești băieși și rudari, odată cu aducerea coloniștilor și cu folosirea unor instalații cu randament mai mare, acești băieși și rudari au devenit deranjanți prin numărul lor mare în zone restrânse și de interes major pentru Casa Imperială, care, își rezervase dreptul de feudal de a decide și de a impune măsurile în zona de exploatare a aurului, fără să țină cont de urmările directe pentru indivizi și familiile lor. Pentru a stinge acțiunile antihabsburgice din zomele aurifere, au preferat să mute grupuri de băieși și rudari și să-i colonizeze în zone care se pretau practicării acelorași îndeletniciri, sau în comunități unde condițiile de viață să le stingă pofta de revoltă și în felul acesta autoritatea să nu mai aibă probleme.  Se pare că statutul de iobagi împărătești sau de robi i-a ținut în izolare față de restul comuni-tății unde au fost strămutați oficial. La fel de bine și statutul de coloniști trimiși de autoritățile imperiale nu le permitea integrarea cu drepturi egale în comunitățile în care s-au așezat.
  Se observă că astăzi comunități d ebăieși se regăsesc în munte sau la poale de munte, în așezări de deal, mai puțin. În zonele de munte și la poale de munte putea să se practice activitatea lor specifică dar, pentru perioada austriacă, în secolul al XVIII-lea funcționau și regimentele grănicerești – ar fi putut fi integrați acestora – ceea ce nu s-a făcut, dar puteau fi controlați și supravegheați de acestea. Româmii comunităților libere din munte sau de sub munte nu primeau străini. Își perpetuau drepturile și libertățile comunității obștești libere fără să se deschidă spre autoritățile statale. Aducerea băieșilor avea menirea să distrugă ultimele forme ale rezistenței obștii românești montane față de autoritatea habsburgică, să permită exploatarea munților în folosul Casei de Habsburg. De aceea îi avem pe băieși aduși la Jina, Poiana Sibiului, Rășinari, Racovița, Avrig, unde ei nu sunt oameni ai locului, sunt izolați.

   Mineritul în domeniul aurului este o problemă fierbinte a României de astăzi. De altfel, întotdeauna a fost pentru acest spațiu carpato-danubino-pontic. Cine s-ar încumeta să pornească vreo cercetare riguroasă legată de măsurile represive ale Casei de Habsburg față d ebăieșii și rudarii care îi deranjau interesele, pe fundalul răscoalei lui Haorea, Cloșca și Crișan și să repună la locul ei corect problema băieșilor și rudarilor? Acum, când România face parte din Uniunea Europeană? Acum, când mineritul în România ar trebui reactivat, scos din adormire, dar în folosul altor stăpâni ai minelor, decât România?
  Astăzi, poliiticianismul și structurile administrative îi mențin pe băieși și rudari în zona comunității țigănești, pe un palier diferit de cel românesc,  atât în România cât și în țările vecine. În Ungaria s-a instituit chiar și limba băiașă, care se predă în școli, diferit de cea română standard, deși ea este o formă arhaică a limbii române. Divide et impera! 


Bibliografie:
1.       Lozovanu, Dorin, Românii de lângă noi – uitați de țara Mamă. Populaţia  româneascã din Peninsula Balcanică. Studiu uman geographic. Românii din Croaţia, in http://www.opiniateleormanului.ro/?p=780
2.       Nicu Pîrlog, Povestea aurului românesc, în http://www.descopera.ro/povestea-aurului/8137378-povestea-aurului-romanesc
3.       Sorescu-Marinković, Annemarie,  Băieşii din Baranja (Croaţia): schiţă etnologică şi etnolingvistică, în Memoria ethnologică, nr. 40 - 41 * iulie - decembrie 2011 ( An XI ).
4.       Sorescu-Marinković, Annemarie,  Băieșii în contextul sud-slav. Noi iștem rumâni șî nu ni-i zao: băieșii din Mehovine.
5.       Leu Valeriu, ISTORIA CA SUPORT AL REGIONALIZĂRII – „BANATUL IMPERIAL”  în http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/referat-regimul-habsburgic  și în  Le Banat : un Eldorado aux confins, Textes réunis par Adriana Babeţi, coordination éditoriale Cécile Kovacshazy editat de Centrul Interdisciplinar de Cercetări Central Europene, Hors série, nr.4 – 2007 de la Universitatea Paris IV Sorbona.
6.       Varga e. Arpád,  Erdély etnikai és felekezeti statisztikája (1850-1992), în  http://varga.adatbank.transindex.ro/?pg=3&action=etnik&id=6979
18.    http://zhd.ro/inedit-povestea-aurului-si-steampurilor-de-acum-70-de-ani-un-devean-si-construit-casa-o-moara-de-aur/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu