Prof.
Pădureanu Elena Sanda
Asezarea geografică a Romaniei a
avut drept urmare o necontenită mișcare omenească pe teritoriul ei. Invaziile
popoarelor migratoare, colonizarile făcute prin aducerea sașilor, ori
infiltrările lente soldate cu pătrunderea rutenilor, evreilor și a altor etnii,
și de ce nu, și a mișcărilor mai vii de-a lungul văilor largi, ale
ungurilor și a secuilor, este o dovada a mișcărilor continue ale oamenilor pe
un teritoriu în care se afla o populație băștinașă, legată de acest pământ,
care și l-a apărat, chiar cu prețul vieții, pentru a nu fi înstrăinat. In fața
năvălirilor tătare, turcești, populația își ia lumea în cap. Așa a fost pe
vremea invaziei lui Soliman împotriva lui Petru Rareș. In veacul al XVII-lea
populația Moldovei din această pricină era mai mică decât pe vremea lui Ștefan
cel Mare. Din Moldova de Jos, la sfârșitul veacului al XVIII-lea, bejenarii
ajung în Bucovina, sporită ca populație cu vreo 6.000 de familii. Cele mai numeroase mișcări pe intindere mare, au avut loc în perioada
secolelor al XVI-lea până în al XVIII-lea, perioadă zbuciumată din istoria
neamului. Variatia curbei anuale a emigrărilor este în raport cu
starea economică de pe urma recoltelor bune sau rele, sau de pe urma stărilor
politice ale vremii.
Bejenia
se produce intens în epoca despotismului luminat, în care principele este privit ca un
prieten vorbind altor prieteni. Reprezentanții partidei filozofice ce
promovează despotismul luminat sunt de acord să nu pună în discuție sistemul
social al ierarhiilor din societatea ordinelor, altfel decât pe calea ocolită a
argumentației fiziocratice. El – despotismul luminat - determină implicit înlocuirea
sistemului de valori al ordinii vechi, bazat pe avalanșa de favoruri și
onoruri, cu cel al utilității și al producției de averi în cetatea viitorului.
Bejenia se dezvoltă într-o Transilvanie în care nobilimea - unguri, sași, secui
– își negociase și asigurase un anumit statut cu stăpânirea austriacă în 1711,
la sfârșitul războiului curuților, iar românii, majoritari demografic,
deveniseră o comunitate cu statut tolerat, în cazul în care nu accepta și nu
aplica întreg complexul legislativ impus de autoritatea austriacă.
Reformismul monarhic austriac face să se
accentueze conflictul dintre două lumi coexistente în Transilvania: lumea
rurală, străveche, pre-maghiară, a Valahilor (românilor), care se conduceau
după Jus Valachicun și ritus Valachiae și cealaltă promovată de maghiari, sași
secui, cărora li se adaugă autoritatea habsburgică, orientată spre Occidentul
germano-latin. În Transilvania s-a produs în secolul al XVIII-lea un șoc de civilizații între arhaismul,
tradiționalismul, conservatorismul lumii rurale – dominant românească -
conectată la bizantinism și prin acesta, la lumea Orientală, și pe de altă
parte lumea Occidentală, romano-catolică, în acel moment inovatoare, deschisă
înnoirilor de tip modern. În acest moment Carpații se impun ca graniță riguros
marcată de Imperiul Austriac. Este un șoc între civilizația tradițională
carpato-danubiano-pontică, românească,
manifestată intens în Transilvania și noua stăpânire venită pentru a se
consolida cu caracteristicile sale din centrul și vestul Europei.
Bejenia pentru secolul al XVIII-lea este un
fenomen legat de consolidarea autorității austriece în Transilvania, la
mijlocul acestui veac, perioadă în care, comunitatea sașilor din Ardeal (fără a
se confunda cu aceasta) se apropie de autoritatea habsburgică, sporindu-și
avantajele economico-social-politice și cultural-religioase. Este perioada în
care șvabii și landlerii așezați de Imperiul Austriac în Banat și Transilvania
actionează pentru aplicarea principiilor liberale și fiziocratice, mercantile
în spațiul unde, odată ajunși, beneficiau de privilegii susținute de legislația
imperială, spre deosebire de românii ortodocși sau greco-catolici, care erau
marginalizați și tolerați.
In
cursul stăpânirii austriece (1699-1867), mulţi dintre locuitorii români ai
ţinutulul nord-estic ardelean, când în cete mai mari ori mai mici, când
singuratici, părăsindu-şi vatra strămoşească, apucau calea pribegiei spre
Bucovina, Moldova, spre Oltenia și Muntenia, spre Ungaria, chiar – în aria
străveche de dezvoltare organică a comunității carpato-danubiano-pontice.
Motivele expatrierii erau diferite: sărăcia, lipsa de pământ roditor, scumpetea
şi foametea, asupriri şi persecuţii, nu mai puteau suporta birurile şi
robotele grele iobăgeşti. Cei
bejeniți se plângeau împotriva
domnilor lor (împotriva nobililor – grofi și nemeși) care îi încărcau cu prea
grele robote şi împotriva funcţionarilor administrației locale, județene și imperiale care nu-i tratau cu
dreptate. Exista și teama celor ce nu își plăteau dările sau a celor ce se
dovedeau a fi fugari, de a nu fi ridicați de milițiile imperiale și supuși
pedepselor specifice epocii. Existau și certuri religioase care îi
îndemnau să plece. Imperiul îi forța pe români să accepte cultul greco-catolic
și să părăsească religia ortodoxă. Exista şi frica de cătănie (de serviciu
militar în armata austriacă, mai târziu în cea austro-ungară). Luați în cătănie
– înrolați în armata austriacă sau mai târziu austro-ungară – ca și
cătane (soldați) împărătești de rând, suportau numeroase umiliri în programul
de pregătire, serviciul militar îl executau (până la crearea regimentelor
grănicerești) într-o altă provincie imperială decât cea în care fuseseră recrutați,
iar în contextul unor confruntări militare erau trimiși să lupte pentru o cauză
care era a imperiului și nu a națiunii române asuprite. În zonele militarizate,
regimul era mai aspru pentru populația civilă. Acolo unde românii au devenit
cătane împărătești, rigorile habsburgice au distrus în bună parte tradițiile de
organizare ale comunității românești.
Cu toate că mari pedepse îi ameninţau pe fugari, românii bejeniți totuşi
aflau poteci ascunse prin munţii păziţi de cordonul plăieşilor şi miliţienilor,
apoi de cătanele împărătești, poteci pe care treceau la fraţii lor de peste
munți, formând acolo noi aşezări ori se așezau în satele existente. Metaforic aceste
poteci au ajuns să fie numite vama
cucului.
Bejenăritul a luat proporţii
întinse pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, și mai ales în timpul împărătesei
Maria Terezia (1740-1780). A luat proporții proporţii mai întinse o dată cu
dezvoltarea conflictelor între sași și români și cu sporirea militarizării în
zonă. În Ardeal a avut momentul culminant undeva între 1735-1765, dar a
continuat și s-a manifestat în timpul lui Iosif al II-lea (1780-1790), și chiar
mai târziu.
Perceperea severă a contribuțiilor fixate de
către nobili (pe măsură ce spiritul fiziocratic se amplifica în rândul
nobilimii ardelene) și de către statul austriac, fără amendamente în cazul de
sărăcie, lipsă de pământ roditor, scumpete şi foamete, a stimulat fuga,
plecarea în pribegie. Sate întregi au rămas goale. Familii întregi au preferat
să locuiască prin munţi pe pământ arid,
unde trebuiau să-şi cumpere cerealele necesare și să nu aivă nici vite şi nici
alte mijloace de a-şi câştiga bani. În situații de acest fel, sarcinile colective
ale așezării către puterea imperială nu puteau fi îndeplinite de cei rămași, și
aceia puși pe plecare în bejenie.
