Sfinții militari. Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș (I)

prof. Pădureanu Elena Sanda

Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș - o biserică in plan de cruce greacă înscrisă, o biserică de tip complex, inspirată de biserica de la Țerevets, Târnovo, în contextul raporturilor creștin-ortodoxe din acele vremuri. Este o biserică ridicată pe lcul unei alte bisrici de dimensiuni mai mici, mai veche (probabil biserică ce deservea curtea domnească). Biserica prezintă altar, naos și pronaos. Altarulprezintă trei abside: Absida centrală mai mare, cele două abside laterale mai mici (Proscomidie și Diaconicon). Naosul prezintă patru coloane sau stâlpi. Aceștia susțin cupola bisericii și distribuie spațiul naosului în trei nave care la est au cele trei abside. Nava centrală este mai lată față de cele două nave laterale. Acest plan de biserică este și astăzi foarte prezent la sud de Dunăre, în statul bulgar. Construită și finalizată sub trei domnitori - Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav-Vlaicu - acestă biserică sugerează profunde legături culturale și de credință cu lumea vlaho-bulgară, sârbă și bizantină de la sudul fluviului, din acea vreme. Biserica a jucat rol de biserică de curte domnească, necropolă voievodală și pentru o vreme, biserică mitropolitană (pentru o scurtă vreme). Ca necropolă voievodală, biserica găzduiește numeroase morminte între care se află mormântul lui Vladislav I Vlaicu , al lui Dan I și a șase fii de domnitori. Construcția are la exterior o zidărie realizată din șiruri orizontale de cărămidă și piatră fasonată - trei rânduri de cărămidă, un rând de piatră fasonată. Piatra e ste travertin sau piatră de râu. Prezintă câte un contrafort pe latura vestică și sudică a naosului. Turla, susținută de un plan de cruce greacă, e situată central, pe naos. Tabloul votiv sugerează că biserica ar fi avut și două turle situate deasupra pronaosului - este de fapt imaginea bisericii în sec. al XIX-lea, după refaceri și restaurări. Astăzi, lipsec. În zidărie este prezent un sistem de ventilație care face ca umezeala și mucegaiul să fie eliminate din interior, ca zidurile să nu se deterioreze, în timp. Acesta e prezent mai ales în partea inferioară, care prezintă mare parte din zidurile inițiale intacte. Construcția prezintă cîte o fereastră la fiecare absidă, câte douîă ferestre le laturile de vest și sud ale naosului - poziționate mai aproape de altar - și câte o fereastră pe laturile de vest și sud ale pronaosului. Ferestrele sunt mici.

Fotografie personală

Planul Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș,

expus în biserică. Relația dintre biserica demolată și biserica actuală, biserică ridicată în sec. al XIV-lea.

Fotografie personală

Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș

https://revistaagressive.ro/argesul-frumos/afla-care-este-locul-cel-mai-important-unde-trebuie-sa-iti-petreci-ziua-sfantului-nicolae/

Biserica Sf.ântul Nicolae Domnesc privită dinspre altar. Se văd cele trei abside.

Se respectă în timp ideea că la înălțarea și finalizarea acestei biserici s-au implicat cei trei domnitori ai Ungrovlahiei/Valahiei/Țării Românești pentru că aceasta păstrează în interior referiri la toți trei. În biserica, în procesul de studiere, cercetare și restaurare s-a descoperit un sgrafiti care menționează faptul că Basarab a murit în 1352. El se află pe peretele nordic al naosului și a fost scos la iveală în demersul de cercetare și restaurare de la 1920, de către Dumitru Norocea, pictor. În pronaos se află deasupra ușii de intrare în naos un portret de domnitor - este atribuit lui Nicolae Alexandru, cel în timpul căruia s-a înălțat biserica. El este plasat în scena Deisis, unde în locul Sfântului Ioan este redat Sfântul Nicolae, patronul bisericii și al acestui domnitor. Este redat cu o coroană pe cap - o coroană cu flori de crin (acestea sugerează legătura cu dinastia angevină a Regatului Ungariei). Tunica acestui voievod este roșie cu borduri aurii/galbene - culori importante la sudul Dunării, pentru țari, despoți și împărați. La moartea sa, biserica încă nu este pe deplin terminată. Și Basarab I și Nicolae Alexandru sunt înmormântați în biserica domnească din Câmpulung Muscel.

https://revistaagressive.ro/argesul-frumos/afla-care-este-locul-cel-mai-important-unde-trebuie-sa-iti-petreci-ziua-sfantului-nicolae/

Portretul din pronaos

El nu e însoțit de soția sa deoarece ea aparținea bisericii catolice și nu putea fi reprezentată în interiorul unei biserici ortodoxe. În naos, pe peretele nordic este reprezentat cel în timpul căruia s-a definitivat biserica, cel în timpul căruia s-a realizat pictura: Vladislav I-Vlaicu. El este reprezentat într-un tablou votiv împreună cu soția, Doamna Ana. Vladislav I-Vlaicu e reprezentat într-o ținută de tip occidental - tunică scurtă, deasupra genunchilor - și cu coroană pe cap, cu o mantie/hlamidă roșie cu margini aurii, purtată pe umeri. Tunica este de un albastru deschis însoțită de auriu la margini, în talie, la mâneci. Ținuta îmbină roșu, auriu/galben, albastru deschis. Fundalul tabloului votiv este de un albastru întunecat. Gestul votiv al familiei domnitoare este protejat, binecuvântat de Iisus Hristos în poziție de binecuvântare, situat într-un semicerc de un albastru deschis. Roșu cu auriu/galben sunt culori caracteristice imperial-bizantine dar și caracteristice țarilor de la sudul Dunării, lumii vlaho-bulgare.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Interior_1_of_Princely_Church.jpg

Tabloul votiv din naos. Îi reprezintă pe Vladislav-Vlaicu și pe soția sa Ana

Pictura, se prezintă ca aparținând a trei epoci diferite: cea mai veche e pictura originală, de secol XIV. Alături de aceasta se află pictura din secolul al XVIII, o pictură de refacere parțială. Ultima și cea mai amplă intervenție la nivelul picturii este din secolul al XIX-lea, mai precis de pe la 1827. În demersul de cercetare, refacere, restaurare, pictorul Dumitru Norocea a reușit să pună în valoare pictura de secol XIV. Doar aproximativ 40% din pictură este din secolul al XIV-lea, fără alterări. 20% din pictură păstrează iconografia inițială. Restul a suportat reparații, refaceri, modificări în timp. Se pot observa și diferenția repictările succesive.

