Prof.
Pădureanu Elena Sanda
Prin Legea de
organizare administrativă a Dobrogei, 1880, între Dunăre şi Mare s-a impus
organizarea administrativ-teritorială românească. Aici s-au organizat judeţele
Tulcea şi Constanţa, fiecare având reşedinţe omonime. Aceste judeţe s-au
împărţit în plase care cuprindeau comune urbane(oraşe) şi comune rurale (comune
ce cuprindeau reşedinţa de comună, sate, cătune). Plasa avea ca instituţie
centrală pretura, pretorul. Plasa Mangaliei cuprindea partea de sud-est a
judeţului Constanţa, un număr însemnat de aşezări, în mare parte foarte
depopulate. Până la aplicarea Legii administrative din 1925, în acest spaţiu,
denumirile aşezărilor umane au fost turco-tătare, moştenire de la lunga
stăpânire a Imperiului Otoman (aproximativ 500 de ani).
În 1913, după Pacea de la Bucureşti, Plasa
Mangaliei şi-a pierdut statutul de plasă de graniţă. Odată cu aceasta a pierdut
şi atribuţiile ce îi reveniseră ca plasă de graniţă. Mai ales serviciul militar
şi activităţile jandarmeriei s-au diminuat pe teritoriul acestei plase. O
relativă linişte a permis ca preocupările pentru activităţile de pe litoral să
se amplifice. Caracterul agro-pastoral al plasei a început să fie dublat de
preocupările turistice care căpătau amploare la Mangalia în mod deosebit
datorită băilor sulfuroase din vestul oraşului, datorită ţărmului de mare ce
oferea o largă plajă pentru băi de soare şi băi marine, celor ce nu aveau o
deosebită sursă financiară pentru a se caza vara la Mamaia, Constanţa, Eforie
sau Techirghiol. După mai bine de
treizeci de ani de stăpânire românească, Plasa Mangaliei a cunoscut o amplă
dezvoltare economică, susţinută de procesul de colonizare românească pe care
statul român l-a promovat. Această zonă numită în epocă şi stepa tătărească - pentru că Imperiul Otoman, în ultima etapă a
stăpânirii sale colonizase aici tătari şi alte etnii refugiate din Imperiul Rus
– a fost pentru statul român un fel de vest
sălbatic – similar vestului sălbatic pentru S.U.A. Plasa Mangaliei a cunoscut o amplă dezvoltare a activităţilor
agro-pastorale şi comerciale, culturale la nivelul comunelor. A stimulat o
acceptare a convieţuirii diferitelor grupuri etnice, fără a se ajunge la
tensiuni şi convulsii sociale.
În 1914, când România s-a declarat neutră, în
Plasa Mangaliei - care a cunoscut implicarea în viaţa politică românească abia
la 1909, când s-au permis în întrega Dobroge organizarea de alegeri locale – au
început să se manifeste tensiuni mocnite. Mai ales grupurile restrânse de
bulgari au început să se agite. Turco-tătarii s-au manifestat şi ei în felul
lor. Cei cu dare de mână au luat calea Turciei, considerând că le va fi mai
bine. Unii tătari au sperat că vor putea acţiona pentru crearea unui stat
naţional al lor, în Crimeea. Aparenta linişte şi dezvoltare a funcţionat în Plasa Mangaliei până în 1916,
an în care, s-a dezvoltat frontul de pe linia Dunării şi din Dobrogea, între
România, Imperiul Rus – componente ale Antantei -, pe de o parte şi Germania,
Bulgaria, Turcia – componente ale Puterilor Centrale - , pe de altă parte.
Trupele române fuseseră
amplasate în zona de graniţă din sudul judeţelor Caliacra şi Durostor, la
Turtucaia, Silistra, Bazargic unde se creaseră de curând garnizoane
româneşti. Concentrarea forţelor
militare româneşti era mai ales în sud-vestul Cadrilaterului. Ele se aflau în
defensivă până la venirea trupelor ruse în zonă. Un corp de armată
rusesc, două divizii de infanterie – sub 42.000 de oameni – sprijinea poziţiile
românilor în Dobrogea. S-a poziţionat la Medgidia. Linia Cernavoda-Constanţa
avea o valoare deosebită în organizarea rezistenţei.