Curtea de la Viena și guberniul de la Sibiu
aveau astfel o problemă serioasă legată de acest fenomen de bejenie în mod
deosebit în zona istoricului district năsăudean şi pe al celui bistriţan, în
zona Mărginimii Sibiului – în spațiul mai vechiului Ducat al Amlașului - în
Țara Hațegului, și chiar și în Banat – în toate zonele de margine ale
Ardealului, în care românii au reușit să își perpetueze o mai largă autonomie
în raport cu autoritățile statale transilvane, chiar și în perioada
Principatului autonom aflat sub suzeranitate otomană (1541-1699).
Pe teritorul istoricului district năsăudean şi pe al celui
bistriţan printr-o tradiție politico-juridică ce venea din secolul al
XIII-lea (de la colonizarea sașilor în Ardeal), sașii în aceste două districte
erau o etnie minoritară cu mari avantaje politico-juridice, economice, erau
comunitatea dominantă în spațiul
centrelor urbane ale Bistriței, Năsăudului și al unor sate din preajmă. Districtul
Bistriței (în germană Bistritzer
Distrikt, în maghiară Beszterce
vidék) a căpătat în 1366 privilegii similare cu cele acordate celor Șapte scaune sǎsești
prin Diploma andreană
(1224).
Ulterior, Districtul Bistriței a fost înglobat în Universitatea
Săsească
(Siebenburgische Universitat) formată de cele șapte
scaune săsești,
cu sediul la Sibiu.
Năsăudul se gaseste în
partea de nord-est a Transilvaniei, în regiunea geografică denumită, după
vechile sale centre istorice, Valea Rodnei sau Țara Năsăudului. Ținutul era
cunoscut, în cele mai vechi documente, sub numele de Districtus Rodnensis sau
Vallis Rodnensis pentru că, în vremea atestării lui în acele documente,
localitatea Rodna era vestită prin minele ei de aur si de argint, prin starea
economică destul de prosperă a locuitorilor de acolo. Pe lângă rolul minier,
districtul Năsăudului sau Rodnei a avut și rol vamal important, fiind astfel o
sursă de venituri deosebite. Unirea dintre districtele Rodna și Bistrița a dus
la extinderea jurisdicției sașilor bistrițeni, și astfel, a Universității
Săsești. Orașul Bistrița a devenit sediul ambelor districte și judele și
magistrul de aici a căpătat dreptul de a numi judele din Rodna, dreptul de a
exercita autoritatea juridică, fiscală și administrativă în întreg spațiul
ambelor districte. Bistrița îndeplinea rolul de intermediar între puterea
centrală și alte autorități imperiale pe de o parte și districtul Rodnei sau
districtul Năsăudean. Rodna, cu districtul aparținător au rămas subordonate
Bistriței până la crearea districtului militarizat de către habsburgi, cu
sediul la Năsăud.
După stabilirea definitivă a reședinței
arhidiaconatului (protopopiatului) greco-catolic, apoi a comandamentului
regimentului român (valah)-grăniceresc, dar și ca urmare a înființării de
școli, Năsăudul a devenit atât centrul cultural-religios, cât și centrul
administrativ și militar al ținutului, acordându-i-se rangul de oraș. De aceea,
cu timpul, vechile denumiri au dispărut, rămânând cunoscută ca ultima numire
istorică pentru acest ținut cea de Districtul Năsăudului (numit Districtul grăniceresc
militar).
Conducerea administrativă revenea elementelor etnice
germane sau maghiare. Mediul rural era dominant românesc țărani liberi sau cu
sarcini specifice țăranilor legați de glie, prin Tripartutum-ul lui Werboczi (1517)
și prin privilegiile nobiliare recunoscute de Imperiul Austriac.
Bejenia din această zonă mai întâi s-a
făcut către zona de munte pe pământ arid, nelocuit anterior. Altă direcție de
bejenie au fost comitatele învecinate. Unii s-au bejenit în Munții
Maramureșului. Alții, sporadic au plecat spre Someș sau chiar și în Ungaria.
Cei mai mulți treceau munții în Moldova, unde, fie se așezau pe pământurile
mănăstirești, cu statut variabil, fie pe pământurile boierești sau domnești,
mai aproae de munți, sau dincolo de Prut.
Bejenarii din ţinutul someşan şi din cel
bistriţan dar și de prin comitatele învecinate - comitatele Dobâca şi Cluj - cu
preferinţă se întruneau intr-un loc mai sigur de plecare – în Pădurile Cepanului
- de unde apucau apoi drumul spre
Moldova. Bejeniții porneau de obicei la
drum numai după ce erau bine organizaţi, echipaţi şi înarmaţi, având un conducător
de grup care știa traseul și îi îndruma cum să evite căile bătute de plăieși
sau de cătanele împărătești. Primarii satelor deseori au devenit călăuzele unor
asemenea pribegi. Grupurile puteau atinge câteva sute de oameni, bărbați,
femei, copii. Acestea puteau fi pregătite chiar și să riposteze cătanelor,
având puști și praf de pușcă, gloanțele necesare. Cei ce nu aveau arme de foc
aveau lănci, coase şi furci de fier;
chiar şi femeile aveau arme. Cei ce aveau puști se constituiau în avangarda și
ariergarda grupului. Aprovizionarea cu arme se făcea adeseori prin deposedarea
de armament a plăieșilor, milițiilor, cătanelor izolate, pe seama nobililor a
căror gospodării nu erau bine păzite. Unele grupuri plecate în bejenie au ajuns
la 700-800 de oameni. Demonstrau astfel disperarea cu care doreau să părăsească
Ardealul marcat de autoritatea imperială. Aceștia cel mai adesea încercau să
plece cu vite și cu cai cu tot.
Cei care
ajungeau în Moldova, cel mai adesea erau orientați cu acordul Domniei, care
monitoriza problema bejeniților, dincolo de Prut, unde deseori primeau și
sprijin pentru a se așeza - bani şi alimente. Bejeniții ajunși la est de
Carpați primeau și înlesniri pe diferite durate de timp, dacă se așezau
acolo - timp de 10 ani unii bejenari
au fost scutiţi de orice contribuţii şi
poveri, iar după trecerea acelui timp au avut de plătit bir de cap 14 denari şi de fiecare
vită câte 14 bani. Pentru a acoperi nevoia de forţă de muncă domnii Moldovei au
dat, mai ales în secolul al XVIII-lea, numeroase hrisoave prin care se ofereau
o serie de scutiri acelora care veneau să se aşeze acolo, în special dacă erau
moldoveni plecaţi peste hotar. Abia în urma „hrisovului bejenarilor” dat de
Constantin Racoviţă, în 1756, se observă o ameliorare a situaţiei şi apoi o creştere
însemnată a numărului locuitorilor Moldovei. Potrivit acestui act domnesc
bejenarii (oamenii veniţi de peste graniţă) aveau dreptul să se aşeze pe orice
moşie „undi li va plăcea locul”, cu obligaţia de a plăti, după şase luni de la
sosire, câte şase potronici de familie. În satele unde se strângeau mai mulţi
puteau „să-şi aleagă pe unul dintre dânşii, care ar fi mai cu socoteală şi să
se facă judecător între dânşii, să caute pricini ce vor avea mai mici, iar
lucruri mai mari ce vor avea să li se caute judecată cu Divanul Domnesc”. În
baza acestui hrisov se vor aşeza toţi bejenarii care vor veni în Moldova până la
apariţia Regulamentului Organic. Boierii, mănăstirile și
chiar târgurile căpătau dreptul să facă slobozii pe pământurile părăsite, cu
chemați de pe aiurea.