Tabloul votiv, în naos, se află pe peretele de vest al bisericii. Este încadrat într-o friză care are reprezentați numeroși sfinți militari atât pe peretele de vest, cât și pe cei de sud și de nord. Aceștia sunt situați într-o friză continuă. Șirul sfinților militari pleacă de pe peretele sudic, de lângă reprezentarea împăratului Constantin cel Mare și înconjoară naosul - încadrează tabloul votiv - și se încheie cu reprezentarea sfântului martir Tarachos poziționat pe peretele nordic, în preajma absidei. Sfinți militari sunt prezenți și pe laturile unora din cei paru stâlpi din naos. Sunt poziționați imediat deasupra picturii ce redă o țesătură înflorată la nivelul inferior al al naosului și stâlpilor. În friza sfinților militari se regăsește și arhanghelul Mihail. Dacă tabloul votiv se află in imediata vecinătate a ușii de intrare în naos, pa partea stângă, când intri, Arhanghelul Mihail se afșă pe dreapta. În naos, temele biblice sunt supraordonate peste această friză în care Sfinții militari sunt redați în dimensiuni aproape naturale, impresionante. Privirea enoriașului, vizitatorului se oprește mai întâi asupra acestor Sfinți militari și abia apoi urcă spre temele biblice de deasupra. Aceste reprezentările temelor biblice se pare că în secolul al XIV-lea erau în număr de 365 - câte zile are un an. Astăzi sunt doar 300, în urma intervențiilor din secolele XVIII-XIX. Intervențiile au avut darul de a repara, de a completa sau de a reface în totalitate - reproducând sau reformulând tema preexistentă, adăugând, completînd cu noi aspecte, chiar.

https://www.youtube.com/watch?v=_fmVwTi60Gg

Sfinți militari

https://www.youtube.com/watch?v=_fmVwTi60Gg

Arhanghelul Mihail, in ftiza sfinților militari

Această friză care îmbracă pereții laterali ai bisericii - aproape de privirile oamenilor prezenți în naos - este separată de zona superioară în care se regăsesc temele biblice printr-un bâu vegetal, o funie ondulată vegetală.

https://www.youtube.com/watch?v=_fmVwTi60Gg

Brâul vegetal care închide în partea superioară friza sfinților militari din naos.

Pe stâlpul din apropierea altarului, spre nord, pe fațetele de nord și est se păstrează pictură de secol XIV care reprezintă Sfântul Onofreus şi Iisus Evanghelist pe tron cu cavalerul în armură de factură anglo-normandă. Cavalerul este astăzi, fără cap. Aceștia se află în caseta de jos, la același nivel reprezentativ cu friza Sfinților militari de pe pereți.

Cavalerul rămas fără cap, în armură aurie, de tip anglo-normand situat pe stâlp.

Pe stâlpii dinspre vest sunt 8 Sfinţi militari. Printre aceștia se află redați Sfântul Evdokim şi Teodor Stratilat sau Toader Tiron. Pe acești stâlpi pictura de secol XIV se întrpătrunde aleator cu cea de secol XVIII.

De ce s-a acordat un spațiu atât de mare Sfinților militari în naos, la același nivel cu ctitorii, pe de o parte și cu împăratul Constantin cel Mare? Sfinții militari sunt cei care, prin poziția lor, prin acțiunile lor împotriva ereziilor interne și împotriva atacatorilor externi, au făcut ca credința creștin-ortodoxă să existe, să dăinuie. Ei reprezintă acea aristocrație care a apărat, a promovat credința. De fapt prin ei, simbolic sunt reprezentați cei care în epocă se aflau alături de voievod, de domnitor în menținerea credinței și a țării în fața tuturor vicisitudinilor acelor vremuri. Simbolic, se exprimă un concept important și necesar în epocă: țara, credința (creștin-ortodoxă) nu pot exista, nu se pot exprima dacă ctitorul nu este în strînsă legătură cu boierimea, cu aristocrații-războiului din acele timpuri complexe între forțele externe ale sudului, centrului european, ale stepelor nord-pontice. Friza sfinților militari este de fapt un program ideologic al acelor vremuri: Biserica, boierii purtători de arme alături de Marele Voievod (marele comandant militar al țării). Acest program ideologic, noi, cei de astăzi îl regăsim în cea mai veche reprezentare a sa în această biserică. Am putea spune că, dat fiind rolul acestei biserici în epocă - biserică domnească, necropolă voievodală și biserică mitropolitană (pentru scurtpă vreme) - aici se conturează un vast program iconografic pentru spațiul Ungrovlahiei/Valahiei, un program cu caracter ideologic, dată fiind prezența acestei frize a sfinților militari, realizată la asemenea dimensiuni impunătoare. Suntem în vremea în care neamul valah își contura independența față de Regatul Ungariei, realiza căsătorii diplomatice, dinastice în lumea vlaho-bulgară de la sud de Dunăre, în lumea sârbă - o lume în care se acționa pentru autonomie, independență în raport cu Bizanțul și mai apoi cu otomanii. Războinicii grupați în jurul țarului, despotului, voievodului/Marelui Voievod au jucat un rol semnificativ în această epocă iar Sfinții Militari prezenți în programul iconografic sunt de fapt o ilustrare indirectă a epocii - o oglindă a lumii care a făcut ca acest lăcaș de cult să poată fi construit, pictat, o oglindă a lumii care și-a susținut credința cu arma, cu forța militară, chiar dacă raporturile vasalice i-au adus sub auspiciile altor credințe.