Cadrilaterul şi sud-vestul Dobrogei au fost
marcate de bătălia de la Turtucaia (1 și 6 septembrie 1916), de bătălia pentru
Dobrogea (6 şi 21 septembrie 1916), care a făcut ca luptele să se
poarte datorită ofensivei Puterilor Centrale pe mai vechea graniţă
dobogeană. În felul acesta, Plasa Mangaliei şi Mangalia erau ameninţate direct
a se transforma în teatru de război. Bulgarii au atacat Caraomer(Negru Vodă) în
două rânduri. Cu mari pierderi, divizia a 19-a a respins atacurile. Trupele
româno-ruse s-au repliat pe linia Rasova-Cobadin-Tuzla, astfel încît Mangalia
și teritoriul plasei sale au rămas la dispoziţia inamicului. Mangalia a fost
evacuată. O parte din populaţie s-a retras.
Tăvalugul
acestor lupte, jafurile şi-au pus amprenta asupra Mangaliei şi asupra întregii
plase. Înfrângerea suferită de trupele conduse de von Mackensen pe aliniamentul
Rasova-Cobadin- Tuzla a făcut ca pe 20 septembrie comunicatele germane să
anunţe oprirea luptelor sec şi lacunar. După o zi de odihnă, pe 21 septembrie
cu forţele incomplet refăcute, divizia a 19-a condusă de generalul
Scărişoreanu, amplasată spre mare, a acţionat în continuare ofensiv la Amzacea,
Carachioi, la Enghezu Mare (în Plasa Mangaliei). Aceste puncte au fost pe rând
aduse sub deplinul control al armatelor române care au acţionat singure(pentru
scurtă vreme). Trupele ruse au rămas inactive, fapt pentru care ofensiva
românească s-a oprit şi s-a consolidat pe poziţiile recucerite. În felul acesta, cea mai mare parte a plasei
Mangalia a revenit sub control militar românesc pentru scurt timp. În ziua de
19 octombrie dimineaţa, trupele germano-bulgaro-turce au dezlănţuit o nouă şi
puternică acţiune ofensivă. Avuseseră suficient răgaz pentru refacere şi
repliere. Artileria grea, bombardamentele aeriene au fost folosite din plin.
Rezistenţa românească s-a restrâns în
zona Cernavodă, pentru a evita ca Podul construit de Anghel Saligni să cadă în
mâna duşmanilor. Retragerea peste Dunăre a forţelor româneşti şi ruseşti a
devenit inevitabilă. Pentru o bună bucată de vreme, Dobrogea şi
implicit Mangalia cu plasa ei au intrat sub ocupaţia forţelor Puterilor
Centrale, izolate de restul ţării, întrucât podul de la Cernavodă a fost
distrus în retragere. Luptele desfăşurate aprig pe durata a două luni au lăsat
urme adânci la Mangalia şi în plasă: aşezări distruse, populaţie refugiată şi
decimată, o activitate economică ce cu greu s-ar mai fi putut relua. În felul
acesta, Mangalia şi cu întreaga plasă ce gravita în jurul său au cunoscut
efectele ocupaţiei militare. Ravagiile războiului, evoluţia frontului în
Dobrogea și apoi ocupaţia străină au determinat în Plasa Mangalia dispariţia
unui număr însemnat de aşezări umane, sate şi cătune care au fost populate cu
elemente preponderent româneşti la 1916. Casimcea, Haidarchioi, Alibechioi,
Polucci, Caciamac. Multe din celelalte aşezări ale plasei au suferit distrugeri
semnificative. Deşi printre trupele de ocupaţie s-au aflat şi unităţi turceşti,
regimul de ocupaţie nu i-a ocolit nici pe creştini, nici pe musulmani. Au avut
la fel de mult de suferit. Ocupaţia realizată de Puterile Centrale - trupele
germane jucând un rol important – a trecut la realizarea unor statistici
minuţioase pe criterii etnice. S-a implicat în coordonarea mişcării de
populaţii din această zonă. A fost interesată de deplasarea populaţiei germane
din aşezările dobrogene pe care a căutat să o orienteze spre Curlanda şi
Livonia, spaţii cucerite recent de Germania şi unde aceasta avea nevoie de
întărirea elementului german prin colonizare. Au plecat germani din
Mamuslia(Căscioarele), Caracicula(Limanu), Acbaşi(Albeşti), Sarighiol(Albeşti).