In Moldova, bejenarii se bucurau
de unele înlesniri chiar din prima zi a sosirii: timp de 6 luni putând să-și
aleagă sălașul, după care participau la suportarea sarcinilor care erau mai
reduse ca în Ardeal. De asemenea, erau foarte căutati fiind oameni
muncitori si priceputi in ale gospodariei, deoarece boierii și mănăstirile
trimeteau adesea agenți în Ardeal ca să-i îndemne spre emigrare, iar organele
de graniță le înlesneau trecerea dintr-o parte în alta.
Juzi, primari, dascăli și inclusiv ierarhi
bisericești ortodocși și intelectuali români – corifei - s-au implicat în
actele de bejenie spre Moldova, stimulându-le prin cuvânt, sprijinindu-le,
organizându-le, participând efectiv la trecerea în Moldova și la organizarea
așezării fugarilor acolo. Preoții, primarii, juzii români – valahi - deseori s-au implicat într-un fel sau altul în
desfășurarea acestui fenomen al bejeniei. Anton din Năsăud, arhidiacon
(protopop) al districtului valah, a trecut cu bejeniții în Moldova și s-a
întors înapoi, după ceva vreme, fără să fie foarte afectat la întoarcere – a
dat socoteală ierarhilor bisericești, doar. Magistrul Bistriței îl considera un
dușman al administrației și al sașilor și se temea de fuga corifeilor scelerați – a
intelectualilor români, a celor ce îi puteau îndruma pe valahi – cei care ar fi
putut antrena în acest fenomen al pribegiei pe alte meleaguri și a unui foarte
mare număr de români și astfel, nu s-ar
mai fi îndeplinit sarcinile iobăgești, veniturile nu s-ar mai fi putut colecta,
în paguba țării și a serviciului înalt.
Paza realizată de plăieși sau mai târziu de
garnizoana militară din zonă la Pasul Rodna și Pasul Bârgăului trebuia să
oprească ieșirea bejeniților din Ardeal, să-i întoarcă spre a fi supuși plății
datoriilor și pedepsei ca fugari. La
trecerea în Moldova era păcălită vigilenţa plăieşilor, care străjuiau cărările
de munte şi supravegherea soldaţilor (cătanelor) ce erau în pasul Rodnei. Deseori
se făceau compromisuri, mici înțelegeri pe loc, în munte, pe plaiuri – acolo
unde se întâlneau cu cei din pază - asfel încât bejeniții să poată trece fără
vărsare de sânge. În Comitatul Solnoc, districtele Năsăud și Bistrița, au
existat dezertări din cordoanele de pază. Unora li s-a iertat delictul după ce au promis că nu vor
mai dezerta. Alții au fost pedepsiți cu
moartea.
Împărăteasa Maria Terezia (1740-1780), monarh
luminat al imperiului habsburgic, îngrijorată
de acest fenomen, a solicitat culegerea de informații, să se evidențieze
cauzele emigrării. Guberniul de la Sibiu a creat o comisie de inchiziţie constatatoare în care a implicat nobilimea
maghiară, conducătorii comunității săsești, gărzile militare, primarii și
magistrații orașelor atinse de acest fenomen, reprezentanți ai districtelor și
comitatelor direct afectate – Dăbâca, Solnoc, Bistrița dar și cele de la
granița sudică, spre Țara Românească și în Banat. Împărăteasa solicita să se
împiedece pe toate căile ca contribuabilii valahii să poată fugi din
ţară.
Magistratul
din Bistrița – reprezentant al orașului și al comunității săsești de acolo – a
acționat intens pentru a stopa fenomenul bejeniei prin măsuri represive și nu
prin soluții care să atenueze fenomenul.
De la măsura de a trimite oameni
înarmați pentru a-i opri pe români să-și părăsească vetrele satelor; de la
crearea de potere pentru a-i prinde pe datornici și a nu-i lăsa să se
bejenească; de la solicitarea de ajutor județelor învecinate, comitatelor
apropiate pentru a opri fenomenul; de la scrisori exagerate trimise Guberniului
la Sibiu, pentru a-l sensibiliza și a primi sprijin militar sporit, pentru a
solicita înăsprirea supravegherii fruntaşilor români ai districtului, magistratul
a ajuns la măsuri cu rezultat economic direct. Sub grea amendă a interzis să se
ducă şi să se văndă bejenarilor alimente şi arme, ori pentru vite cornute, ori
să li se dea cai. E semnificativ că spre
a împiedeca bejeniile şi prin aceasta, «sărăcirea oraşului Bistrița«, a existat
propunea ca Bistriţenii să liciteze averile fugarilor. De asemenea, în baza mai
vechilor privilegii săsești (1224, 1366),
Valahii nu aveau dreptul să posede nici
o palmă de pământ în »fondul regesc« (teritoriu locuit de Saşi), aşa că, moşiile
celor ce plecau, cu toate ale lor (mit Sack und Pack), puteaut fi dăruite
orişicui de către magistrat. Totodată magistratul Bistriţiei a ordonat
strict juzilor districtului românesc să anunţe imediat dacă vreun sătean intenţiona să fugă în Moldova, şi că nimeni
să nu cuteze a cumpăra moşii de la astfel de fugari, căci va pierde şi banii şi
moşia, care va trece în proprietatea oraşului.
S-a conturat astfel creșterea suprafețelor de
teren intrate în stăpânirea Bistriței, a comunității săsești din zonă și reducerea
comunității de români liberi din acest spațiu. S-a accentuat aservirea
comunității românești și diminuarea ei.
Autoritățile
locale trebuiau să înștiințeze Guberniul de la Sibiu de situația din teren din
8 în 8 zile. Comandanții garnizoanelor militare dădeau poruncă privitoare la fugari şi dezertori,
cum să-i prindă pe câmp şi în păduri, promiţând
premii. Comunitatea sașilor în
districtele Năsăud și Bistrița a fost folosită pentru a-i opri pe cei e doreau
să se bejenească, prin ordine scrise venite de la conducerea locală
districtuală sau de la Guberniul de la Sibiu, speculându-se teama că satele
acestora vor fi incendiate și distruse de fugari nedreptățiți de stăpânii
nobili.
Plăieşii, soldaţii cordonaşi plasaţi în
munţi precum şi funcţionarii şi paznicii de la vămi şi carantine aveau multe necazuri
şi supărări din cauza bejenarilor. Exista o adevărată dilemă a cătanelor și a
plăieșilor, atunci când aveau de a face cu băjeniții: dacă erau numeroși, se
puteau isca lupte. Dacă erau împușcați, nobilii puteau intervenii și să se
plângă să ceară satisfacție pentru că le-a fost omorât iobagul. În conflictul
deschis și direct, cătanele sau plăieșii puteau fi în inferioritate și uciși.
Dacă nu ar fi procedat serios faţă de fugari, și nu i-ar fi împușcat, sau nu
i-ar fi putut aduce înapoi, atunci ei, cei din pază ar fi fost tratați
înspăimântător. Era grea dilema - să mulţumeşti ambele părţi - și pe nobili și
pe imperiali. Deseori, pe teren s-au produs înțelegeri ad-hoc ale bejeniților
cu plăieșii care asigurau paza zonelor alpine, pentru a evita confruntările și
vărsările de sânge de ambele părți, pentru ca fugarii să își poată continua
drumul.
Unitățile militare erau formate din cătane
aduse din alte provincii învecinate - până către 1762 - astfel încât apărea și
o problemă de natură etnică. Unități sârbești au fost folosite pentru a stopa
bejenia din nord-estul Ardealului.
În 1760 au fost tablele negre așezate în trecătorile spre
Moldova prin care fugarii erau ameninţaţi cu spânzurătoarea. Conform
ordinelor acel fugar trebuia să fie strangulat acolo lângă table în munţi.
Au fost și cazuri în care bejeniții
nemulțumiți, la plecarea de pe moșia nobilului, s-au întors împotriva acestuia
și i-au jefuit curțile. S-a întâmplat mai ales cu curțile nobililor maghiari.