Fotografie personală

Sfânt Militar pe stâlp vestic, latura sa nordică. Are pelerina verde,

cămașa roșie cu manșete, are sabie. Scutul auriu se află sus la umărul stâng.

Fotografie personală

Sfinți militari pe latura nordică a naosului. Cel din mijloc are mantia roșie cu bordură aurie/galbenă, ceilalți doi o au redată verde închis cu bordură aurie/galbenă.. Doi dintre Sfinți au discul auriu/galben cu reprezentări deasupra umărului stâng.

Reprezentarea Sfinților militari este aproape naturală. Dimensiunea fiecăruia are la bază un raport de 1/8, foarte apropiat de cel natural. Sfinţii militari sunt redați într-un variat registru de expresii faciale. Intensitatea privirilor, expresia totdeauna adecvată sentimentelor pe care le sugerează, autoritatea, adesea aspră, a celor vîrstnici sânt impresionante la amplul șir al Sfinților Militari. La această varietate de expresii faciale. Tipologia este unitară: figuri prelungi, cu păr bogat, cu bărbia adeseori puternic marcată, acoperită de barbă, ochi alungiţi spre tâmple, umbriţi către margine, cu pupila mare, sprîncene dese, larg arcuite, fruntea mică. Chipurile - deși sunt diverse - se integrează unei viziuni stilistice unitare. Sfinții militari sunt redați ca niște adevărați cavaleri balcanici. Îmbrăcămintea Sfinților Militari este relativ unitară. Sunt redați purtând o cămașă peste care se află armura. Cămașa se încheie strâns, în jurul gâtului. Cel mai adesea este roșie sau verde închis, și are manșete aurii/galbene. Armura este sub forma unui pieptar auriu/galben care sugerează fie desene simbolice, fie sugerează zale. Această armură -pieptar protejează și partea superioară a brețelor, peste cămașă. și este redat ca fiind la unii sfinți separat de componenta apărătoare a șoldurilor. Peste armură se află mantia/pelerina. Puțini militari sunt redați fără armură peste cămașă, doar cu o tunică deschisă la culoare, încheiată cu nasturi/bumbi, ținând sabia în mână și având pelerină/mantie pe deasupra. Această pelerină/mantie este redată fie în roșu cu bordură aurie/galbenă, fie verde cu bordură aurie/galbenă. Sfinții militari care poartă mantie/pelerină roșie sunt de rang foarte înalt în armata vremurilor în care au trăit și au pătimit. Au rang de generali (strategi, un termen al limbajului grecizant). Cei cu mantie/pelerină verde sunt ofițeri superiori. Sunt de fapt acei Sfinți militari care au apărat credința creștină începând cu secolul al II-lea și până în secolul al XIII-lea acei Sfinți Militari pe care ierarhia bisericească creștin-ortodoxă i-a acceptat în rândul sfinților. Pictura respectă la Sfinții Militari statutul acestora, rangul înalt, aristocratic. Această pelerină/mantie - fie ea roșie cu bordură aurie/galbenă, fie verde, un verde închis - este redată în mișcare, în falduri prezentate foarte diferit de la un personaj la altul. Picioarele sunt redate învelite în pantaloni strânși (cioareci). Pe gambă se află obiele - o fâșie de țesătură albă care îmbracă întreaga pulpă. Încălțămintea acoperă laba piciorului. Este de model bizantin. Apar și opinci în picioarele unor Sfinți, opinci legate cu nojițe ăână sus sub genunchi, peste obiele.

https://www.youtube.com/watch?v=JJmJimEN27Q

Personajul cu tunică și mantie, un comandant militar este alături de un Sfânt militar sub a cărui mână stângă ce ține sabia ridicată în sus, se vede un scut circular ce pare a fi împletit din nuiele. În spatele mâinii drepte are mantia/pelerina, în jos. Este verde închis.

În mâini țin o lance sau suliță de mari dimensiuni. Unii sunt redați cu o sabie în mâna dreaptă sau în teacă, la șold. Unii Sfinți militari sunt redați purtănd arc, tolbă cu săgeți. Apare și scutul. Uneori la picior; alteori poziționat sus, în spatele unui umăr; uneori ținut în mână. Scutul este de mai multe forme: este auriu/galben, rotund și mic, cu decorații pe el; este dreptunghiular și în acelasi timp curbat, cilindric. Scutul prezintă anumite reprezentări cu caracter simbolic, heraldic, mai ales când e redat sus, deasupra umărului, în dreptul capului. Acest element poziționat deasupra umărului stâng, atunci când Sfântul Militar are în mână un scut paralelipipedic poate avea o cu totul altă semnificație, aceea de simbol sau însemn cu caracter heraldic, cu trimitere la anumite aspecte subtile, secrete publicului larg al epocii. Sunt puțini Sfinți Militari în această situație. Uneori, în dreptul capului, deasupra umărului este redat și coiful metalic. Armamentul este unul care se purta de către milita asupra sa. Este un armament caracteristic în Peninsula Balcanică, în sud-estul Europei într-un interval de timp deosebit de mare. Este un armament care putea fi utilizat pedestru dar și călare. Armura Sfinților militari este și ea una caracteristică unui interval de timp mare - din epoca greco-macedoneană, romană, romană târzie, bizantină - pentru spațiul sud-est european. Pictura sugerează o armură metalică cu anumite elemente decorative care diferă de la un personaj la altul. Ea acoperă trupul până la jumătatea coapsei și jumătatea superioară a brațelor. Armura este redată în auriu/galben (probabil aliaje pe bază de cupru/aramă). Peste armură, se află un ansamblu de curele transversale la nivelul pieptului, taliei, redate în nuanțe de griuri, sugerând un alt fel de material, cu o anumită destinațe: aceea de a fixa pe trup armura/platoșa aurie/galbenă.