Pentru ultima
oară, trupe turceşti au mărşaluit şi acţionat pe aceste meleaguri. Trupele de
ocupaţie au acţionat în mod specific. Abuzurile au fost mari. Jaful organizat
de ocupaţie, cel neoficial, înfăptuit pe cont propriu de militarii duşmani,
schinjuirile, violurile, omorurile au fost caracteristice celor doi ani de
prezenţă germano-bulgaro-turcă.
Evenimentele
evoluând favorabil pentru Antantă, la 16 septembrie 1918 Bulgaria capitulează.
La 28 octombrie armata germană comandată de von Makensen începe retragerea din
spaţiul românesc la 29 octombrie/11 noiembrie se pune capăt primei mari
conflagraţii mondiale.
Tratatul de
pace semnat cu Bulgaria la Neuilly-sur- Seine la 27 noiembrie 1919 a stabilit
frontiera dintre România şi Bulgaria aşa cum a fost ea înaintea declanşării
acţiunilor militare ăn Dobrogea. Judeţele Tulcea, Constanţa, Caliacra, Durostor
s-au reintegrat în graniţa României. S-a pus capăt teroarei, nesiguranţei,
jafurilor, atrocităţilor specifice ocupaţiei străine.
Pentru
Mangalia şi întreaga plasă războiul a fost nefast. Lupte grele s-au desfăşurat
pe teritoriul plasei. Sate, cătune, au fost desfiinţate şi nu şi-au reluat
firul existenţei. Cei ce au putut, s-au refugiat. Lipsurile, jaful s-au
manifestat. Epidemiile ce însoţesc războiul şi-au făcut simţită prezenţa. Mangalia,
ca aşezare la ţărmul mării a avut mult de suferit.A fost transformată într-un
morman de moloz. Un atac de artilerie dinspre mare, de pe un vas german, a
transformat reşedinţa de plasă şi aşa modestă, într-o ruină. Biserica Sf.
Gheorghe, care fusese înălţată pânî la acoperiş înainte de declanşarea
războiului în zonă a fost izbită de un proiectil, iar la sfârşitul
ostilităţilor arăta trecătorilor un zid găurit.
Dacă Pacea de
la Buftea-Bucureşti ar fi rămas în vigoare perioadă nedeterminată, la Mangalia
ar fi fluturat steagul bulgar, Mangalia ar fi fost aşezare de graniţă a
statului bulgar.
Treptat, în
noiembrie-decembrie 1918, autorităţile româneşti şi-au reluat atribuţiile. Din
cenuşa războiului şi dezastrul lăsat de ocupaţia străină, viaţa cotidiană şi-a
reluat făgaşul firesc. Aşezările au șters urmele dezastrului și au renăscut.
Unele au cunoscut o dezvoltare mult mai amplă decât până la război, în primul
rând Mangalia. Unele au dispărut definitiv. Altele au evoluat în măsura în care
viaţa şi-a reluat cursul normal, în condiţii paşnice.
Nici măcar în
1922, după patru ani de refacere, activitatea economică din Plasa Mangaliei nu
a revenit la valorile pe care le atinsese în 1916, înainte de începerea
ostilităţilor.
Bibliografie:
*Materialul este un fragment dintr-un manuscris personal, Mangalia de altădată. Plasa Mangaliei. Arc peste timp.
1.
Cornea
Ion, Luptele din Dobrogea în războiul pentru unitatea neamului, în Dobrogea. Cincizeci de ani de viaţăţă
românească(1878-1928), Bucureşti, 1928, p. 352
2.
Neagoe
Stelian, Istoria Unirii Românilor, vol.II., Editura Diogene, Bucureşti,
1993, p.187-189.
Rădulescu Al., Bitoleanu I., Istoria românilor dintre Dunăre
şi mare. Dobrogea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1979, p. 271-272.