Armata imperială și nobilimea implicată au
stârnit un adevărat război civil în zonă, pentru a prinde gupurile masive de
bejenari, care se îndreptau spre Moldova. Comandantul garnizoanei imperiale
implicată în acțiunile de oprire a bejenarilor,
a pus în evidență tentativa comunității bistrițene de a se îmbogăți pe
seama fugarilor și tentativa de a păcăli autoritatea imperială. Zona a fost
împânzită de cătane imperiale. Românii s-au opus cătanelor imperiale, încercând
să le ia armele și să îi ucidă. Prinderea
fugarilor însemna spânzurarea lor. S-au mai folosit și alte forme de pedepsire
a celor prinși: bătaia – de la 20 de bețe în sus, arestul – un număr
semnificativ de zile, pedeapsa în bani. Guberniul
de la Sibiu a apelat la conscripție – să îi înregistreze pe bejenarii care,
după 1 noiembrie 1762 au fugit în Țara Românească, Ungaria sau Moldova,
menționându-se motivul și dacă și-au plătit contribuțiile. În conscripție sau
consignație se nota statutul bejenarului (capului de familie sau tânărului),
dacă era om liber sau iobag, sau din districtele militare grănicerești, după
înființarea
lor, dacă aveau datorii neplătite, ce fel de datorii, de unde au plecat.
Traseele de fugă se transmiteau
din om, în om. Spre Moldova, acestea erau următoarele:
Unul era peste Munții Bârgăului. Un
altul binecunoscut era: Padurea Ghinzii, prin satele Cusma și Uifalău, apoi
prin pădurile Bârgăuanilor-Cușmanilor-Uifălenilor și Petrișenilor - tot pe
muchiile dealurilor. De aici peste Brazdă treceau pe cărări foarte înguste până
pe plaiuri. Un alt traseu era peste hotarul Uifălenilor iar la Soșa se trecea
în padurea Petrișanilor, de unde se mergea pe muchie peste Piatra Petrișului
(Stâna Pietrisului) și se ajungea la Brazda. Alți fugari treceau peste hotarul
Dumitriții spre Gura Budacului iar de aici ajungeau la Brazda, pe drumul cel
strâmt. Un alt traseu era peste hotarul Dumitriții și peste muntele acestei
comune, numit Duca, până la Brazda. Unul din traseele foarte folosite a fost: pe muntele
Craia, de unde se pleca peste Gușatu Rebrișorenilor, Pietrosul Mocodenilor,
Obârșia Cormăii, Bujdei și Furticeni, apoi peste munții maramureșeni, bejenarii
o apucau spre Moldova. Unii fugari bejenari au trecut peste muntele Țapu în
satul Borșa în Maramures, iar de acolo în Campulungul Moldovei. O altă trecere era drumul peste Borșa și muntele Țapu, apoi peste Crăciunel
și Izvor la Rodna și apoi spre Moldova.
Calea ce
astăzi, asfaltată poartă numele de Transalpina, în perioada interbelică s-a numit Drumul regelui dar aceasta cărare dificilă a însemnat dintotdeauna
"Drumul Transhumanței" iar pentru secolul al XVIII-lea s-a numit "Drumul Bejeniei" - pentru
perioada de impunere forțată a religiei catolice și a cultului greco-catolic în
Transilvania când familii întregi erau nevoite să-și părăsească locurile de
baștină pentru a-și păstra neștirbită tradiția. Istoria consemnează episodul în
care localnici din Jina, ungurenii, în frunte cu preotul satului, au traversat
crestele abrupte pe "Poteca Dracului" stabilindu-se în sud și ducând
cu ei tradițiile, portul si ocupația. La Vaideeni au venit ardeleni din Alba,
Hunedoara şi Braşov, din Mărginime. Galeşul din Mărginime are un frate de
cealaltă parte a munţilor: Galeşu de Argeş, zămislit din nevoia şi din
cutezanţa românilor de a trăi liberi şi crescut din hărnicie şi rugăciune. Satul
Galeşu de Argeș a luat fiinţă după 1750. Din Mărginimea Sibiului, urcând la Șureanu,
se trece prin "Luncile Prigoanei", un loc de trista amintire pentru
localnici, deoarece aici erau pedepsiți cei ce vroiau sa plece în bejenie.
Răşinariul
a fost una dintre localităţile bogate ale regiunii în care românii și-au apărat
libertățile în fața magistratului Sibiului și a reprezentanților imperiali: 31
de munţi erau cuprinşi în proprietatea obştească, iar localnicii au întemeiat
prin roire, aşezări şi pe alte meleaguri: Voineasa, Domneşti, Valea Mică, Râul
Sadului. Dată fiind bogăţia aşezării, nu au lipsit nici incidentele, mai ales
cele cu cetatea Sibiului care încerca să controleze satul. Sunt menționate în
documente măsurile pe care magistratul Sibiului dorea să le ia împotriva tuturor
rășinărenilor care părăseau - prin roire sau bejenie - satul pentru a se așeza
într-un loc liber între Rășinari și Poplaca. O parte dintre rășinăreni s-au
hotărât și ei să-și părăsească obștea și să se stabilească pe valea râului
Sadu, alături de cele 7 – 10 familii deja stabilite în vale. Astfel, ei și-au
luat turmele de oi, vacile, caprele și au părăsit locul de baștină. După ce
conflictele au degenerat în bătăi şi încarcerări şi după ce eliberarea
răşinărenilor a fost susţinută inclusiv de Inochentie Micu-Klein, Iosif al
II-lea a decis, în 1786, ca Răşinarul să fie scos de sub stăpânirea sibienilor
şi să devină sat liber crăiesc.
Săliştea, prin mişcările populare pe care
le iniţiază este numită „caput malorum”(capul răutăţilor). Ca urmare, pentru
liniştirea populaţiei, împărăteasa Maria Tereza acordă în 1759 un decret de
toleranţă prin care se recunoaşte existenţa religiei ortodoxe în Transilvania.
Mulți sălișteni - cu sau fără paşapoarte de la
magistratul din Sibiu - au luat calea Moldovei, pentru a se așeza în
zona Neamțului, Târgu Neamțului – unde au format Mahalaua Ţuţuieni. Ei,
săliștenii erau numiți țuțuieni.
În secolul al XVIII-lea, sute de mărgineni
şi-au lăsat gospodăriile şi rudele şi au plecat să-şi croiască o altă viaţă,
dincolo de graniţele imperiului. Li s-a spus ungureni. Vaideeni,
Băbeni, Boişoara, Corbi, Galeşu de Argeş, Novaci, Polovragi, Baia de Fier,
Ianova, Bazoşu Nou sunt sate unde mărginenii s-au stabilit, fugiţi din imperiu. La Băbeni au venit din Jina. În comuna Corbi a venit o comunitate
de români ungureni, păstori, veniti din Jina Sibiului și din Săliște. La fel și
în comuna Nucșoara, la nord, satul Stănesti și comuna Domnești la sud, toate
aflate pe valea Râului Doamnei - au venit oameni cu familiile lor din satele
Mărginimii. Bădeni-Ungureni, Berevoiești-Ungureni, Oiești-Ungureni,
Uda-Ungureni, (în Argeș) sau Vaideeni-Vâlcea prezintă identitate de genealogie
și o identitate de profesie cu cea din Mărginimea Sibiului sau Brașov.