Pictorii care au lucrat aici în secolul al XIV-lea au respectat erminia. Friza sfinților militari este oare, prezentă în lăcașele de cult de la sud de Dunăre - în spațiul vlaho-bulgar, sârbesc. albanez, micro-asiatic? Dacă nu, atunci această friză este o inovație, o creație a Basarabilor și a Ortodoxiei din vremea lor. Această temă a Sfinților Militari este preluată mai departe și la biserica Mănăstirii Cozia, biserica Mănăstirii Cotmeana, biserica din Brădet, ctitorite de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Pe unul din cei doi stâlpi din apropierea altarului a rămas din acea epocă reprezentarea unui cavaler rămas fără cap în pictură, a unui militar în armură de tip anglo-normand - foarte posibil un mae personaj al epocii, înmormântat în această biserică-necropolă - membru al dinastiei Basarabilor, chiar dacă ținuta arată conexiuni central-europene. Privind cu atenție Sfinții militari și acest cavaler prezent pe stâlp, putem spune că pictorii s-au inspirat pentru redarea acestora din ceea ce au văzut în preajma lor, în epocă, din ceea ce au văzut la boierii-militari, aristocrați ai războiului, contemporani lor. Ținuta Sfinților Militari este o expresie a ținutei militare a marilor comndanți militari din acea epocă, a ținutei militare care putea fi văzută în reședința Basarabilor din secolul al XIV-lea. Această ținută este reprezentată aproape identic și în creațiile din vremea lui Mircea cel Bătrân. Putem spune că avem de a face cu un program al epocii exprimat în reprezentarea Sfinților Militari în bisericile susținute de domnitori în secolul al XIV-lea, un program al puterii de credință și de stat inclus în erminie.

https://blogger.googleusercontent.com/img/

Sfinți militari in partea de sud-vest a naosului, pe latura nordică a stâlpului.

Pictura acestei biserici domnești se află sub influența Bizanțului, sub influența Renașterii Paleologilor. Dinspre apus se manifestă influența Renașterii Apusene mai ales în redarea aspectului fizic și a unor sugestii de mișcare. Anumite teme iconografice sugerează legături cu pictura sârbă de la Lesnovo (cca. 1349), Dečani (1348—1350). Unele scene iconografice par a fi sub influența mozaicurilor de la Chora (Kahrie Dijami) din Constantinopol (1310—1320). Se pare că în această biserică, culoarea de fond în secolul al XIV-lea a fost verdele. Există în această pictură o pronunțată amprentă laică în deosebi în pictura naosului. Se observă o expresivitate deosebită ce rezultă din desenul riguros, din gesturile surprinse. Se observă o eleganță a mișcărilor. Cu toate influențele care se pot constata, pictura nu poate fi încadrată într-o școală de pictură anume. Această pictură este reprezentativă pentru un stil care s-a răspîndit în veacul al XIV-lea în arta din sud-estul european și ăn spațiul dintre Carpați și Dunăre cu susținerea Mitropolitului și al Domnitorului, a Domnitorilor implicați să susțină credința creștin-ortodoxă pentru promovarea neamului românesc. Ea trebuie considerată ca una din mărturiile unităţii şi totodată a diversităţii artistice din această parte a Europei.

Surse:

1. Bălan, Șt.; Mihăilescu, N. Șt. - Istoria Știin‏ței și tehnicii în România, date cronologice, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1985, p. 38

2. ***, Biserica Domnească din Curtea de Argeș, Editira Meridiane, în https://archive.org/details/biserica-domneasca-curtea-de-arges-musicescu-lonescu-1967/page/n1/mode/2up

3. Giurescu C. Constantin - Istoria românilor, ediţia a V-a, volumul I, 2007

4. Mihail I., Pictura Bisericii Domnești din Curtea de Argeș, https://biblioteca-digitala.ro/reviste/Buletinul-Comisiunii-Monumentelor-Istorice/Buletinul-Comisiunii-Monumentelor-Istorice-1917-1923-anul-X-XVI_185.pdf,

5. Moisescu, Cristian, Arhitectura românească veche I. București, Editura Meridiane, 2001, ISBN 973-33-0440-9.

6. ***, Scurtă istorie a artelor plastice în R.P.R., I, Arta românească în epoca feudală, București, 1957

