Imperiul
Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, de
factură romană, de limbă latină. pe un
substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat (sau care a pierdut
latinitatea, romanitatea din administrație, armată, biserică și alte instituții
legate de stat, într-un fel sau altul) care s-a dezvoltat, ulterior, ca un
imperiu creștin, elenic și și-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox.
În secolele VIII-XV, natura multietnică a
imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) este
prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele din Balcani
și din Asia Mică
prezintă o populație care aparent este preponderent elenizată. Minoritățile
etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie și
trăiau, în special, în apropierea frontierelor.
În
Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de bizantini încă din secolul al
VI-lea constituie (după analiza istoricilor români), simetricul
meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului și strămoșii actualilor aromâni,
meglenoromâni, vlahi. Tot în Balcani, o altă populație, ilirii (parte a tracilor neromanizați)
se află la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populații autohtone,
se adăugară la sud de Dunăre popoare migratoare ca slavii, începând cu secolul al
VI-lea, sau proto-bulgarii (inițial, turcofoni), începând cu secolul al VIII-lea.
Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι –
Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες -
Elini, care, în Evul mediu, însemna „greci antici păgâni”. Mândria
de a aparține statului "Ρωμανία" ("Romania", așa cum se
numea Imperiul Bizantin), era împărtășită mai ales de intelectualii și de
militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere și litorale, fiindcă,
în provincie, răscoalele, deseori pe bază etnică, alteori pe bază religioasă,
arată că populații întregi nu se simțeau nicidecum credincioase puterii
bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, nu poate fi considerată conștiință
națională, în spiritul modern.
În Peninsula Balcanică, în secolul al IV-lea,
sub impulsul măsurilor impuse de împărații Constantin cel Mare (306-337) și
Theodosiu, creștinismul a parcurs drumul de la religie prigonită, la religie
tolerată, acceptată alături de celelalte culte politeiste din imperiu, la o
religie unică, dominantă, conectată la puterea politică din stat, la puterea
imperială. La sfârșitul secolului al IV-lea s-a impus prigoana cultelor
politeiste, eliminarea lor din spațiul oficial al Imperiului Roman de Răsărit.
Nu știm exact - din informații scrise - care
era situația religioasă a populației tracice romanizată și bizantinizată, în
totalitatea ei, dacă era dominant creștină și dacă au dispărut total formele de
manifestare ale cultelor politeiste tracice, romane, elene, cum nu știm nici
despre populația daco-romană, străromânii nord-dunăreni, dacă erau predominant
creștini (cel puțin în spațiul dintre Dunăre și mare și pe teritoriul fostei
provincii Dacia), sau mai manifestau în vreun fel sau altul forme arhaice,
străvechi proprii religioase (Zamolxianismul
– întrucât mare pare a fostei Dacii a lui Decebal a rămas în afara stăpânirii
romane și s-a confruntat cu puterea politico-militară ;i religioasă a
diferitelor forțe migratoare).
La Sinodul II Trullan din 692 - s-au emis o
serie de canoane disciplinare cu privire la situaţia creştinilor din regiunile
ocupare de barbari printre care obligativitatea reîntoarcerii clericilor care părăsiseră
bisericile din pricina năvălirilor barbare, sub pedeapsa afurisirii
clericului care refuză. Canonul 18 prevedea revenirea, dar şi pedepsirea
episcopului care i-ar permite să rămână în eparhia sa. Măsura luată de Biserică
este foarte importantă, dat fiind contextul imediat al aşezării bulgarilor în
sudul Dunării. Ea nu propune, ci impune (προστάσσομεν) clericilor să revină
în bisericile pe care le părăsiseră din cauza năvălirilor şi să rămână
acolo. Barbarizarea vieţii şi a obiceiurilor creştine din Peninsula
Balcanică, în contextul migraţiei slavilor şi bulgarilor au determinat Biserica
să impună canoane ce arătau adaptarea
la situație a preoților, pentru a
menține Biserica. Intenţia clară a Bisericii de a-şi menţine ierarhia activă şi
canonică în teritoriile ocupate de barbari, chiar cu preţul unor concesii disciplinare
substanţiale, intenţie exprimată chiar prin motivaţia apariţiei canonului:„pentru
a zidi Biserica”.