Paza plaiurilor de munte realizată cu ajutorul plăieșilor la început era
insuficientă ca protecție la granițele de sud și est ale Ardealului. Organizația
plăieșilor și a pușcașilor este desființată, iar Curtea de la Viena
hotărăște militarizarea regiunilor transilvănene de la granița cu Moldova și Țara Românească, prin
înființarea pe aceste teritorii a unor regimente grănicerești formate din
rândurile populației locale, românești. Nevoia de securitate a Imperiului Habsburgic a
determinat organizarea completă a graniţei militare. Granița Militară
Transilvăneană (în germană Siebenbürgische
Militärgrenze) a fost un teritoriu militarizat care a făcut parte din fâșia
strategică Militärgrenze
(Granița Militară), care în secolul al XVIII-lea se întindea din Voivodina până
în Năsăud. Militarizarea
graniţei estice a fost determinată de interesul Curţii de la Viena şi al
administraţiei habsburgice de a crea o unitate teritorială cu caracter militar
care să constituie un element de stabilitate în acest teritoriu, având în vedere
situaţia social-politică din Transilvania şi în particular a Văii Rodnei la
mijlocul secolului al XVIII-lea - protestele şi revoltele locuitorilor faţă de
abuzurile magistratului de Bistriţa, fenomenul amplu în zonă al bejeniei. Prin
măsurile impuse s-a urmărit consolidarea preemției statului habsburgic. La 10
martie 1761, generalul Nicolaus Adolf Buccow a fost numit comandantul trupelor
imperiale din Transilvania, cât și guvernator al
țării, având şi
misiunea de a studia posibilitatea întemeierii regimentelor grănicereşti în
Principat. În
misiunea sa, Buccow a fost ajutat de un corp de generali și ofițeri de stat
major precum și de către Samuel Brukenthal,
viitorul guvernator al
Transilvaniei. La 13
octombrie 1761, a înaintat deja un prim proiect cu propunerea înfiinţării a 7
regimente. Se formau trei regimente de
infanterie şi unul de cavalerie (husari) ale secuilor şi două regimente de
infanterie şi unul de cavalerie (dragoni) ale românilor. Regimentele
de infanterie ale românilor se aflau unul
în districtul năsăudean și unul pe granița sudică a Transilvaniei, începând de la Porțile de Fier și până
la Tohan, în preajma Brașovului și
având sediul la început la Racovița și apoi la Orlat. „Îndatorirea
principala a tuturor granicerilor români atat în timp de război, cât și în timp
de pace este să se îngrijească de apărarea granițelor, să fie în garnizoane și
la poteci, să mențină siguranța țării, prin urmărirea hoților, împiedicarea
importului și exportului clandestin de mărfuri, să oprească emigrările peste
munți". Tot în acest statut se prevedea pentru grăniceri ca „în caz de
război, să facă serviciu în afară de patrie". „Ei vor trebui numaidecat să
se prezinte oriunde li s-ar cere, îndată și de bunăvoie", să lupte oriunde
pentru gloria Austriei („pro gloria Austriae"). In afară de păzirea
hotarului și de a lupta sub steagul habsburgic, grănicerii români mai aveau în
sarcină realizarea de cordoane sanitare (carantină), care sa opreasca intrarea
bolnavilor de holera în ținuturile Imperiului, cât și emigrările peste munți
ale nemulțumiților supuși ai „drăguțului de împărat".
Prin patentă
împărătească, întreg teritoriul supus
militarizării a fost declarat liber (pământ crăiesc), viitorii grăniceri urmând
a fi scoși starea de iobăgie și scutiți de toate taxele, excepție făcând
"taxa capului"(capitația), "taxa marhelor"(vitelor), de un
așa zis impozit comercial și unul
pe case, stabilit în funcție de sursele de venit ale grănicerului respectiv. Și
în acest caz, grănicerii urmau să plătească totuși 2/3 din valoarea acestora,
comparativ cu ceilalți locuitori ai țării. Ca
urmare grănicerii prestau serviciul militar obligatoriu începând de la vârsta
de 16 ani și până la 64 de ani, cu hainele și "merindele" (hrana)
lor, acestea fiind suportate de stat numai pe timp de campanie. Pentru
perioadele de pace se prevedea ca doar 1/7 din efectivul activ să fie în
serviciu. Grănicerii urmau a fi împroprietăriți
proporțional cu numărul membrilor din familie, cu sesii grănicerești în
suprafață de cel
puțin 15 jugăre (ca. 8,63 hectare), care se
puteau moșteni însă numai pe linie bărbătească. Ei erau scutiți de prestații și
sarcini publice precum și de încartiruiri, fiii lor putând urma în mod gratuit
cursurile școlilor grănicerești de orice fel, inclusiv institutele superioare
de învățământ militar pentru a deveni ofițeri. Prin aceste măsuri cu implicații
militare se sparge devălmășia care prin tradiție funcționa în zona montană a
districtelor românești, se impune ideea de proprietate asupra pământului
dincolo de vatra satului și printre românii foarte conservatori, de altfel
pentru a-și proteja neamul în raport cu celelalte etnii în Transilvania. În
propunerea lui Buccow se stipula ca regimentele să se alcătuiască doar din
greco-catolici, pe motiv că ortodocşii erau prea ataşaţi de coreligionarii din
Moldova şi Muntenia. Cu mici schimbări, proiectul a fost aprobat la 20
ianuarie 1762 de către Consiliul Aulic de Război, iar la 16 aprilie de către
împărăteasa Maria Terezia, generalul fiind numit comisar pentru înfiinţarea
graniţei militare transilvane. Organizarea graniţei militare
transilvănene a fost niţiată în aprilie 1762 și desăvârșită în martie 1783. De fapt, în
cadrul comunității românești se impunea un dublu-standard: cei din zona
regimentelor grănicerești, greco-catolici, supuși doar împăratului și cu
sarcini militare și ceilalti români ortodocși tolerați, liberi sau iobagi –
conservatori, tradiționaliști. Se crea astfel o breșă în rândul românilor.
În scopul unei mai bune şi mai uşoare
administrări a regimentelor grănicerești, s-au înfiinţat fondurile grănicereşti
– de provente (Proventen Fond), de monture (Montur Fond) şi fondurile
şcolare. Ele cuprindeau anumite venituri provenite din administrarea averilor
grănicereşti sau din muncile prestate de populaţie, precum şi din contribuţia
benevolă a acestora. Prin activitatea
regimentelor, prin dezvoltarea resurselor care aprovizionau fondurile de
funcționare a acestora, autoritatea imperială militară, a impus rigoarea austriacă
în zonele de munte, în diverse domenii care altădată erau apanajul comunității
românești montane. Izvoarele minerale, mineritul, pădurea, arendarea
cârciumăritului au devenit treptat surse de asigurare a fondurilor regimentelor
grănicerești, într-o formă sau alta. Fondurile şcolare au fost concepute și
utilizate în sensul promovat de
decretele emise de Maria Terezia, care au culminat cu “Ratio Educationes”, continuate şi completate de către fiul şi
succesorul împărătesei, Iosif II, prin Edictul din 1781 – “Norma Regia”. Înfiinţarea graniţei militare a jucat un rol decisiv
în procesul educativ, atât prin programă cât şi prin înfiinţarea unui important
sistem de edificii şcolare. Românii grăniceri nu numai că aveau acces la
şcoală, dar erau încurajaţi şi chiar obligaţi să urmeze diferite forme de
învăţământ, din necesitatea formării funcţionarilor şi cadrelor militare pentru
Imperiu. Principala instituţie de învăţământ era Institutul Militar. Ideea creării acestuia a
aparţinut împăratului Iosif II. Școlarizarea recruţilor se făcea timp
de 3 ani. Rezerviştii executau instrucţie şi şedinţe de tragere în zilele de
duminică şi sărbători. Serviciul de
pază pe graniţă era asigurat de fiecare companie a regimentului, care
primea un număr variabil de posturi de pază pe linia de frontieră. Soldaţii
grăniceri stăteau în posturile de pază opt zile, conform unei planificări
făcute de comandantul de companie. Regimentul
avea în subordine și serviciul de poştă, care era organizat în Poşta civilă prin poştalioane și poşta militară care era organizată prin
curieri călare. Serviciul sanitar era
prezent la sediul regimentului. Regimentele avea un spital militar. În compunerea conducerii
regimentului era un medic de regiment, doi medici principali, 4 medici
chirurgi, 8 medici secundari. La sediul fiecărei companii exista un medic şi o
moaşă.