6. https://muzeulcurteadearges.ro/ansamblul-medieval-curtea-domneasca/

7. https://www.youtube.com/watch?v=_fmVwTi60Gg

8. https://www.youtube.com/watch?v=gLFjiSwmACo

9. https://www.youtube.com/watch?v=JJmJimEN27Q

10. https://www.youtube.com/watch?v=po6cW7szht0

11. https://www.youtube.com/watch?v=umytvwhdM6s

12. https://www.youtube.com/watch?v=8UoKjLoEwPo

SFINȚII MILITARI. (VII)

prof. Pădureanu Elena Sanda

Conexiuni - 2

Ne aflăm spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Este un moment în care Regatul Ungariei se impune în Centrul Europei, chiar în momentele sale de dificultate internă, ca un stat catolic și apostolic intern și extern. Dificultatea internă provine din suprapunerea acestui stat peste mozaic etnic: Ungurii sau Maghiarii reprezentau forța militară care controla în numele regelui teritoriul, neamurile aduse sub ascultarea armelor lor. În anturajul de putere al regelui ungar erau cooptați cei ce reprezentau elitele croaților (Croația), sârbilor (Macva), rutenilor (Galiția), Moldova de Sus, Banatul de Severin - zonele de margine peste care s-a extins prin cucerire controlul militar al regelui. Aceste spații continuau însă să beneficieze de manifestarea tradițiilor, legilor lor proprii. Valahii/Olahii/Blachii/Rumânii se regăsesc în tot spațiul Regatului Ungariei, în toate teritoriile componente ale acestui stat. Mai ales după 1291, cnejii, voievozii acestora sunt asimilați nobilimii ungare/maghiare. Neamul lor, împins la statutul de țărănime, țărănime dependentă, nu avea existență legală, erau forță de muncă ieftină, sursă de venituri, de rentă feudală acolo unde și-au pierdut libertatea, au devenit iobagi. Deznaționalizarea se făcea fie prin admiterea în sferele nobiliare a juzilor, cnezilor, voievozilor locali, fie prin raporturile ierarhice cu celelallte neamuri cu privilegii, fie prin căsătorii mixte, atunci când acestea se produceau. Cu alte cuvinte, aceștia sunt supuși atât slavizării cât și maghiarizării, acolo unde viețuiesc cu neamuri slave și cu unguri. Documentele Regatului Ungariei pentru secolele XI-XV menționează un foarte mare număr de așezări stabile cu nume românești/valahe/olahe mai mult sau mai puțin maghiarizate. Regatul Ungariei a încorporat pământuri ale croaților (Croația), Slovenilor (Macvo), rutenilor (Galiția/Rusia Roșie), italienilor, romanșilor/retoromanilor (Dalmația). Pentru ca dictonul divide et impera să funcționeze, Regatul Ungariei a colonizat și alte etnii atât în pământurile declarate regale cât și în teritoriile cu autonomie lărgită, recunoscută. În aceste pământuri cu autonomie, acolo unde au colonizat noi grupuri etnice, au impus modificări administrative în defavorea populației locale, favorizând coloniștii cu privilegii. Au colonizat germani în zone urbane și rurale. În Ardeal au așezat germani cărora le-a recunoscut dreptul saxon - dreptul de a exploata saline, ocne, zăcăminte de minereuri, cariere, dreptul de a practica meșteșuguri. Le-a recunoscut organizarea în șapte scaune săsești de judecată, le-a recunoscut Universitas Saxonis, în sudul Transilvaniei și două districte săsești în nord-estul acesteia. Au colonizat evrei chazari în spații urbane. Le-a permis dezvoltarea activităților negustorești și meșteșugărești, implicarea în comerțul pe rutele către Italia, Veneția. Le-a recunoscut Universitas Judorum, sub directa conducere a regelui. Au colonizat cumani pe malurile Tisei. I-a integrat mai ales în sfera militară. Aceste colonizări s-au făcut cu acordarea de privilegii, pentru ca Regalitatea să se poată baza pe suportul economic, politic, militar pe care aceștia îl puteau oferi în schimbul statutului pe care îl obțineau în raport cu populațiile locale, asuprite. Blachii/Olachii/vlahii/rumânii încep să fie asimilați mai ales cu păstorii, cu păcurarii, cu crescătorii de oi, capre vite, sunt asimilați cu transhumanța, care se limtează spre apus. Sunt scoși din zonele de exploatări de sare, minereuri și astfel forțați la iobăgie, la sărăcire și dezrădăcinare. Numele unor sate continuă să amintească aspecte etnice valahe/românești ale acelor vremuri până târziu, în secolele XIX-XX, atât în Panonia, cât și în Croația, Slovenia, Macva, Galiția

Regatul Ungariei se zbate în această vreme, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea să depășească un federalism susținut militar, susținut prin rolul deosebit al unor cetăți ce au căpătat statut regal pentru a domina autonomiile locale. Se zbate să dizolve raportul unui nucleu central subordonat direct regelui cu spațiile cu autonomii, drepturi, legislație, obiceiuri proprii, nederanjate profund de regalitate: Croația Slavonă condusă de un Ban, Transilvania/Ardealul condus de un Voievod/Mare Voievod, Galiția. Dinastia angevină - Carol Robert de Anjou (1308-1342) și Ludovic cel Mare (1342-1382) au impus autoritatea centrală în defavoarea unor aspecte de tip federalist, în defavoarea acțiunilor centrifuge. Croația Slavonă și Transilvania/Ardealul, Galiția erau încadrate nucleului central al statului dar nu se regăseau între țările încadrate pământurilor regale. Conducătorii acestor autonomii - conducătorii acestor structuri federative - se încadrau marii elite decizionale, marii nobilimi din anturajul imediat al regelui, care putea recruta importante unități militare pentru a le pune la dispoziția capului încoronat. Nu era obligatoriu ca aceștia să fie din rândul marilor familii nobiliare locale, maghiarizate sau nu. Regele putea numi în fruntea acestora persoane ce i-au adus importante servicii, din afara acestor structuri autonome. Ludovic cel Mare a adus sub autoritatea sa - vremelnic - și Polonia (1370-1382). Astfel, Regatul Ungariei la sfârșitul dinastiei angevine era un stat dominant catolic, cu autonomii în spațiile de locuire slave - croați, cehi, slovaci, ruteni, sloveni, polonezi - dar și în Ardeal/Transilvania - unde sporeau privilegiile maghiarilor, sașilor, secuilor în defavoarea olahilor/blachilor/vlahilor/rumânilor. Dinastia Angevină a impus suzeranitatea sa la sud de Carpați, în Ungrovlahia/Valahia/Țara Românească, raporturile senior-vasal fiind frecvent puse la îndoială de Basarab I (1310-1352), Nicolae Alexandru (1352-1364), Vladislav-Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1383). În contrabalans cu raporturile vasalice dintre regele Ungariei din dinastia angevină și domnul Valahiei/Ungrovlahiei/țării Românești se află statutul Banatului de Severin. La est de Carpați, în Ținuturile de Sus ale Moldovei, viteji din Maramureș sub conducerea lui Dragoș extind controlul lui Ludovic cel Mare, pentru o vreme. Dragoș se va întoarce și va rămâne credincios regelui, va pune bazele unei însemnate fmilii nobiliare, familia Dragfi. Bogdan, voievod maramureșan va aduce independența acestor ținuturi de la est de Carpați față de Ungaria, față de Ludovic de Anjou și va pune bazele unui stat independent, Moldova. Se constată astfel un program politic expansionist a Regalității maghiare apostolice în întreg spațiu carpato-danubiano-pontic in timpul dinastiei angevine