În secolul al VII-lea sistemul administrativ
bizantin dunărean se dezintegrează, chiar dacă controlul gurilor Dunării şi
altor câtorva puncte litorale maritime şi fluviale rămân sub control imperial. Deşi
sistemul oficial imperial s-a prăbuşit, populaţia s-a putut adapta noilor
realităţi politice. Un episcop, alături de ceilalţi reprezentanţi ai adunării
municipale, putea negocia cu atacatorii soarta locuitorilor şi nu neapărat pe
aceea a oraşului. Chiar cu preţul înrobirii, deportării sau al părăsirii
definitive a oraşului şi replierii în regiuni mai puţin accesibile. Salvarea
vieţii acestor creştini era posibilă şi se pare că în anumite cazuri, aşa cum consemnează
Ioan de Efes, locuitorii unora dintre aşezări rămâneau în continuare în acelaşi
loc, însă li se percepea tribut. Practic, în acest moment a dispărut oraşul
şi episcopia, în vreme ce episcopul, colegiul presbiterial şi
credincioşii deţineau suficiente pârghii ca să supravieţuiască şi să
se adapteze noilor condiţii de viaţă. Depopularea şi strămutarea populaţiei
oraşelor balcanice la nordul Dunării, urmată de colonizarea acestor
teritorii cu populaţiile slave supuse avarilor, prin excelenţă rurale, a
constituit, probabil acţiunea cea mai adecvată pentru distrugerea
sistemului administrativ bizantin şi pentru impunerea celui barbar.
Grupurile alcătuite din populaţia bizantină
deportată şi-au putut păstra caracteristicile definitorii (religia, limba, mod
de organizare internă), însă, contactul cu celelalte triburi (slavi, avari,
bulgari) sau cu autoritatea centrală se va efectua printr-o serie de „şefi”
stabiliţi de han.
Nu știm cât de influențată a fost lumea balcano-carpato-danubiano-pontică
de credințele obiceiurile, tradițiile stăpânitorilor migratori, câte concesii
au făcut mai marii locului, cei ce intrau în contact direct cu stăpânii
migratori.
La baza creării
statului bulgar timpuriu au stat Uniunea
celor şapte triburi slave din Moesia Inferior și tribul türk al bulgarilor,
care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi
din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici.
La sosirea
lor în peninsula balcanică, pe la anul 684, bulgarii vechi – proto-bulgarii -
erau pagâni, necreștini, pentru că credințele lor religioase de tip asiatic
erau moștenite și veniseră cu ele prin nordul Mării Negre. Credințele lor se
pot socoti parțial și de origine hunică, și străvechi turcice
cu influențe scitice, iraniene, marcate de spiritul războinic, eroic brutal. Aristocrația
proto-bulgară puțin numeroasă, dar dominantă militar, provenită din regiuni
apropiate de munții Ural și Volga, a ajuns în
scurt timp să conducă un stat întins. Nu
sunt foarte bine documentate raporturile cu etniile peste care s-au impus, în
mare parte stră-români din spațiul carpato-danubiano-pontic și macedoneni, traci,
moesi romanizați și bizantinizați, comunitate slavă la sudul Dunării. Până în
secolul al VII-lea prezența proto-bulgarilor nu a avut un teritoriu bine și
stabil delimitat. Este foarte ușor să creăm imaginea unui teritoriu imens stăpânit
și controlat de ei (în virtutea modelului regatelor barbare), dar autoritatea
lor să fie efemeră, nominală în anumite spații. Între greci, vlahi, străromâni
și slavi, Bulgarii se altoiesc peste elementul slav pentru a deveni o forță
medievală.
De la
statutul de clienți sau federați ai Imperiului Bizantin, prin chanat (hanat) la
cnezat și până la acela de țarat, este o cale destul de lungă și presărată cu
multe campanii militare atât spre Avaria, cât și spre teritoriile bizantine de
la sud de Balcani.