În fiecare
comuna grănicerească funcţiona o școală national-grănicerească cu doua clase şi
cu limba de predare româna. La sediile de companii a funcţionat câte o scoală
cu trei clase şi cu limba de predare germana (cu timpul, numărul acestor scoli
a fost redus). La sediul regimentului:
şcoala capitala, cu patru clase şi limba de predare germana; şcoala de
ofiţeri şi subofiţeri cunoscută sub numele de şcoala matematică, apoi
regimentală, o şcoala de fete; o grădiniţă.
Justiția
militară a regimentului era reprezentata de „maior", care la „Comisiunea centrală"
ținea judecata în fiecare lună, în cadrul regimentului. Dezertorilor li se luau
casa și moșia, care apoi se dădeau unei familii cu mai mulți baieți. In caz de
trădare, crimă, sau dezertare se aplica pedeapsa capitala prin spânzurătoare.
Alte pedepse erau: închisoarea („în fiară" sau „fără fiară"); bătaia
celui „întins pe laviță" și „trecerea prin nuiele", aceasta fiind
considerată „soră cu moartea". Pedepsele erau aplicate conform
instrucțiunilor în vigoare, ele fiind consemnate în registre speciale.
Comandantul care aplica pedeapsa era obligat să constituie o „comisie
penală", compusă dintr-un sergent, un caporal, un grefier și un ostaș grănicer.
În comunele
grănicerești cei înrolaţi erau obligaţi să renunţe la ortodoxie și să
adopte cultul greco-catolic (al uniților cu Roma). Cine refuza înrolarea era
aspru pedepsit: la început cu lovituri de bici, apoi - cu expulzarea (era
expulzată întreaga familie din raza regimentului grăniceresc) şi în final cu
moartea.
În zona
Năsăudului s-a
creat al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească cu nr.17, prin
militarizarea a 23 de comune cu o populaţie de 4.300 de familii, un regiment de
infanterie cu 12 companii şi unul de cavalerie (dragoni) cu 8 escadroane ( a
ajuns să cuprindă 3000 soldaţi, organizaţi în trei batalioane şi 12
companii cu sediul bine stabilit). S-a format Districtul Grăniceresc
Năsăudean Între 1762 și 1783 s-au militarizat treptat Valea Rodnei, Valea Șieului, Valea Bârgăului și a Someșului și a ajuns să
cuprindă 44 de localităţi. După anul 1815 s-a trecut la o nouă organizare a
companiilor regimentului, care s-a menţinut până la desfiinţarea regimentului. La 21
aprilie 1762 au fost numiţi de către Consiliul Aulic de Război comandanţii și
ofiţerii pentru regimentul de infanterie şi cel de dragoni de la Năsăud. In
1764 s-a procedat la fixarea limitelor dintre Valea Rodnei şi teritoriile
limitrofe, numindu-se în acest scop o comisie pentru efectuarea demarcaţiei. La
15 ianuarie 1765, generalul Sişkovich şi Michael van Brukenthal propun
Consiliului Aulic de Război să se înglobeze în teritoriul regimentului de
graniţă terenurile aflate în vecinătatea malului stâng al Someşului Mare, preluate
de la unele comune săseşti (Se promovează preemțiunea statului). Tot acum s-a
executat prima hartă a districtului de către căpitanul Hohenhansen. Normele de
bază pentru conducerea Districtului de graniţă au fost fixate prin Patenta
imperială din 16 martie 1764 şi dezvoltate în Regulamentul organizatoric,
adoptat în anul1766. Ultima etapă a extinderii teritoriului regimentului de
graniţă năsăudean a avut loc în anul 1783, când s-a efectuat militarizarea Văii
Bârgăului. Familia Bethlen, în posesia căreia se aflau satele înainte de
militarizare, a primit ca despăgubire bănescă și schimb de teritorii. Li s-a
cedat domeniul fiscal Păuliş din Banat! Instituţia care se născuse nu avea doar
atribuţii militare, ei revenindu-i un rol mai complex care includea organizarea
şi conducerea întregii vieţi economice şi sociale din zona regimenttului. Crearea sa
a avut menirea, din perspectiva puterii imperiale austriece, să stingă
tensiunile din zonă, să elimine bejenia din acest spațiu, să integreze
comunitatea românească la structurile statului habsburgic într-un mod
autoritar, riguros, simbiotic, să ofere imperiului forțe militare pentru
protecție și pentru război, să aducă sub controlul autorității imperiale
resursele munților. Acest corp militar a funcţionat până în 22 ianuarie
1851, când a fost desființat de împăratul Franz Iosif. În nenumărate
rânduri, Districtul Năsăudean a fost vizitat de către persoane importante:
împărați și membri ai guberniului provincial, episcopi, generali și alți
demnitari civili și militari. Dintre toate, de neuitat au rămas vizitele
Împăratului Iosif al II-lea de Habsburg care a
inspectat teritoriul regimentului grăniceresc de trei ori în anii 1773, 1784 și
1786.
În
Mărginimea Sibiului s-a creat un regiment grăniceresc care avea în pază
toată granița sudică, spre Țara Românească. Primul Regiment Valah de Infanterie grănicerească a avut sediul
inițial sediul la Racovița și apoi la Orlat. Potrivit proiectului de înființare
a regimentelor grănicerești, pentru
formarea cordonului militar s-au
ales localități situate
cât mai aproape de granița țării. Printr-o recipisă trimisă de către guvernatorul Samuel von Brukenthal
împărătesei Maria Terezia în data de 24 octombrie 1768, acesta explică
problemele ridicate de înființarea miliției
grănicerești: greutăți cu dislocarea recruților, opoziția puternică a oamenilor
liberi care trebuiau antrenați în crearea regimentului, opoziția bărbaților de
a pleca fără familie, fără strictul necesar din gospodărie, fuga familiilor în
pădure de teama înrolării tinerilor și bărbaților, de teama deznaținalizării,
declinul economic datorită dislocării bărbaților din gospodării, lipsa de
înțelegere în rândul nobililor și a magistratului Sibiului, a Universității
Săsești. Asupra celor care nu au vrut să se înroleze s-au exercitat presiuni
brutale. Locuitorii din zona arondată regimentului grăniceresc care nu au dorit
să devină grăniceri au fost expulzați și în loc, au fost aduși și stabilizați
români din diverse sate mai apropiate sau mai depărtate, al căror nume de
familie s-a impus după locul de proveniență. Foarte repede au apărut conflicte
între autoritățile militare și grăniceri, soldate în primul rând cu numeroase
dezertări, familii fugite peste munți. Autoritățile împeriale au avut agrijă să
completeze necesarul de grăniceri.
Pentru
că nu au vrut să se supună cerințelor imperiale de a se înrola în regiment și
de a renunța le credința ortodoxă pentru cea greco-catolică, mulți din satele
din Mărginime au fost expulzați sau au luat singuri calea bejeniei spre sud.
Din Jina, în 1765 sunt expulzaţi 338 locuitori. În 1772, cincizeci de familii
din Jina au fugit în Muntenia. Între 1771 şi 1775, au fugit din compania a V-a
din Jina nu mai puţin de 125 grăniceri. Casele răzlețite din Jina veche au fost
demolate și creată o nouă vatră a satului, compactă, pentru a fi mai ușor de
supravegheat. Măsurile au fost brutale, fizice, psihice, materiale, bănești.
Morţi au fost şi o confirmă şi numele unui loc, botezat "La Duşi".
Aici erau aduşi şi spânzuraţi cei care vroiau să fugă.