Centralismul statului maghiar în jurul regalității e șubred. Astfel, la moartea lui Ludovic I cel Mare/Ladislau de Anjou (1382), Elisabeta, regina, în dorința de a conduce și de a-și proteja cele două fete - Maria și Hedviga - ia decizii stimulată fiind de marii nobili ai momentului: Nicolae de Garai (regiunea Baranya), membrii familiei Laczki/Lakfi (Lațcu) -din Ardeal/Transilvania -, Vladislav de Opeln. Nicolae de Garai împreună cu fiul său, tot Nicolae, joacă un rol deosebit pe o perioadă foarte lungă de timp. Nicolae și Ștefan Laczki/Lakfi(Lațcu) au fost pe rând voievozi ai Ardealului/Transilvaniei. Familia are origini românești - se maghiarizează, devin catolici pentru a-și păstra statutul, poziția, rolul. Tot așa cum o face și familia Drăgoșeștilor în Maramureș, familia Dragfy - maghiarizată). Nobilul Vladislav de Opeln se menține ca mare nobil influent pe lângă regalitatea maghiară perioadă lungă de timp. Favorit al lui Ludovic cel Mare, s-a căsătorit cu fiica lui Nicolae Alexandru, domn în Țara Românească/Ungrovlahia/Valahia. Vladislav de Opeln este străin de Regatul Ungariei: este silezian, ajunge guvernator al Galiției, regent al Poloniei. Serviciile militare puse la dispoziția regelui maghiar i-au asigurat poziția deosebită pe lângă rege, în structura regatului. Nicolae de Garai, familia Laczki/Lakfi vor aduce la dispoziția regalității semnificative unități militare care vor pune în umbră sistemul militar bazat pe rolul cetăților, fortificațiilor regale (acestea adunau unități militare din așezările din împrejurimile lor). Banderiile nobiliare câștigă un rol însemnat (raporturile vasalice se adâncesc). La moartea lui Ludovic de Anjou/Ladislau cel Mare se deschide calea anarhiei în regat: conflictul între regalitate și marea nobilime

De perspectivă, în etapa următoare, în timpul lui Sigismund de
Luxemburg spațiul implicat în propria-i guvernare se extinde în ținuturi germane, în centrul Europei. Născut la Praga, în Boemia, ajunge principe elector de Brandenburg în Sfântul Imperiu Romano-German (1378-1388), Rege al Ungariei și Croației (1387-1437), Rege al Boemiei (1419-1437), Rege romano-german (1410-1437), Împărat al Sfântului Imperiului Romano-German (1433-1437). Se căsătorește cu Maria, fiica lui Ludovic I de Anjou și a Elisabetei și accede la tronul ungar, promis de Ludovic I, recent decedat. Neavând legături profunde cu nobilimea Regatului, cu marea nobilime, aparent va fi un rege slab în fața acestora. Începutul domniei e marcat de anarhie. El nu cunoaște limba maghiară atunci când vine la Buda. Se va folosi de interesele marilor nobili pentru a-și atige propriile scopuri. Alături de mari nobili ca Nocolae de Garai și fiul acestuia, tot Nicolae, alături de membrii ai familiei Laczki/Lakfi și de Vladislav de Opeln vor apare în prim plan și Herman de Celjie și Știbor de Styborzyc, familia Csaki, familia Corvinilor. Ei vor avea un rol deosebit de semnificativ, fiecare într-un alt spațiu al lumii conduse de Sigismund. În 1408, Sigismund crează Ordinul religios cavaleresc al Dragonului care, în construcția sa promovează o organizare ierarhizată, catolică, impunând astfel o anumită ordine la nivel nobiliar și al banderiilor pe care aceștia le aveau la dispoziție. De fapt, aduce o relativă ordine internă la nivel nobiliar, militar, subordonată lui Sigismund și externalizează folosirea forței militare. Ordinul îi asigură subordonarea nobilimii și a acelor conducători de țări vecine vasale. Spiritul războinic al marii nobilimi continuă să funcționeze, să se împletească cu utilizarea limbii maghiare în detrimentul limbii slavone care continuă să fie folosită alături de maghiară și germană, latina medievală în documentele statului. Limba blachilor/olahilor/valahilor/rumânilor se face simțită doar prin onomastică, prin toponime, toponime slavizate, maghiarizate.