Hanul Krum (803-814), pentru menținerea
caracteristicilor comunității bulgare sub autoritatea sa, pentru a diminua
influența creștinismlui, deportează un însemnat număr de prizonieri în urma
evenimentelor din 811. Biserica a păstrat amintirea unora dintre ei care au
murit după deportare. Printre cei 388 de martiri menţionaţi în acest grup,se
regăsesc personalități dar și oameni de nivel mediu și aoameni simpli: pe
Manuel, arhiepiscopul Adrianopolisului, Gheorghe, arhiepiscopul de Debeltos,
Leon, episcopul de Niceea Tracică, doi strategi, Leon şi Ioan, dar şi alte
nume, cum ar fi: Hypatios, Teofil, Mihail, Gavril, Simeon, David, Gheorghe,
Hristofor, Bardanes, Petru, etc. În șirul numelor celor deportați se află nume
de rezonanță slavă, proto-bulgară, fapt ce arată că creștinismul a început să
fie adoptat și practicat în rândul acestor comunități etnice. Acești deportați,
martirizați în 814, au păstrat legătura cu Constantinopolul. Îmnografii bizantini au obţinut informaţii
destul de precise cu privire la modul în care principalii protagonişti au fost ucişi. Este posibil ca motivul
persecuţiei pornite împotriva captivilor creştini, rămas încă destul de obscur,
să fi fost generat tocmai de încercarea lor de a se organiza într-o structură
administrativă şi bisericească similară celei imperiale, în condiţiile războiului
ideologic dintre cele două state.
Dacă Krum anexează teritorii nord-pontice,
această anexare este efemeră, de
conjunctură, urmele arheologice nu susțin în mod direct și deschis aceasta. Se
poate lua în discuție integrarea la statul bulgar a Olteniei, Munteniei,
eventual sudul Moldovei până la Nistru, ținuturile dintre Dunăre și Mare, a Banatului, Crișanei, pentru o perioadă restrânsă de timp, dar nu
întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.
Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Boris_I_of_Bulgaria,
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Territory_of_the_First_Bulgarian_Empire_-_9_th_century.png
De la Constantinopol, latina era privită, la
vremea aceea, ca o limbă scitică (Scythicam linguam), întrucât
bizantinii atestă prezenţa populaţiei vechi romanice în regiunile sciţilor
care, în literatura bisericească pot fi identificaţi cu locuitorii
din Bulgaria – vlahii(proto-românii, aromânii, macedo-românii).
Creştinarea în sânul comunității bulgaro-slave este
rezultatul evoluţiei interne a societăţii bulgare şi a principalelor forţe
sociale, în frunte cu suveranul, un proces firesc al schimbărilor sociale de
amploare şi al reformelor statale din secolul al IX-lea. Decizia creștinării
a fost una politică și în același timp una culturală. Pe plan internaţional,
creştinarea consolidează şi legitimează prezenţa puternică în Europa de Sud-Est
a statului bulgar în plină formare. Adoptrea religiei creştine proclama o nouă morală
pentru comunitatea bulgară care, astfel ajungea la un numitor comun cu ceilalți
subiecţi ai statului, la aceleaşi norme de conduită în viaţa privată şi socială
(Stăpânul se adapta la o caracteristică dominantă a majorității stăpânite?). Creştinismul
a contribuit la atenuarea şi ştergerea diferenţelor care persistau între grupurile etnice stăpânite şi protobulgari
(se producea o contopirea aparentă la nivel religios a proto-bulgarilor cu
comunitățile stăpânite, pentru a se legitima puterea lor), într-o perioadă în
care epoca iconoclastă trecuse, criza pavliciană şi pericolul arab în bazinul
egeean fuseseră definitiv surmontate, pretenţiile Bisericii Romei la supremaţie
în întreaga lume creştină nu erau acceptate. Creştinarea însemna suprimarea
obstacolului dintre statul bulgar și lumea statelor creștine, dintre bulgari și
comunitatea stăpânită şi echivala cu
acceptarea penetrării civilizaţiei bizantine la nivelul conducerii bulgare. Boris
(membru al dinastiei impusă de hanul Krum, la conducere între 852-889, moare în
907, retas în viață monahală), hanul care dezvoltă și aplică proiectul
creștinării aristocrației bulgare a intuit opoziţia facţiunii conservatoare a boierilor
bulgari, care rămăsese fidelă tradiţiilor proto-bulgare păgâne, ancestrale. A
făcut eforturi să prezinte creștinismul ca o necesitate, ca o religie
ce nu constituia un pericol pentru bulgarii propriu-ziși, pentru statul bulgar,
pentru independența acestuia. După ezitări şi tergiversări, presat de conjunctura
politică defavorabilă, hanul bulgar Boris, a fost obligat să se adreseze
Imperiului de Răsărit şi să impună creştinismul ca singură religie oficială a
ţării sale. Religia impunea o unitate între grupurile etnice diferite, între
stăpân și stăpâniții ieșiți creștini de sub stăpânirea bizantină. În
creștinarea bulgarilor au jucat un rol semnificativ Chiril (Constantin) și
Metodiu la trecerea lor spre Moravia și mai ales discipolii lor expulzați din
Moravia, care își găsesc refugiu în statul condus de Boris. La mijlocul secolullui al IX-lea comunitatea
bulgară preia gradual, în timp relativ scurt creștinismul. Sora creştină a lui Boris, captivă în Constantinopol,
în contextul conflictelor deschise bulgaro-bizantine, eliberată, după revenirea
în capitala bulgară, a continuat să fie pedagogul creştin al hanului(cneazului).
Între revendicări teritoriale nesatisfăcute de statul bizantin și necesitatea
impunerii creștinismului ca religie oficială a statului bulgar, Boris a
cochetat și cu statul francilor și cu papalitatea. În cele din urmă, la
începutul anului 864 printr-un tratat de pace se impunea creștinismul oficial
în statul bulgar și rectificări teritoriale în defavoarea bizantinilor care cedau Zagora, regiunea socotită
pe atunci deşertă şi nepopulată dintre Sidera şi Develtos. Această concesie aparent asigura menţinerea Bulgariei
sub vasalitatea religioasă a patriarhatului bizantin. Bizantinii vorbesc de o
convertire neaşteptată prin faptul
că a solicitat a primi
botezul din partea clerului constantinopolitan. Prin creștinare Boris primește
numele de botez Mihail iar rangul de han este substituit de cel de cneaz.
Creştinarea hanatului are loc în
condiţiile unei opoziţii înverşunate a aristocraţiei proto-bulgare preocupată
să-şi menţină poziţia dominantă în stat, ameninţată de noua ideologie
unificatoare, care făcea din han un suveran de origine divină, cu puteri
teoretic nelimitate iar prin credință, se jungea la un statut de egalitate
intre aristocrația militară proto-bulgară și etniile stăpânite, reprezentate la
nivelul aristocrației de conducătorii proprii, creștini. Nobilimea militară
protobulgară, fidelă tradiţiilor păgâne turanice, indignată de apostasia lui
Boris, i-a adus prinţului acuzaţia de a le fi dat o „lege rea”. S-a ajuns la
conflict între Boris și marile familii de sorginte proto-bulgară care se
opuneau vehement. Acestea au fost reprimate brutal. S-a limitat să extermine 52
de familii nobiliare bulgare. Reprimarea nu s-a răsfrânt și asupra altor
grupuri etnice conectate într-un fel sau altul la această rebeliune (acestea
fiind creștine).
Tradiția păgână în rândul
bulgarilor a fost eliminată oficial, dar a continuat să supravieţuiască, în
cercurile aristocraţiei protobulgare fidelă idealurilor tradiționale străvechi.
Tradiţia păgână a rămas profund înrădăcinată, deşi diferenţa dintre moravurile
păgâne şi cele creştine era incomensurabilă. După reprimarea sângeroasă a
insurgenţei aristocraţiei protobulgare conservatoare, agitaţiile şi revoltele
împotriva creştinării au continuat. Probabil că nici comunitățile creștine
luate în stăpânire nu stăteau prea linștite.
Autorităţile bizantine lucrau la
consolidarea stăpânirii lor asupra Bulgariei. Creştinismul putea
deveni un mijloc de asigurare a dependenţei politice faţă de Bizanţ. Exista
pericolul ca, în loc să fie parte integrantă a poporului bulgar, clerul de aici
să fie un intermediar pentru penetrarea politică bizantină.
Boris a abdicat în 893.S-a retras la
mănăstire. Va urma...