Sursa:
Dispunerea
regimentelor grănicerești românești în Transilvania
Granița
militară bănățeană (frontiera, Confinăria, sârbă Banatska
vojna granica) a fost o structură administrativă și militară a Imperiului
Habsburgic, la frontiera sudică și sud–estică a Banatului, creată
treptat, între anii 1768-1774, cu scop de apărare în fața
amenințării otomane. În Banat au făcut parte
din acest teritoriu satele care au format regimentul iliric și valah sau
regimentul Bănățeano-valah. e la înființare, regimentul a avut mai multe
denumiri: Regimentul de graniță nr. 72 (1769), Regimentul de infanterie de
graniță româno - ilir (1775), Regimentul de graniță valaho - ilir nr. 13
(1798), Regimentul de graniță valaho - bănățean nr. 13 (1838) și, în final,
Regimentul de graniță româno - bănățean nr. 13 (1849). În domeniul organizării
acesta a cunoscut mai multe stadii, pentru ca, în final, să cuprindă: Valea
Bistrei, de la comuna Marga până la Caransebeș, culoarul Timiș - Cerna (cu văile
adiacente), de la Orșova până la comuna Șvinița, Craina Bănățeană și Valea
Almăjului, de la comuna Prigor până la comuna Lăpușnicul Mare. Necesitățile
militare au determinat autoritățile austriece ca, în anul 1780, să înceapă
lucrările de măsurare a pământului și pentru întocmirea cadastrului. După
terminarea lucrărilor, în anul 1807, s-a instituit Cartea Funciară. Din punct
de vedere militar, regimentul, pe timp de pace, a fost organizat pe 12 companii
care aveau un număr variabil de comune grănicerești (în total 96). Acest
regiment avea menirea deosebită în secolul al XVIII-lea de a proteja imperiul
de pericolul otoman.
Bejenia
a continuat la intensiate mai mică și după crearea Regimentelor
grănicerești. Acum, motivul s-a impus a
fi relația incomodă cu regimentele grănicerești, pentru că ofiţerii îi
chinuesc zi şi noapte cu lucrul şi nu le dau nicio muşcătură de pâine, încât
sunt cu totul istoviţi. Până când va mai fi în district vreun Neamţ
(Teutscher), ei nu doreau să se mai întoarcă
acasă.
Au fost fugari care s-au dus spre Bucovina
iar acolo au avut de a face cu situația tulbure din acele locuri și timpuri, unii
din ei fiind trimiși înapoi și predați autorităților austriece de către ruteni.
La 1776, magistratul Bistriței a expus
public un tablou al tuturor ordinelor primite dela guvern, privitor la bejenari
și a înștiințat și organele subordonate. În esență, a publicat următoarele:
Bejenarii prinşi au să fie investigaţi, apoi atât ei cât şi seducătorii lor să
fie spânzuraţi; dacă apar motive atenuante, să fie bătuţi cu beţe şi pedepsiţi
cu 5—10 ani muncă silnică. Iobagii fugari prinşi fără paşapoarte să fie
extrădaţi stăpânilor. Contribuţiile restante să se ia din averea rămasă după
familia fugarilor. Vecinii bejenarilor cari observă intenţia
acestora
şi nu o trădează, să fie bătuţi şi amendaţi cu câte 12 fiorini. Sentinţele
trebuiau să se trimită guberniului de la Sibiu spre revizuire şi aprobare. Cei
ce prind ori trădează pe bejenari urmau a fi remuneraţi cu galbini; primarii şi
slujbaşii satelor din care se emigra pe ascuns, urmau să plătească timp de
cinci ani darea de cap a fiecărui fugar, pentru că nu l-au păzit bine. Vitele
şi obiectele aflate la bejenari urmau să treacă în proprietatea fiscului.
Toată
această încrâncenare a magistrului Bistriței și a autorităților imperiale nu a
oprit bejenia definitiv. Continuau să treacă spre Moldova și Bucovina, spre
Muntenia și Oltenia, dar mult mai rar,
pentru că încet-încet românii au început să se obișnuiască cu viata militară, cu
schimbările survenite, nu mai aveau motiv să emigreze în număr mare ca mai
înainte. Celor din districtul Bistriței, care continuau să plece spre Moldova, Guberniul nu le-a mai pus mari piedici la
sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Năvala bejenarilor
ardeleni a continuat și după 1778. Astfel, după ocuparea Bucovinei de către
austrieci în anul 1775, peste 786 familii cu 3.209 de suflete, cu care și vite,
au plecat în Moldova. Aceștia au fost
urmăriți multă vreme pentru a fi readuși și numai cu mari greutăți au putut
rămâne unde se aflau. In arhivele din Viena s-au păstrat două consignații/conscrieri
relative la bejenarii ardeleni, care în 1778 se găseau în anumite sate din Bucovina. Consignațiile sunt alcătuite de
ofițeri, care, mergând din sat în sat, au stat de vorba cu bejenarii și i-au
trecut în tabelele lor, care cuprindeau:
Numele
satului sau moșiei unde s-au așezat;
Numele
proprietarilor acestor moșii sau al satelor;
Numele
capului de familie - tata sau mama;
Numărul
membrilor de familie - barbati, femei;
Când au
venit din Ardeal;
Numele
satului de unde au plecat;
Ocupația
bejenarilor;
Întinderea
pământului arabil sau fânețelor primite;
Temeiul folosirii
pământului - devălmășie, proprietate, cumpărare, arbitrar;
Dacă bejenarul
e folositor consătenilor sau îndeplinește vreo o sarcina pentru comunitate;
Situația
bejenarului în Ardeal - grănicer, liber supus sau iobag.
Consignațiunea
localităților în care se găsesc colonizați transmigranți, care cuprind un număr
foarte mare - pentru acele vremuri - de
familii stabilite în Moldova în secolul al XVIII-lea (1.317 familii cu 5.305 de
suflete).
Spre Moldova
au continuat să fugă ardeleni – după răscoala țăranilor conduși de Horia,
Cloșca și Crișan (1784) – când întreaga Transilvanie era în zbucium. Unii
răsculați au plătit cu viața, alții n-au vrut să sufere persecuțiile grofilor
și ale nemeșilor, luând astfel calea bejeniei peste munți și ajungând și pe
teritoriul moșiei Mănăstirii Neamțului din Depresiunea Pipirigului. În acele
vremuri, între anii 1764 – 1790, datorită prigoanei pornite împotriva ortodocsilor
din Ardeal privind încercarea de catolicizare și de impunere a cultului
greco-catolic românilor, mare parte din locuitorii din Țara Bârsei, Brețcu,
Săliștea Sibiului, Sadova Câmpulungului, Vrancea precum și de pe Valea Bârgăului
au lasat totul – case, averi – și au plecat cu familiile și turmele lor spre
Moldova, atrași fiind de intinsele plaiuri, de apele bune și de vetrele de sat
străjuite de codri de nepătruns. Mergând pe Valea Bistriței au trecut prin
Pasul Petru Vodă și s-au oprit la Pipirig. Aceasta emigrare masivă este
amintită de Ion Creangă, atunci când afirma că bunicul său, David Creangă,
împreunț cu alti mocani ardeleni „s-au tras cu bucatele încoace” din cauza
persecuțiilor religioase. Aici au găsit loc potrivit pentru a ierna
împreună cu familiile și turmele lor. Monahii i-au primit, cu acordul conducerii
Mănăstirii Neamțului, și s-au așezat la Pipirig.
Istoria
confirmă că în secolele XVII- XVIII, românii din Țara Bârsei și din zona
Sibiului, nemaiputând suporta persecuțiile autorităților austriece, au luat
drumul bejeniei, trecând la sud de Carpați în Țara Românească, prin pasul
Predeluș, stabilindu-se pe Valea Doftanei în satele Tesila si Trăisteni.