De la sfârșitul secolului al XIII-lea, mai precis de la 1291 cnezii, voievozii

românilor sunt asimilați cu nobilimea ungară/maghiară. Pe la 1366, Ludovic I de Anjou impune regula conform căreia, pentru a participa la congregațiile nobiliare, în Dietă, ca nobil, trebuie să fi catolic. La 1437, în contextul răscoalei de la Bobâlna se realizează o înțelegere documentată: Unio Trium Nationum, o înțelegere a maghiarilor, sașilor și secuilor în Ardeal care stă la baza eliminării din rândurile nobiliare a românilor. E o înțelegere în baza căreia românii sunt împinși în zona inferioară a societății în Transilvania/Ardeal, pentru a nu mai deranja grupurile etnice privilegiate. Sunt acte de referință în baza cărora regalitatea, marea nobilime din Regatul Ungariei au acționat și au supus românimea, au implicat-o într-un program de deznaionalizare, de îndepărtare de meșteșugul armelor, de sărăcire, de neantizare; au conlucrat cu germani, slavi, secui pentru a impune interesele coroanei maghiare

La sud de Carpați, secolul al XIV-lea e dominat de prezența pe scaun a unor domnitori din familia impusă de Basarab I (aprox.1310-1352). la începutul secolului al XIV-lea, Radu Negru Vodă/Negru Vodă se conectează la Țara Oltului/Țara Făgărașului de unde a descălecat la sud de Carpați pe la aproximativ 1290. Suntem obișnuiți să prezentăm acțiunea acestuia ca pe una de fugă, retragere (bejenie) față de stăpânirea ungară/maghiară, retragere din ținuturile lor de origine - Țara Oltului/Făgărașului -, în spațiul de la sud de Carpați, în zona montană și subcarpatică. Putem vedea și un șef local subordonat regelui ungar/maghiar (vasal) care continuă expansiunea în numele cuceritorului în spațiul de la sud de Carpați, unde se implică în exercitarea intereselor Regalității Ungare, exercitarea conducerii locale sub influențe și patronaj maghiar. Aceasta ar fi o viziune care promovează interesele puterii central-europene la periferia teritoriilor controlate, nu interesele comunității locale, valahe/românești, densă pe ambii versanți ai Masivului Făgăraș. Astfel am putea vedea cum, de la Diploma cavalerilor Ioaniți (1247), pământurile dintre Carpați și Dunăre sunt captate și menținute în raporturi vasalice față de Coroana maghiară în diferite momente, sub diferite forme - religioase, diplomatice, politice, militare, matrimoniale - la nivelul elitelor, a familiilor implicate în conducere, în domnie. In acest fel se poate observa o identitate de acțiune a Regalității Maghiare prin Negru Vodă/Radu Negru Vodă la sud de Carpați și prin Dragoș la est de Carpați

Dacă acordăm atenție numelui lui Basarab I care urmează lui Negru Vodă/Radu Negru Vodă și care pune bazele dinastiei specifice Valahiei/Ungrovlahiei/Țării Românești pentru secolele XIV-XVI, atunci am putea observa că el nu este de fapt un nume de botez. El este de fapt o poreclă, un apelativ acordat celui care trebuia să coordoneze acțiunile unor factori deciși să se implice în anumite fapte în propriul interes. Este de fapt un apelativ dobândit în urma faptelor sale, în folosul unui grup de interes, în urma supraordonării sale recunoscute de cei care i s-au supus - cu voie sau fără de voie - din interes comunitar sau de neam, din interes regional mai larg. Etimologia numelui - pe filieră traco-daco-albaneză (Nicolae Iorga, Sorin Paliga) implică ideea de încredere, demn de încredere, credincios. Pe filieră dacică (B.P. Hasdeu) acest nume și-ar avea originile într-un cuvânt ce desemna căpetenia, casta nobililor geto-daci. Pe filieră cumană ar însemna a domni, părinte și domn (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Neagu Djuvara). În prefața Codului de legi al șui Ștefan Dușan și în alte documente de epocă sârbești și bulgare se menționează că numele de botez ar fi fost Ioan sau Ivanco. Basarab I este căsătorit cu Margareta. Documentele contemporane maghiare îl consemnează ca fiind valah ortodox - îl menționează ca valah și schismatic. Basarab I este văzut de documentele Regatului Ungariei la 1324 ca voievodul transalpin al Coroanei (am putea spune ca voievod cu autonomie foarte largă, supus regelui ungar, similar marelui Voievod al Ardealului/Transilvaniei). O astfel de viziune implică raporturile de senior-vasal al Regatului Ungariei. Basarab I se dovedește un vasal schismatic (ortodox) nesupus, nestatornic, dornic de a se afirma independent. El preia - după 1327 - Banatul de Severin, Cetatea Severinului sub oblăduirea sa, până la 1330. Cum este văzută această preluare de către regele Ungariei? Ca o dăruire de fief unui supus vasal eficient pentru coroană? Ca o zonă de margine a regatului, pusă sub autoritatea unui mare senior eficient, aflat în imediata vecinătate? Ca un spațiu dificil de controlat, cedat în urma unor negocieri? Un act al unui nesupus, schismatic, în defavoarea intereselor regale? Dacă ar fi fost ultima variantă, regele ungar ar fi reacționat mult mai devreme față de Basarab I, în mod brutal, prin forța armelor (Carol Robert de Anjou a venit să îl pedepsească prin confruntare directă abia in 1330). Spre sfârșitul domniei - în 1343 - voievodul transalpin își asociază la tron pe fiul său, Nicolae Alexandru care inițial pleacă în Regatul Ungariei pentru a restabili relațiile între cele două țări, în contextul în care rege al Ungariei era Ludovic I de Anjou. Împreună cu Ludovic I de Anjou, Basarab I acționează militar împotriva tătarilor la est de Carpați și își impune autoritatea în Ținuturile de Jos ale Moldovei, până la Nistru. Este o simplă alianță, înțelegere politico-militară? Se refac raporturile vasalice față de Regatul Ungariei - stat perceput ca mult mai puternic, nucleu al unor forțe militare convergente? Se aplică cumva, un mecanism politico-militar care implică structuri cu diferite niveluri de subordonare față de rege: pământurile recunoscute ca regale, pământurile cu autonomie în care regele poate aplica anumite legi peste legislația locală, pământurile care la periferie rămâneau cu un înalt grad de autonomie dar îi ofereau potențial militar, îi respectau politica externă și oricând puteau respinge raporturile senior-vasal? Basarab I este căsătorit cu Margareta. Acesta nu este un nume creștin-ortodox. Este mai degrabă conectat la onomastica de tip catolic, la onomastica specifică nobilimii și marii nobilimi central-europene a Regatului Ungariei - probabil s-a realizat o căsătorie di interes politic, în contextul raporturilor vasalice ale momentului

Ungrolahia este nume prezent în documentele vremii pentru a desemna

Valahia/Țara Românească. Ne-am obișnuit să spunem că Ungrovlahia este Valahia de lângă Ungaria. Nu cumva, cronicarii acelor vremuri, atunci când notau Ungrovlahia, de fapt percepeau Valahia din cadrul Regalității Ungare, Valahia subordonată Ungariei, Valahia de la periferia autorității Ungariei?(o Valahie care depindea de Ungaria și care oricând putea respinge raporturile senior-vasal?) Nu cumva, în secolul al XIV-lea, regele Ungariei îl percepe pe Domnul de la sud de Carpați ca pe un conducător local încadrat unei structuri complexe de mari nobili, ca pe voievodul său, vasalul care îi pune la dispoziție forțe militare și administrează în numele său un amplu teritoriu, la periferia regatului său

Basarab I are legături puternice, consecvente, complexe cu statul de la sudul Dunării, cu Țaratul Bulgar. Îl ajută pe Mihail Șișman în luptele cu împăratul de la Constantinopol, în 1324. Îi pune la dispoziție importante forțe militare. Îl sprijină în 1330 în bătălia de la Velbujd, unde e înfrânt de sârbi și moare, fiind rănit în bătălie. Basarab I întărește legăturile cu lumea de la sud de Dunăre prin căsătoria fiicei sale Teodora cu nepotul țarului Mihail Șișman, cu Ivan (Ioan) Alexandru. Ea va fi mama țarului Ioan/Ivan Strațimir. În timpul lui Basarab I se adâncesc legăturile cu creștinismul sud-dunărean, cu centrul religios de la Târnovo. Influența spirituală și de credință a Bisericii de la Târnovo este semnificativă. În timpul lui Basarab I încep lucrările la Biserica sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș. Construcția se termină în vremea lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Planul arhitectural al acesteia este unul asemănător bisericii de la Țareveț, din acea vreme. Este un plan de cruce greacă cu trei abside la răsărit. Construcția prezintă un pronaos, un naos larg și zona celor trei abside - o absidă mare plasată central, flancată de două abside mai mici (spațiul altarului). Naosul prezintă patru stâlpi dispuși în pătrat. Aceștia structurează naosul pe trei nave dispuse pe lungime - o navă centrală mai amplă, două nave laterale mai înguste. Fiecărei nave din cadrul naosului îi corespunde câte o absidă la răsărit. Zidăria prezintă șiruri orizontale formate din câte trei rânduri de cărămidă care alternează cu un șir de piatră fasonată. Alternanța de cărămidă cu piatră fasonată la exterior este caracteristică a zidăriei bizantine balcanice în această epocă. Construcția încorporează în zidărie un sistem de ventilație care nu permite acumularea în interior a mucegaiurilor. Sub fundațiile acestei biserici se află fundațiile unei biserici mai vechi. mult mai mici, cu o structură ușor diferită

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:L'Eglise_princiere_de_la_ville_d'Argech.jpg

Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, imaginea face parte dintr-un Album general al României, realizat de Alexandru Antoniu, publicat la Dresda, 1901-1904

Pictura este realizată abia în vremea lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377). La nivelul inferior este reprezentată o țesătură decorativă, de jur-împrejur. Deasupra acesteia, în naos se desfășoară o friză continuă care îi reprezintă pe ctitori - Vlaicu și soția sa Ana într-un tablou votiv și în friză în continuare pe sfinții militari însoțiți de arhanghelul Mihail. Sfinți militari se regăsesc și pe doi dintre cei patru stâlpi din naos. Reprezentarea acestor sfinți militari era deosebit de importantă în contextul conflictual al vremurilor, în contextul în care ierarhia militară a boierimii juca un rol semnificativ în epocă, alături de cnducătorul de stat (Mare Voievod și Domn). Deasupra frizei cu sfinți militari se află iconografia cu teme biblice. În pronaos, desupra ușii se află chipul lui Nicolae Alexandru.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Flickr_-_fusion-of-horizons_-_Curtea_de_Arge%C8%99_(14).jpg

Sfinți militari, arhanghelul MIhail

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Interior_2_of_Princely_Church.jpg

Sfinți militari

Nicolae Alexandru și Vlaicu sunt principalii ctitori. Basarab I este menționat de un sgrafiti scos la lumină în care se menționează moartea Marelui Voievod, în 1352. Titulatura de Mare Voievod este semnificativă - este funcția militar-războinică (nu cea administrativă).

Dacă ne raportăm heraldic la secolul al XIV-lea, vom constata că blazonul voievodal îl plasează pe Domnul Ungrovlahiei la nivelul marilor personalități ale epocii, pentru zona central-europeană și balcanică. Mormântul deschis în 1920 în Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș a pus la dispoziția istoricilor, heraldiștilor nasturi cu însemne cu stemă. Nasturii sugerează o coloristică alb-albastru.