Prof. Pădureanu Elena Sanda
Muma…. Muma lu Niculaie
Libișan…Libicean…Libiceanu…
Aveam patru ani. Îmi aduc
aminte cum, o mogâldeață de fată bălaie, timidă și rușinoasă, lăsată la bunicii
dinspre Mamă, la Bradu, cu bunicul de mână, s-a dus la Tușa Valerie în vizită.
Era după-amiază. Bunicul lăsase treburile gospodăriei și s-a dus la Sora sa mai
mică, s-o vadă pe Muma, să mai schimbe
două vorbe cu ea. Ținându-l pe Bunicul de mînă, am mers cale de vreo câteva
case pe uliță, după care am intrat pe o poartă mare de lemn. Mai întâi am sunat
un clopot la ușă, să se știe că intră cineva pe poartă. Bunicul a intrat în
curte, trăgându-mă pe poartă. Nu a lăsat-o deschisă – să nu iasă găinile din
curte. Urca agale panta lină de lângă casă.
Muma…Nu eram obișnuită cu acest cuvânt. Mi se
părea ciudat.
Am coborât niște trepte într-o
bucătărie aflată sub casă (la alte case, acest spațiu ar fi fost amenajat drept
beci, pivniță). Era o bcătărie țărănească, cu sobă-cizmă, cu o masă cu scaune
în jurul ei, cu un castăn, un blidar. În zidul din partea stângă se afla o ușă
ce dădea în beciul propriu-zis – depozitul rece de alimente. Într-un colț al
aceste încăperi, aproape de o fereastră mică, se afla un pat înalt – eu aproape
îl percepeam ca pe un tron mare, mare), cu perne și cu o plapumă enormă, de sub
care ieșea un cap acoperit cu o păstură în culori închise, cu o față plină de
riduri și cu niște ochi adânciți în orbite. M-am apropiat cu teamă dar și plină
de curiozitate de pat. O mână firavă, cu pielea numai cute, noduroasă, cu
degete mari, o palmă mai mult piele și os, s-a așezat pe capul meu și a început
să mă mângâie cu îngăduință și tandrețe. Era Muma – Mama Bunicului, Străbunica.
Muma. Mai târziu aveam să aflu că în acel moment avea vreo 88 de ani. Tușa
Valerie, sora mai mică a Bunicului avea grijă de bătrânețile Mamei lor. Era şi
ea înaintată în vârstă.
Libișan sau Libicean, cum erau
în buletin (cartea de identitate, cum îi spunem astăzi), era numele de familie
al Bunicului, din partea Mamei mele. Ei au fost mulți frați si surori – neam
mare: Ana – fata cea mare, care s-a măritat în sat, câteva case mai sus. Ea s-a
despărțit de bărbat și apoi s-a măritat a dpua oară și a plecat după bărbat, în
Roșia (Rothberg). Niculae Libicean, primul băiat, purta numele străbunicului, pe
care l-a chemat tot Niculaie Libișan, sau Libicean. A urmat, Daniel (Dănilă). Au mai avut o soră
Maria. Aurmat Valeria şi Mircea.
Muma. Nu era din sat. Venea din Tălmăcel, din
neamul lui Bărdaş.S-a aşezat în Bradu atunci când s-a măritat cu Străbunicul,
în timpuri de mult trecute, timpuri din alt veac.
Era în 1964, atunci când am
văzut-o pentru prima şi ultima dată… Am ascultat multe povești despre frații şi
surorile Bunicului, despre străbunicul și fratele său. Muma venea dintr-un alt veac…. Copilărise
și fetise în secolul al XIX-lea. S-a
măritat de tânără, pe la vreo 16-17 ani. Aşa era obiceiul pe atunci. A plecat
din satul natal, de sub munte după bărbat, dar nu prea departe, mai aproape de
Olt, afară dintre munţi.
La nord de Masivul Făgărașului, până la Olt,
spre nord, până la Țara Bârsei spre est, până către Depresiunea Sibiului, acolo
unde se întâlnesc drumul ce vine dinspre Brașov, Făgăraș cu drumul ce vine
dinspre sud, de pe Valea Oltului, în acest spațiu se află Țara Oltului. Numele
de 'ţară' confirmă o formă de organizare proto-românească, în continuitatea
unei civilizaţii străvechi. Este o zonă în care decumentele maghiare spun că
pădurea era a blachilor şi a bisenilor (pecenegilor?). O diplomă din anul 1222,
care acorda privilegii cavalerilor teutoni, atestă organizarea Ţării Oltului
sub forma unui voievodat. Urmele de
viețuire arată continuitatea de existență a comunităților umane aici, în
așezări mai mari sau mai mici. În așezări care prezintă urmele unor fortificații
dacice, se prezintă urme ale unor așezări sau
fortificații ceva mai recente, din
secolele VIII-X. Asta înseamnă că aici, comunităţile au rădăcini puternice,
care nu pot fi distruse cu una, cu două, că autohtonia este viguroasă, în ciuda
tuturor vicisitudinilor, a tuturor străinilor care au venit să ceară pământ şi
apă şi resurse – lemn, sare, piatră aur, argint, aramă, fier, turme de oi şi
vite, herghelii de cai, flăcăi pentru oaste; în ciuda deselor bejenii, emigrări
la care au fost îndemnaţi oamenii locului.
În prima jumătate a secolului al XII-lea,
granița naturală a Transilvaniei integrată hotarelor Regatului
Ungariei, se stabilea temporar, timp de câteva decenii, pe
malul nordic al Oltului. Linia graniței statale a fost marcată de palisade și
de o serie de cetăți de pământ.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Țara_Făgărașului#/media/File:FormatiuniPoliticeRomanestiSecolele_IX_XIII.svg
Țara Oltului sau Țara Făgărașului
în secolele XII-XIII
Țara Oltului a
avut spre sfârşitul secolului al XIII-lea, un important moment istoric în
evoluția sa. Este momentul în care, Regalitatea maghiară făcea presiuni pentru
a i se supune iar emanciparea unui voievod făgărăşean - legendarul Negru Vodă -
a trecut munţii, 'descalecând' în sudul Masivului Făgăraș. Cele mai multe
localităţi ale Ţării Oltului aveau o automie pronunţată. Înfiltrarea stăpânirii ungare elimină treptat
denumirea de Țara Oltului și o impune pe cea de Țara Făgărașului în mod
oficial, în documente. Țara Oltului rămâne o denumire vehiculată de români,
prin viu grai, mai mult. Ea ţine de tradiţia mai mult orală, de domeniul
etnografic, astăzi. În timp,
rolul Făgărașului crește, se impune în fața celorlalte autonomii. Țara
Făgărașului, pentru o mai bună încadrare Voievodatului Transilvaniei, Regatului
Ungariei, devine fieful familiilor voievodale. Mai apoi, în secolele XVI-XVII
aici își au domeniul principii.
Diploma emisă de regele Andrei al
II-lea al Ungariei în 1222 ne
informează despre obligația cavalerilor teutoni, așezați la Feldioara, în Țara
Bârsei, de a plăti vama la trecerea lor prin țara
românilor (terra Blacorum),
adică,
Ţara Oltului. Diploma din anul 1224 (Andreanum) confirmă comunității oaspeților germani așezați între Baraolt și Orăștie o
serie de drepturi și privilegii mai vechi. Ea confirmă coloniștilor de origine
germană și dreptul de a folosi în comun, cu românii și pecenegii, apele și pădurea românilor și pecenegilor (silva
Blacorum et Bissenorum), care acoperea
teritoriul Țării Oltului/Țării Făgărașului. Era modalitatea prin care se
spărgea rezistența românilor, autonomia lor față de voievodatul Transilvaniei,
faţă de Regalitatea maghiară.
Din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, Ţara
Oltului este influențată puternic de prezenţa sașilor și de faptul că, în
secolul al XIV-lea se dezvoltă scaune săsești
- cuprinse în Universitatea săseacă (Siebenburgische Universitas). Turnu
Roșu, Boița, Racovița, Avrig, Bradu, Săcădate, Sebeșu de Jos, Sebeșu de Sus -
colțul extrem-vestic al Țarii Oltului - sunt sate care au cunoscut amprenta caracteristică Țării
Oltului dar și a counității săsești așezată de Regalitatea maghiară aici. Ele sunt absorbite în zona satelor care plătesc dări Sibiului în
secolul al XIV-lea, pe la 1380. Comunitatea săsească s-a așezat și a construit castelele
bisericești de la Bradu și Avrig. Bisericile fortificate jucau un rol important
până la sfârşitul secolului al XVII-lea în protejarea comunităţii în condiţii
de conflicte armate, de atacuri, războaie. Era în primul rând o protecţie a
comunităţii săseşti în raport cu celelalte grupuri etnice şi apoi în faţa unor
atacuri venite din exterior. Scaunele săseşti aveau rolul administrativ şi juridic
de a impune avantajele primite de către comunitatea saşilor în faţa românilor
alături de care s-au aşezat. Censul transformat în „terragium” este consemnat
în registrele de socoteli ale Sibiului începând cu anul 1468 pentru satele:
Avrig, Săcădate.
Avrigul a primit o atenție deosebită în secolul al XVIII-lea spre
sfârșit, după ce s-au dezvoltat regimentele grănicerești, după ce guvernatorul
Samuel von Bruckenthal a creat un domeniu personal aici, după ce s-a impus
deplin interesul coroanei imperiale pentru exploatarea pădurilor și a
subsolului munților. Satele din preajmă au adâncit diferențele dintre români și
sași în acest context. Sașii s-au manifestat ca grup etnic privilegiat de autoritatea
Avrig devine mai ales din secolul al XVIII-lea
foarte important în zonă. Se păstrează numele diferite ale acestei aşezări
prezente în limbile vorbite în Transilvania încadrată Împeriului Austriac. În dialectul săsesc se numea Frek, Fraek, în germană Freck, Fryk, iar în maghiară Felek. Spre această așezare a gravitat
și gravitează și astăzi satul Bradu.
Bradu,
satul Bunicilor din partea Mamei prezintă nume în limbile utilizate în
Transilvania imperială. În dialectul săsesc se numea Giresa, Girezâ, Gereza, Girelsâ,
în germană Gierelsau, Gieresau, Gerardsau, Gereldsau, iar în maghiară Fenyőfalva. El e atestat la 1311. Originea denumirii săseşti se află în faptul că aici s-a
aflat moşia unui german colonizat numit Gerhard. In unele texte mai vechi apare şi numele satului Pagos Santi Gerardi (satul Sfântului
Gerhard). El este în legatură cu numele Sfantului Gerhard, simbol al
bisericii catolice. Avrigul, Bradul și alte sate din zonă continuă să se
socotească aparținătoare de Țara Oltului. În Bradu, ca și în Avrig se află încă
în picioare amprente ale comunității săsești care s-a așezat aici, alături de
români.
Gospodăriile românești poartă puternic amprenta înfluenţei arhitecturii
săsești combinată cu specificul românesc. Lemnul este elementul de bază în tot
ce este împrejurul casei de piatră. Grajdul ce adăposteşte vitele, caii, este
şi el făcut de piatră iar peste el, din lemn este şura. Grajdul cu şura separă
curtea de grădină. Grajdul cel mai adesea este pe stînga. Prin şură, prin spaţiul în care se ţine
căruţa adăpostită de intemperii se face trecerea din curte spre grădină. Şura
adăpostea fânul, hrana de peste iarnă pentru animale. Tot aici puteau fi şi
coteţe pentru porci şi păsări, pe dreapta. Era o ordine respectată de marea
majoritate a curţilor. Stăpânirea austriacă impusese reguli severe pentru
gospodării, pentru o riguroasă impozitare a acestora.
Satul bunicilor și străbunicilor din partea
Mamei este în extremitatea vestică a Țării Oltului de altădată, lângă păduri de
foioase întinse și de nepătruns care se desfăşoară pe o arie vastă spre Valea
Hârtibaciului și spre Olt. Bradu este situat pe drumul
ce duce de la Sibiu spre Brașov. În pădurile din vecinătate probabil că altădată
s-au găsit și brazi răzleți (sau au fost plantați de oamenii care s-au așezat
statornic aici). Casa în care a locuit Muma se află departe de centrul satului,
de biserica fortificată a saşilor. Este în partea de Nord a satului. Ograda şi
grădina din spatele casei urcau pe deal. Grajdul şi şura separau curtea de grădină.
Casa era aşezată la stradă, lângă poartă. Când intrai în curte pe poartă, casa
era pe dreapta. Avea ferestre mici la bucătăria în care se afla patul Mumei, la
bătrâneţe. La camerele de sus erau fereste mari, cu obloane. Era o casă care nu
se deosebea de celelalte din jurul ei. Curtea casei era mare, în faţa grajdului
şi a şurii. Puteai întoarce carul. Muma, femeie puternică, a trăit în legea
neamului ei românesc. Şi-a purtat straiele cu demnitate şi a lucrat pământul. A
crescut animale şi păsări în bătătură, pentru a avea de-ale gurii tot anul;
pentru a-şi putea creşte copiii şi a-i da la casele lor; pentru a le face
fetelor zestre la măritiş – ca să nu plece din casă ca nişte sărăntoace.
Străbunicul Niculae Libișan venise în sat împreună cu fratele său Daniel (Daniț
sau Dănilă i se mai zicea în Bradu).
Familia lor era din Slimnic, sat mare, aflat pe drumul de la Sibiu spre
Mediaș. Erau dintr-o familie cu mai mulți băieți. Au plecat din satul lor
pentru a se realiza, pentru a-și întemeia o familie. Au venit în satele din
Țara Oltului. S-au așezat la Bradu unde s-au căsătorit. Niculae a avut copii
mulți, băieți și fete. A avut o casă grea. Daniel-Daniț nu a avut decât o
singură fată – Paraschiva.
Muma cu primii ei copii – Ana şi Niculaie mici,
înainte ca străbunicul să plece în America
E îmbrăcată în straie bune, de Duminica, uşor
urbanizate, influenţate de straiele săseşti.
Fotografie din arhiva de
familie
La începutul secolului al XX-lea viața românilor nu era deloc ușoară.
Regimul impus de Imperiul austro-ungar (1867-1918) nu era deloc comod pentru
români, pentru familiile tinere. Între vis și realitate era multă suferință,
obidă. Procesul de maghiarizare forțată, dezvoltat de guvernul de la Budapesta
se arăta insuportabil.
Niculae și Daniel-Daniţ s-au
sfătuit și au căzut de comun acord să plece peste mări și țări. Nu i-a încântat
să treacă munţii clandestine şi să câştige un ban la Bucureşti, aşa cum au
plecat şi alţi români din împrejurimile Sibiului, fugind de autorităţile
austro-ungare. Era puțin după 1900 – pe la 1905-1907, probabil. În Imperiu umblau oameni care vorbeau despre Statele
Unite, despre avantajele vieții de acolo. Se vorbea că se făceau averi cu mare
ușurință, că se puteau strânge bani cu care, veniți înapoi, acasă, să cumpere
pământ, case, să prospere, să iasă din starea de sărăcie. Agenții de imigrare
își făceau treaba și atrăgeau mai ales familii modeste de români cu visul american.
Cei doi frați percepeau apăsător cadrul politic al vremurilor. “Mirajul
dolarului” s-a arătat puternic. Niculaie și-a lăsat nevasta, pe Muma cu doi
copii – Ana și Niculaie. Erau mici. Se țineau de fustele ei. Dănilă și-a lăsat
casa, locul și a
plecat cu familia – nevasta și o fată de vreo trei-patru ani. Cu ei a plecat și
o soră a Mumei, Mama Nanei din Deal. Nana, copil fiind, a rămas în casă alături
de Ana și Niculae. Tuşa Sânovie – cum îi spuneam noi, ţâncii de la sfârşitul
veacului al XX-lea Nanei din Deal – crescut în casă alături de Ana şi Nicolae,
iar mai târziu alături de toţi ceilalţi copii ce s-au mai născut. Muma, pe
numele ei Maria, a rămas ca zălog al întoarcerii, ca stâlp al casei. Muma
trebuia să facă să nu se risipească agoniseala lăsată în urmă. Ei, acolo în
America trebuiau să facă banii care să le asigure mai binele de mai târziu, iar
Muma, acasă trebuia să mențină și să întrețină gospodăriile rămase.
Ca emigranți din România, aparținători
„noului val”, au făcut drumul prin Imperiu, apoi prin Germania până în portul din
care s-au îmbarcat împreună cu mulți
alți emigranți pe un vapor ca o coajă de nucă. Au traversat oceanul. Au avut o
călătorie lungă și relativ liniștită. Au intrat în Statele Unite prin Ellis
Island. Au plecat cu intenția reemigrării înapoi, acasă, mai bogați și mai
demni de respect, decât în momentul dislocării. Riscul era foarte mare ca
această călătorie să fie una “One way ticket”. S-au încadrat în acel grup mare
de români ardeleni care au luat calea emigrării pentru a-și croi o viață mai
bună, dincolo de cadrul politico-militar și administrativ impus de regimul
austro-ungar. S-au încadrat în acea migrație tipică de la sat la oraș, doar că
la o distanță foarte mare și într-un cadru economic
Tuşa Sânovie - Nana din Deal cu Mama ei înainte
de plecarea în Statele Unite
Îmbrăcămintea e influenţată de cea săsească. De
fapt este mai mult săsească, urbanizată.
Fotografia e făcută la Sibiu.
Fotografie din arhiva de
familie
Biserica evanghelică din Bradu
La Bradu,
Biserica evanghelică actuală a fost construită în 1633, pe locul uneia mai
vechi, construită în 1378. Din biserica iniţială s-a păstrat turnul clopotniţă.
Există documente care atestă că aceasta a fost renovată în 1497 şi 1506. Au
existat frecvente distrugeri ale acestei biserici – legate de războaie, răzvrătiri.
Zidul-incintă
datează din secolul XVIII şi este posibil să urmeze traiectul unei vechi
curtine ovale.
Casa parohială evanghelică datează din secolul
XVII, acea perioadă a principatului Transilvaniei, aflat sub suzeranitete
otomană.
Țara Oltului, astăzi, in județul
Sibiu se constituie într-o arie etnofolclorică de sine stătătoare, cu note
caracteristice.
social, politic, etnic total
diferit de ceea ce au lăsat acasă. Au lăsat în urmă persecuțiile, judecățile,
închisorile austro-ungare. Au lăsat în urmă cătănia - serviciul militar în
slujba împăratului austro-ungar. Persecuțiile religioase, politice la care au
fost supuși de autoritățile maghiare în dualismul austro-ungar au rămas în
urmă. Au plecat în condițiile în care în Țara Oltului se dezvolta un cadru
economic defectuos și un surplus demografic, mai ales datorat sporului
demografic al familiilor românești. Acest spor demographic se realiza într-un
spațiu cu mediu natural sărac, impropriu excedentului demographic. Agricultura
și meșteșugurile tradiționale (olăritul, tăbăcăria, sticlăritul, șrsutul) nu au
stimulat apariția unei mari industrii care să absoarbă forța de muncă a
excedentului demografic. În zona Țării Oltului, Țării Făgărașului servitorii,
zilierii care lucrau la familiile înstărite (cel mai adesea sași) au ajuns să
reprezinte 20% din emigranți. Și Bradu era un astfel de sat în care în zona sa
centrală se aflau biserica și gospodăriile impunătoare, cu arhitectură
specifică, ale sașilor.
De ce au plecat? Pentru că munca
din gospodărie nu era suficient de îndestulătoare. Efortul era foarte mare. Nu
le dădea posibilitatea să își întărească gospodăria. Au lăsat în urmă politica
de maghiarizare forțată dezvoltată de Budapesta la adresa românilor. Legile din
1879 și 1883 au împus învățarea limbii maghiare în școli. În 1883, legea presei
impunea cenzura tuturor materialelor care aveau tentă antidualistă şi
antimaghiară. Au lăsat în urmă presiunile Bisericii catolice asupra românilor
ortodocși de a trece la catolicism.
Ajunși pe pământ American, la
Ellis Island au trecut prin programul de carantină și de triere (în funcție de
starea de sănătate fizică și mentală, de actele deținute, de intențiile
declarate, în funcție de informațiile deținute de inspectorii americani de la
informatory proprii). Hotărârea de intrare în State se lua pe loc, cu
imigrantul în față. Presiunea emoțională era mare.
Aprobarea de intrare odată
obținută, necunoscutul se așeza la picioarele lor. O dată intrați în State,
nimeni nu i-a așteptat cu brațele deschise, a bun venit. Nu s-a manifestat nici
sprijinul unor conaționali care au ajuns mai de timpuriu pe acele meleaguri. Nu
s-a manifestat acest gen de solidaritate. Au trebuit să își caute urgent de
muncă. Era nevoie de casă, masă, îmbrăcăminte, încălțăminte, strictul necesar
într-o primă fază. Nu cunoșteau limba engleză și acest fapt era o barieră
importantă la început. Au căutat să rămână cu toții la un loc, să nu se
împrăștie. Solidari, se puteau descurca mai bine. Niculae și Dănilă au făcut
munci diferite.
Decizia de întoarcere au luat-o separat.
Niculaie a fost primul care s-a întors. S-a întors cu bani economisiți, dar
bolnav – o boală de care nu a mai putut scăpa. Organismul lui a acumulat apă.
S-a întors și cu banii aduși din America a cumpărat pământ și mașini agricole pentru
a lucra mai ușor pământul. A cumpărat motor și mașină de treierat grâul, mașină
de treierat trifoiul, două batoze cu motor. Nevoia de prosperitate era mare.
I-au venit pe rând
Niculaie şi Dănilă Libicean pe pământ American, printre lucrătorii cu
care făceau echipă
Fotografie din arhiva de
familie
alți copii după Ana și Niculae, unul după altul. Boala l-a răpus când
Valeria avea doar opt luni. A lăsat în
urmă o liotă de copii mici. Muma a trebuit să facă față situației cu resemnare
și cu dârzenie – să-și crească copiii și să ducă activitățile gospodăriei mai
departe. Niculae, feciorul cel mare s-a implicat mult alături de ea. A căutat
să preia sarcinile de cap de familie atât cât putea. Nu era o povară ușoară
pentru un prea tânăr, care trebuia să-și vadă de calea sa în viață. Dar Muma a
căutat să facă ceea ce a considerat că era cel mai bine - și-a găsit un bărbat
care să o sprijine în casă și în societate. A găsit un om înțelegător care să o
sprijine pe ea, femeie cu mulți copii mărunți și cu treburi multe de dus la
capăt. Venea din Porumbacu. La bătrânețe a murit înaintea ei. Şi-au dus crucea
cu demnitate.
Daniel Libicean cu familia sa,
au mai rămas în America o vreme. Paraschiva fiind mică și dovedind atracție
pentru cunoaștere și carte, i-a determinat pe părinți să o dea la școală, o
școală americană la care erau și alți câțiva copii de origine română. La
serbările școlare,
Daniel Libicean rămas în Statele Unite ceva mai mult, la o masă festivă
Viaţa urbană şi-a pus amprenta asupra modului de trai cotidian
Fotografie din arhiva de familie
acești copii s-au suit pe scenă și au dansat Călușarii. Au fost foarte
apreciați de către spectatori, părinții și rudele copiilor din școală. S-a
chiuit de bucurie și plăcere, s-a ovaționat și s-a aruncat cu dolari la
picioarele micilor danatori. Copiii au salutat publicul cu demnitate și s-au
retras fără se sară să se aplece după bănuţii aruncaţi la picioarele lor.. Abia
după ce s-a tras cortina s-au întors și au ridicat banii împrăștiați pe scenă. Paraschiva
a terminat școala primară, liceul. A făcut și studii universitare. S-au întors
în România interbelică pe când avea vreo 23 de ani.. Și-a găsit de lucru ca
traducător din limba engleză. A lucrat și la uzinele de avioane I.A.R. Acolo
lucra atunci când s-a produs naționalizarea, la 11 iunie 1948. Ai ei s-au
întors în Bradu, în gospodăria lăsată cu mult timp în urmă, pe mâna neamurilor.
S-au stins pe rând. Au stimulat în sat atât admirație cât și invidie. Și-au
reluat gospodăria și au murit de bătrânețe, cu fata departe de ei.
Naționalizarea impusă de
comuniști au adus-o pe Paraschiva în situația de a-și pierde locul de muncă de
la uzina de avioane. În acea conjunctură
s-a reprofilat și a intrat în învățământ.O vreme a predat în Bradu. La început
a fost învățătoare. Pe unii din nepoţi i-a învăţat Limba Română şi Geo rafie în
sat. Prin felul în care s-a dezvoltat învățământul în timpul lu Nicolae
Ceaușescu, ea a devenit profesor de limba engleză la liceul din Avrig.
Paraschiva, elevă la o şcoală în Statele Unite
Fotografie din arhiva de
familie
S-a căsătorit cu un învățător,
basarabean de origine, venit în România cu familia în 1940, ca urmare a
Ultimatum-urilor U.R.S.S. prin care Basarabia a intrat sub ocupația sovietică. De
acolo a ieșit la pensie și s-a mutat la Sibiu, unde și-a construit o casă,
lângă Parcul Sub Arini. Între neamuri se vorbea cu admirație despre ea. Era
privită ca o femeie care a putut sări din statutul social al familiei, al
neamului. Avea carte multă și muncea câștigându-și existența din munca cu
copiii. Îi era drag să le împărtăşească acestora din tainele limbii engleze.
Neamurile se bucurau și se mândreau cu ea, dar în același timp o marginalizau,
o izolau. Își modificase statutul social. Nici ea nu era apropiată de rudele
ei. Preocupările intelectuale o făceau să fie distant. Nu mai era de-ai lor. Nu
a avut copii. A murit înaintea soțului ei.
Mama Nanei din Deal nu s-a mai
întors. A rămas în America. Acolo s-a recăsătorit și a avut copii în noua
familie. Din când în când îi trimitea bani sau câte un mic pachet Nanei din
Deal. Nu a mai revenit niciodată în țară. Nana din Deal a rămas ca parte a
familiei Mumei. A fost foarte mult susţinută de copiii acesteia, verii ei. A
fost o singuratică. N-a avut copii. Şi-a iubit nepoatele, fetele lui Niculaie
Libicean.
Niculae Libicean – Bunicul meu
– i-a venit vremea și s-a însurat. S-a însurat cu Maria, fată dintr-o familie
de români cu copii mulți, din Boița. A avut la rândul său o familie numeroasă.
A avut numai fete dintre care unele au murit de timpuriu, puţin după naştere.
Mărioara, Paraschiva, Elena, Silvia, Ana, Elisaveta sunt fetele care au trăit
și au ajuns la maturitate, s-au căsătorit și la rândul lor și-au ocrotit
propria familie.
Niculae Libicean –
Bunicul meu – i-a venit vremea și s-a însurat. S-a însurat cu Maria, fată
dintr-o familie de români cu copii mulți, din Boița. A avut la rândul său o
familie numeroasă. A avut numai fete dintre care unele au murit de timpuriu,
puţin după naştere. Mărioara, Paraschiva, Elena, Silvia, Ana, Elisaveta sunt
fetele care au trăit și au ajuns la maturitate, s-au căsătorit și la rândul lor
și-au ocrotit propria familie
Muma împreună copiii şi cu cel de-al doilea om din viaţa ei
În mijloc, în picioare, Ana – a înfiat-o pe Mama - şi Niculaie –
Bunicul, tatăl Mamei mele.
Costumul tradiţional l-au păstrat cu sfinţenie.
Fotografie din arhiva de
familie
Pe Elena, pe la 11 ani au dat-o
Anei și soțului ei Ion, din Roșia. Aceștia nu aveau copii și au preferat să ia
pe Elena să o crească, să o dea la școală, pentru a le fi sprijin la bătrânețe.
Utilajele agricole moștenite de la
Străbunicul le-a folosit pentru a rezolva problemele agricole ale familiei și
ale comunității. Bunicul a lucrat mulți ani cu ele, împreună cu fraţii săi.
Praful inhalat de la treierat, de la batoză, l-au făcut pe Bunicul să
contracteze un astm bronșic urât, care la chinuit îngrozitor la bătrânețe. Când
s-a impus colectivizarea în perioada de sovietizare a României, când s-au creat
G.A.S.-urile, au fost nevoiţi să renunţe
la pământ şi animalele de tracţiune, la oi. Utilajele le-a dat și pe acelea cu
multă ușurință și resemnare. Sufletul îi era oboist, chinuit. Prin colectivizare
a trăit sentimentul unui imens regres, sentimentul imensei neputințe. În curte
cu Mama Mărie și cu Moșu Niculaie a rămas Veta, fata cea mai mică. Era un
obicei – copilul cel mai mic rămâne pe curte să ducă gospodăria mai departe, să
aibă grijă de bătrâneţile părinţilor. Primul fecior născut primea numele
tatălui.
Fetele lui Niculae Libicean au păstrat legătura între ele iar la
maturitate, atunci când a fost nevoie, atât cât au putut, s-au ajutat una pe
alta.
În casa bătrânescă a Mumei,
astăzi stau niște strănepoți.
În casa lui Niculae Libicean
astăzi locuiește un nepot, Marcel, fiu al Vetei (Elisavetei), fata cea mai mică
a acestuia.
Ceilalți copii, nepoți s-au
împrăștiat pe la Sibiu, Brașov, Tălmaciu, Avrig, Oraşul Victoria.
Urmașii Mumei, Străbunica și ai
lui Niculaie Libicean, Bunicul au continuat să fie oameni modești și demni.
Unii au devenit muncitori la
oraș.Comunismul i-a determinat să caute mai binele personal departe de munca
câmpului, de vatra satului natal.
La Avrig, la fabrica de sticlă a
lucrat mulți ani Veta, cea mai mică fată a lui Niculaie, Bunicul. La Cisnădie
s-a angajat ca țesătoare Paraschiva. Acolo s-a căsătorit și a avut un băiat.
Mărioara s-a angajat la filatura de la Tălmaciu, unde s-a măritat şi a crescut
un băiat, pe Nicolae. Silvia s-a dus și ea la Cisnădie, dar a continuat să
studieze și a devenit technician în domeniul țesăturilor, un adevărat
specialist. A plecat de la Cisnădie la Brașov, apoi la Bucureşti. Încercat să
depăşească condiţia celor din generaţia lor, care în mare parte făceau trecerea
de la sat la oraş şi îngroşau rândurile muncitorilor. Braşovul a fascinat-o şi
s-a stabilit pentru restul vieții acolo.. Nu a avut copii. A lucrat în domeniul
țesăturilor cu multă pasiune şi pricepere. Elena a fost înfiată de Ana, prima fiică a
Mumei sora cea mare a lui Nicolae. A făcut o şcoală profesională la Pucioasa,
pentru domeniul panificaţiei. S-a
căsătorit la Sibiu şi a avut grijă de părinţii adoptive. A păstrat legătura şi
cu familia de la Bradu, cu surorile ei. Ana, cea mai mică fiică a lui Niculaie
s-a măritat în Moldova. S-a stabilit la Oneşti, ca apoi să plece la Mangalia
unde soţul ei a lucrat în şantierul naval, creat de epoca lui Ceauşescu. A avut
doi copii, pe Valer, care a activat în marina militară şi Mariana, asistent
medical
Oameni modești, oameni simplii,
marcați de viața de zi cu zi, de bucuriile și necazurile epocilor prin care au
trecut, plini de demnitate și cu o forță interioară deosebită. Și-au dus povara
propriei vieți cu înțelepciunea pornită din seva țăranilor liberi dornici de
prosperitate și dezvoltare personală.
Costum național românesc la Avrig
http://www.vesperala.com/index.php?showtopic=2722
Românce din Avrig în preajma războiului de
țesut
Dacă în copilărie nepoţii lui Bădicu
Niculaie Libicean se mai întâlneau vara, în vacanţă în bătătura Bunicului
pentru câteva zile senine, departe de părinţi, de spaţiul urban, cu mare
greutate mai ţin astăzi legătura. Necazurile vieţii, distanţele, neputinţele,
orgoliile, aspectele materiale au făcut ca la a patra, a cincea generaţie
comunicarea în neam să lase de dorit, să tindă să se stingă. Suntem împrăştiaţi
prin ţară. Mai nou suntem împrăştiaţi prin Europa. Nu plecăm cu oile în
transhumanţă – transhumanţa şi toate ce ţin de ea le distrugem. Ne împrăştiem
la fel ca şi străbunicii chemaţi de America: pentru o aparenţă de mai bine,
departe de rădăcinile de neam. Avem tehnologie ultramodernă calcuator, laptop, facebook, e-mail, telefon
mobil cu touchscreen, la care străbunicii nici nu visau, şi cu toate acestea
comunicăm foarte greu în neam. Avem maşini, care fac ca distanţele să pară
mici. Avem avioane care fac ca Londra, Paris, Bruxeles, Istanbul S.U.A. să pară
la o aruncătură de băţ. Ne năpădesc modelele occidentale, răceala lumii pe care
am admirat-o atunci când graniţele ţării erau închise şi nu puteam pleca după
bunul plac, oriunde, oricum. Ne înfrânează sărăcia şi nevoile, orgoliile,
invidiile. Ne înfrânează oboseala cronică născută din muncă multă prost
plătită...Ne blochează goana după mai bine, mai mult...
Şi ajungem la mesajul a ceea ce este Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...
Bibliografie:
America, Anca Hartular Merem la America: începuturile comunității românești în,
Editura Fundației Culturale Române, 1996
Valeriu
Florin Dobrinescu Emigrația română
din lumea anglo-saxonă, Valeriu Florin Dobrinescu, Editura Institutul
European, 1993
Vîtcu
Dumitru, Bădărău Gabriel, Implicații politice ale emigrării românilor spre
America până la 1918, în Analele Științifice ale Universității „AL. I. Cuza”, Iași, 1990.
http://www.traditiisibiene.ro/zone_etno.html
http://primaria-avrig.ro/turism/satele-apartinatoare/
http://www.ourheritage.ro/monumente/biserica-evanghelica-35/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Țara_Făgărașului
https://studiiromanoamericane.wordpress.com/4/romanii-de-pe-continentul-nord-american-pagini-de-istorie
http://ran.cimec.ro/sel.asp?descript=bradu-oras-avrig-sibiu-asezarea-noa-de-la-bradu-cod-sit-ran-144072.05