Bejenia s-a manifestat și în secolul al
XIX-lea, mai ales în perioada austro-ungară, când maghiarizarea forțată i-a
obligat pe românii ardeleni să treacă munții și să nu se mai întoarcă. Cojenii
şi alexenii şi-au părăsit vetrele lor din Copacel-Făgăraş îndreptându-şi
turmele spre ţinuturile joase din sud, sau alungaţi de prigoana austro-ungară,
şi-au încărcat în care uriaşele lor cruci din piatră, căci ele erau chiar
Dumnezeu.
Crucile
unor ardeleni la Săpunari, județul Călărași.
Cruci monumentale din piatră pe care,
cine ştie când, ardelenii, întemeietorii aşezării, le-au adus din Făgăraş, pe
Valea Porfirei, cu carele lor trase de boi, căci, cu siguranţă, ei trăiau din
străvechime cu ştiinţa faptului că „cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu“ .
În contextul stăpânirii otomane, în
secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat și o bejenie a aromânilor spre țările române
și Împeriul Austriac. Români de la Pind, sute de aromâni, îşi părăsiseră
locurile natale, din cauza opresiunii otomane, stabilindu-se în Miskolc, în nord-estul Ungariei. Au
plecat din înfloritoarea aşezare Grabova, de lîngă vestitul oras Moscopole, din
cauza masacrelor la care Macedonia fusese supusă lui Ali Pasa din Ianina.
Orașul Moscopole a fost distrus în întregime în 1788 de către Ali Pașa. Din Moscopole şi din zona adiacentă au emigrat marile
familii aromâne care au contribuit decisiv la cristalizarea activităţilor
comerciale şi bancare din Belgrad, Viena, Buda şi Pesta şi, în ultimă instanţă
la renaşterea sentimentului naţional românesc din Austria , mai târziu
Austro-Ungaria şi Transilvania. Au devenit aproape pretutindeni un
factor catalizator al constituirii unei burghezii comerciale şi financiare.
Aromânii stabiliţi pe aceste meleaguri nu s-au mărginit însă numai la
preocupările negustoreşti, ci au contribuit în unire cu negustorii greci, la
menţinerea şi întărirea Bisericii Ortodoxe. Multe biserici sînt clădite din
iniţiativa lor.
Prin fenomenul de bejenie, în secolul al
XVIII-lea, Transilvania a fost un rezervor etnic românesc. Bejenia a stimulat
apariția și dezvoltarea conștiinței nationale. Transilvania a iradiat, s-a
inclus, s-a implicat profund în ansamblul românității din Bucovina, Moldova,
Muntenia, Oltenia, Banat, Câmpia Panoniei și chiar dincolo de Nistru și la sud
de Dunăre.
Toponimele și hidronimele marchează existența
fenomenului de bejenie: Bejenie (pârâu) – curge prin vestul
satului Siteşti (Novaci), este afluent al Gilortului. Numele îi vine de la
sătenii care se refugiau în vremuri grele (de băjenie) în pădurea deasă pe care
o străbătea.
Bejna sau Bejnuța, Bejnița –
în Banat, izvorăşte din Cucuiu Ostâvârlui şi se
varsă în Valea Mare.Sl. bĕžati
„a fugi”, pe care îl regăsim în băjenie (bejenie)
„fugă în masă, spre munţi, în codri...” a putut fi folosit în denumirea unui
curs de apă, plecând de la caracterul acestuia: „repede”, „impetuos”. Numele
acesta s-ar putea să nu se refere la caracterul cursului, ci să evoce şi el
vremurile când văile Bejnei erau locuri de refugiu.
Fera – hidronim în Banatul de munte - Nu este exclus să exprime o
stare de lucruri specifică vremurilor de bejenie. A (se) feri a
avut înţelesul fundamental „a ţine o sărbătoare [...], a păzi, [...], a serba”.
De-a lungul evoluţiei sale semantice, sensurile s-au diversificat până a ajuns
să semnifice „a se păzi”, apoi „a evita, a ocoli” şi „a se adăposti”.
Măidan – Caraş- intră în tipologia satelor din anumite zone unde
adăposturile oamenilor „se feresc să nu fie în mejdia drumului”
şi că această „fereală
de drum” este „un obicei vechi de pe
vremea răutăţilor, adică a răzmeriţelor, când căsenii
căutau să se ascundă sau să fugă în vreme ce duşmanul încerca să pătrundă în
ogradă
Zbăgul (Borlova), Poiana
Zbăgului (Ilova) – marchează topografic și
atemporal, evenimentele petrecute în această parte Banatului, cu obişnuitele
fugi în munţi, în zbăgurile văilor, în desişul pădurilor, unde oamenii puteau
sta o vreme feriţi de primejdie. Principiul câmpurilor semantice este un
argument în plus pentru a susţine o atare aserţiune, pentru că în acelaşi areal
geografic se află Bejna,
Fera şi Zbăgul.
La Bordeie – teren la cca
4 km est de satul Teleşti unde, după spusele bătrânilor, existau bordeie în
mijlocul pădurii.
Numele unor sate sunt legate de bejenie: Vaideeni,
Băbeni, Boişoara, Galeşu de Argeş, Badeni-Ungureni, Berevoiesti-Ungureni,
Oiesti-Ungureni, Uda-Ungureni.
Numele de familie și el uneori poartă cu
sine amintiri din vremea acestei bejenii: Bejenaru, Bejenariu, Băjenaru,
Băjenariu, Ungureni, Ungureanu, Țuțuieni, Ardeleanu, Ardelean, etc.
Bibliografie:
1. Bereni Maria, Originea şi familia lui Andrei Şaguna (1808-1873)
2.
Câmpanu Liviu, Districtele săsești Bistrița și Brașov și jurisdicția lor asupra
Rodnei și a Branului în secolele al XVI-lea și al XVIII-lea,
3.
Dumitran Daniel, Un timp al reformelor:
Biserica greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Editura
Argonaut, 2007, ISBN 978-973-109-096-1;
4.
Ioniță Vasile C. , Glose la dicțioanarul Toponimic al Banatului, Reșița.
5.
Gollner C., „Regimentele grănicereşti
din Transilvania: 1764-1851”, 1973;
6.
Manolache
Dumitru, Mărturia de credință a unor
ardeleni porniți în bejenie,
în Lumina de
Duminică, săptămânal de spiritualitate și atitudine crelștină, 14 decembrie 2014,
7.
Nicoalescu Eremia SUBCARPATII DINTRE MOTRU SI BISTRITA VÂLCII, STUDIUL
ASEZARILOR UMANE, Lucrarea de diploma
8.
I. Pop, „Istoria Regimentului II românesc de graniţă de la Năsăud: 1762-1851”,
1999;
9.
Onofreiu Adrian, Bolovan Ioan, Contribuţii documentare privind istoria
Regimentului grăniceresc năsăudean”, Editura enciclopedica, 2006.- ISBN
973-45-0536-X;
10.
Parean Ioan,
Lt.col.drd. Contributii la istoria Regimentului 1 roman de granita, în http://www.armyacademy.ro/reviste/3_2000/art28.html
11. Șotropa
Virgil, Bejenii în secolul XVIII, în
Arhiva someșană, Revistă istorică,
culturală, nr 16, p. 55-88,
12.
Tutula, „Organizarea militară a Transilvaniei în perioada 1764-1851”, 2003;
13.
Văcaru Silviu, Oieri sălișteni stabiliți
în Moldova la începutul secolului al XIX-lea, Institutul de Istorie „A. D.
Xenopol” Iaşi
14. Cornelia
Vlaşin, Crearea fondurilor grănicerești
năsăudene, 18 p., în http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/2014/RA%201%202011/09%20vlasin,%20cornelia.pdf
15.
http://amfostacolo.ro/romania-pareri,15/transalpina,101,1252/transalpina-cel-mai-inalt-drum-din-romania,7149/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__24066.htm
16.
http://bistritanews.ro/index.php?mod=article&cat=18&article=9821
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu