Prof.
Pădureanu Elena Sanda
România a plătit către FMI în timpul lui
Nicolae Ceaușescu un împrumut și dobânda acestuia integral. Statul
a fost izolat economic și financar din toate părtile. Se orienta către crearea
unei Bănci roâmâno-arabe, o bancă ce ar
fi coordonat circulația banilor în afara sistemului dominat de S.U.A. sau de
URSS. Populația a avut de suferit: a fost adusă la limita minimă a
supraviețuirii la alimentele de bază, căldură, energie electrică. Pentru
această îndrăzneală de a plăti datoria către F.M.I. și de a crea o bancă
independentă față de S.U.A. și U.R.S.S., cele două sisteme și-au dat mâna și au
stârnit o ‘’revoluție’’
– o revoluție în care românii au fost împinși să iasă în stradă cu înregistrări
și cu împușcături de import, cu teroriști de import; o revoluție în care
românii au fost satanizați spiritual în momentul în care și-au executat conducătorul pe 25 Decembrie 1989 și nu i-au marcat
mormântul. Marile puteri ale lumii, două sisteme politico-ideologice și-au dat
mâna și au aruncat la coșul de gunoi al istoriei și al societății un conducător
de stat pentru că nu mai corespundea nevoilor lor. Au aruncat în vâltoarea
debandadei, haosului, jafului o țară și un popor, pentru a le fi lor bine. Și
cei dornici de putere și mărire, de decizie și control, eșalonul doi al vechii
puteri au devenit executanții fideli ai noii orientări a României, impusă la
negocierile dure din spatele cortinei de fier căzute și zdrențuită de
dezmembrarea URSS, unificarea Germaniei, de apariția noilor state independente
de la Marea Baltică la Marea Neagră - un
joc perfid între Estul și Vestul Europei peste capul României care a trecut
dintr-un sistem în altul. Toate valorile predicate au fost aruncate la gunoi.
Se impuneau noi valori greu de ingurgitat de romîni, cu o viteză uluitoare.
Și România plătește o altă datorie, de
proporții mult mai mari decât pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Și Nația aceasta
va suferii și mai mult, pentru că cei ce ne conduc, nu doresc decât scaunul
pentru ei și buzunarul lor să fie plin. Să ne ferească Dumnezeu să se rupă
acestă țară în bucăți, sub povara banilor ce-i avem de dat spre FMI și spre UE.
Pentru că Nicolae Ceaușescu va ajunge alături de Constantin Brâncoveanu, de
Mihai Viteazu, Decebal și Burebista,
pentru cei ce vor vrea să mențină cauza acestui neam trează.
Ca profesor, făceam parte dintr-un grup
social apreciat. Dacă întrebai un tânăr ce vrea să devină - de pe la 12 ani
spunea că dorește să devină medic, profesor, avocat sau ofițer. Despre ofițeri
nu mai poate fi vorba. Armată nu mai
avem. Iar armata anulată prin pensionare forțată și sume de bani - compensații pentru a fi liniștiți în viața
civilă, pentru a nu crea opoziție activă – astăzi sunt mediați negativ la
televizor pentru pensiile nesimțite – se poartă un surd război civil cu ei,
sunt hărțuiți pentru a nu deveni o forță. Pe cei mai mulți îi regăsești ca
pensionari sau în firme de protecție și pază, dacă nu au trecut la cele veșnice
din diferite motive. Prea puțini au făcut saltul în lumea afacerilor, în ceea
ce este capitalismul sălbatic postcomunist din România de azi. Cu medicii se
procedează la fel – Salarii de mizerie pentru manoperă de o complexitate
intelectuală deosebită. Creierele medicale luminate sunt masiv stimulate să
plece spre occident sau aiurea. Sistemul medical a ajuns la cea mai de jos
formă de existență și funcționare. Aproape ca poti sa spui ca este antiuman
daca nu ai bani sa scoti din buzunar, oficial si neoficial atunci când ești
nevoit să ajungi pe ușile spitalelor. S-a ajuns în situația în care este
normalitatea normalităților să ajungi în spital și să scoți din buzunar bani
pentru cel mai mic gest făcut de angajații spitalelor (gesturi pentru care ei
iau leafă din bani publici – banii mei, ai tăi, ai lui...ai nostri).
In cifre – fără să vorbim de diferența
valorică, de sistem valutar, de puterea de cumpărare a banului – în 1989, după
șase ani de vechime în învățământ, aveam 3.600 lei salar lunar iar plata
navetei era acceptabilă și suportabilă, fara sa greveze bugetul unei vieti
normale. Eram în ceea ce se cheamă categoria socială de mijloc a României și
eram respectați și de marea masă a populației și de activiștii de partid și de
toți cei ce se aflau în ierarhiile superioare de conducere. Eram respectați și
de părinți și de elevi. Știau că suntem formatori de opinie și oficial și
neoficial. Chiar dacă eram navetiști de la oraș la sate, aveam un statut
pozitiv. Eram un grup social compact la nivelul întregii țări. Eram mulțumiți,
chiar dacă nu ne puteam muta cu prea mare ușurință de pe un post pe altul, sau
atunci când beneficiam de repartiția guvernamentală, la terminarea facultății,
nu obțineam postul viselor noastre studențești.
Astăzi, am 30 de ani vechime în învățământ.
Iau pe lună aproximativ 1896 lei salar – este ceea ce ridic efectiv prin card – pentru care banca îmi percepe tot
felul de comisioane (Am doi stăpâni – statul și banca). Modul de raportare la activitatea noastră
continuă să fie unul dual discriminatoriu – sunt
femei și se orientează ele spre bărbați care să le asigure traiul; și apoi în
învățământ se lucrează doar 18 ore – doar pentru atât trebuie să fie plătiți.
Când este vorba de creșterea numărului de hârtii de întocmit și de numărul de
ore state în fața calculatorului (calculator personal folosit pentru probleme
profesionale, pentru ca Ministerul căruia mă supun nu distribuie angajaților săi
calculatoare sau laptop-uri, asa cum fac firmele care se respectă, și nu
plătește spor de calculator nici profesorilor de informatică, dacă aceștia nu
îl cer cu insistență) fără spor de calculator – atunci se vorbește de sarcină
de serviciu, de obligații fară comentariu în baza a 40 de ore de muncă
saptamânale – chiar dacă se fac mai mult de 40 de ore săptămânal. Ți se cere
participare la olimpiade și concursuri cu elevii, realizarea de proiecte
extracurriculere și activități
extrașcolare pentru a fi apreciat cu calificativ de foarte bine, pentru a avea
avantaj la restrângere de activitate, la concurs pe post. Acestea sunt de fapt
vechile activități pionierești și U.T.C.-iste – mult amplificate și complicate
de lumea postcomunistă a capitalismului sălbatic românesc, sunt activitățile Cluburilor Elevilor, Caselor Pionierilor, transferate în cârca profesorilor, a
școlilor, pentru că aceste cluburi ale elevilor, foste case ale pionierilor nu
mai sunt atractive, sunt mai mult moarte decât active. Nu mai suntem un grup
omogen. Suntem dezbinați economic
(profesorii de română și matematică sunt aristocrații învățămîntului
datorită Testelor Naționale și Bacalaureatului, datorită sistemului de
meditații practicate, conex examenelor practicate în educație; lor li se mai
adaugă cei de limbi străine, cei de limba engleză, în mod deosebit; profesorii
de educatie fizică si sport sunt prin tradiție lideri de sindicat, un alt
aspect al aristocrației educaționale, care le permite practicarea a tot felul
de activitați nelegate de învățămînt) dar și politic, de orientările politice
diverse. Suntem dezbinați de nevoia de a avea un loc de muncă la o vârstă înaintătă, până la vârstă de
pensionare – pentru că noi, la fel ca și CAP-iștii din timpul lui Ceaușescu –
în ultimii 20 de ani am beneficiat doar de micșorarea continuă a
veniturilor și a drepturilor la
pensionare, doar de o deteriorare continuă a imaginii și a statutului
profesional și social, a puterii de supraviețuire ca angajat și ca pensionar,
doar de șantaj emoțional din partea statului și a părinților, atunci când am
vrut să ne cerem drepturile profesionale.
Am doi copii. Când au terminat clasa a XII-a
a fost o adevărată dramă emoțională – dacă pot sau nu să îi susțin în realizarea viselor lor, pentru
că venitul a două cadre didactice (suntem soț și soție- cadre didactice), fără
alte venituri suplimentare sau alt sprijin din familia lărgită, era la limita
inferioară și chiar sub aceasta, pentru a-i susține în același timp la studii,
pe amîndoi. Să te vezi cu studii superioare și să simți că nu îți poți susține
copiii – copiii cu potențial foarte ridicat – pentru că faci parte dintr-o
categorie socială în care veniturile salariale și statutul social s-au
deteriorat continuu prin atitudinea
guvernanților, prin legislație, prin mediatizare...
Intre Est și Vest, după 1989 am fost
absorbiți de Vest. Ni s-au impus
regulile lor de pe poziție de dictat , care în public a fost mediatizată cu
totul altfel...
În educație ni se impune continuu să reducem
conținuturi și calitate...Ni se impune prin lege să reducem numărul de ore la
clasă, dar nu există un sistem prin care elevul să fie sub control până
părintele ajunge de la muncă acasă.
Se jonglează cu ideea de after school – program educațional și de
supraveghere calificată a tinerei generații
pe intervalul de timp până la venirea părinților de la serviciu – de
fapt se speculează o sursă de bani, banii părinților, tot pe spinarea cadrelor
didactice – de cele mai multe ori un al doilea loc de muncă, o sursă în plus de
a scădea calitatea muncii la catedra de bază, o sursă în plus de a diminua
calitatea fizică și psihică a cadrului didactic, pentru un pumn de țechini în
plus. Timpul liber pentru refacere neuro-psihică se duce, viața personală e făcută
praf, familia beneficiază de bani dar prezența în familie și echilibrul
neuro-psihic atât de necesar...
Elevul nostru, stăpânul nostru... Se
mediatizează exagerat de mult drepturile și libertățile elevilor în timp ce
obligațiile acestora sunt ca și inexistente, iar ei, elevii, se comportă ca
atare. Uneori stau și mă întreb, de ce ne mai facem că facem școală?
Ni se impune
utilizarea calculatorului dar calculatoarele din școli nu sunt
suficiente, sunt învechite moral deja, sau nu sunt suficiente. Banii la buget
se rectifică în minus, cel mai adesea. Ni s-au redus continuu veniturile... Am
fost angajați ca persoană fizică în educație, dar lucrăm ca persoană cu
calculator personal (inițial o jucărie personală, devenită o unealtă
profesională indispensabilă), de cele mai multe ori realizand sarcini de acasă.
Nimeni nu vrea să regleze problema relației
18 ore normă didactică – 40 de ore normă pe saptamână, pentru că în acel
moment, dacă cadrul didactic ar sta efectiv la școală 40 de ore din săptămână,
s-ar vedea efectiv raportul dintre activitatea la catedră, timpul petrecut
pentru pregătirea orelor, timpul petrecut pentru tot felul de comisii interne
sau externe scolii – consumatoare de hârtie și timp, s-ar vedea
supradimensionarea activităților extracurriculare și competiționale și
diminuarea activității la clasă, toate pe seama aceluiași cadru didactic. S-ar
vedea suprapunerea de activități, legal, în aceeași unitate de timp – tot felul
de simulări și probe de competențe suprapuse peste ore de predare-învățare-evaluare.
Pe acest fundal, nimeni nu vorbește de
îmbătrânirea personalului didactic, de faptul că tot mai multe cadre didactice
nu mai întemeiază familii, ci trăiesc în tot felul de relații instabile, care
accentuează dezechilibre psiho-emoționale. Nimeni nu vorbește de deteriorarea
stării de sănătate fizică și psiho-mentală și emoțională a cadrelor didactice.
Când se vorbește, se face pentru a fi arătați cu degetul și blamați. Infarctul
miocardic, cardiopatia ischemică, comoția cerebrală, depresiile și alte
afecțiuni psihiatrice sunt tot mai frecvente. Între coșul de hrană
zilnic, problemele de familie, existența zilnică și tratarea bolilor de cele
mai multe ori cadrele didactice se pot trata la nivel minim. În schimb se cere scoaterea lor din
sistem, pentru că devin un pericol pentru elevi.... Unealta uzată se aruncă la
gunoi, la fier vechi....Dar Ministerul nu vorbeste de boli profesionale în
educație și de nevoia de a fi tratate. Liderii de sindicat nu fac nimic în
această directie.
Cei mai bine plătiţi
profesori din Europa sunt cei din Luxemburg. Chiar dacă predau la şcoala
generală, aceştia câştigă 85 de euro pe oră, ceea ce înseamnă că primesc în 3-4
ore cât un profesor român într-o lună întreagă. Pe locul doi în
topul salariilor acordate profesorilor de ţările civilizate se află Danemarca,
cu o medie de 57 euro pe oră, urmată de Germania, cu 54 euro pe oră şi Anglia,
cu 48 de euro.
Potrivit raportului OECD "Education at a
Glance, 2013", salariul mediu lunar primit de un profesor din Luxemburg se
ridică la 5.800 euro, iar în Germania la 3.600 euro. Conform publicaţiei Daily
Mail, profesorii englezi de şcoală primară primesc 2.700 euro pe lună, mai mult
decât cei din Franţa (2.100 euro) sau Italia (2.080 euro). Un profesor de liceu din Germania
are salariul de început de 3.600 euro pe lună. După 15 ani de
vechime ajung la 4.500 euro, iar vârful de salarizare pe care îl poate atinge
este de 8.000 euro pe lună. (Și Germania
a devenit „motorul” Uniunii Europene)
Cât înseamnă 1895 de lei în Euro? (30 de ani
vechime în învățământ?)
Un profesor din România din învăţământul
preuniversitar, cu gradul I, peste 15 ani de vechime şi normă întreagă nu
câştigă mai mult de 1.700 lei pe lună - sub 380 euro.
Conform celor mai recente
date INS, salariul mediu orar din sistemul
de educaţie este de 9,1 lei - adică 2 euro pe oră (o
oră în care în clasă se află 28-30-33 de elevi. Împărțiți 2 euro la 30 de
elevi, și vedeti cât costă într-o oră, prezența fiului dumneavoasrtă, în plata
profesorului; cât primește profesorul pentru lipsa de disciplină a fiului
dumneavoastră, în timp ce el, profesorul trebuie să predea cunoștințe noi, să
le consolideze în mintea elevului, să închege relații de grup la elevi, să
evalueze rezultatele învățării, să fie în armonie cu colectivul de elevi).
Si vreti ca acesti oameni sa traiasca doar din salariu.Uitați-vă la ei,
la cum se îmbracă(nu la cei care au în spate un soț patron sau politician, la
cei ce trăiesc efectiv din salariul de profesor)
Pentru calificativ
intern li se cer minim două cursuri de perfectionare pe an – cea mai mare parte
a cursurilor de perfectionare sunt contra cost și se fac în reședința de județ,
de către C.C.D. sau diferite fundații conexe sistemului de educație. Prețul
variază, naveta pentru aceste cursuri e si ea semnificativă. Cheltuieli conexe
pentru realizarea portofoliilor finale ale acestor cursuri sunt. Cursurile
oferă competențe și credite – competențele rămân permanent dar perversitatea
este a creditelor, care expiră după un anumit număr de ani.... și e necesar să
faci alte și alte cursuri.... Aceiași profesori de la catedră sunt și formatori
la aceste cursuri de perfecționare, prin C.C.D., sau diferite fundații,
programe P.O.S.D.R.U. – ele ar trebui să încorporeze un corp de cadre didactice
separat iar programul acestor cursuri să se facă cu scoatere din program, nu să
se suprapună, iar portofoliile să se realizeze în program, nu în afară acestui
program de perfecționare. Cursurile acestea înseamnă de fapt supraîncărcare
fizică și psiho-emoțională, peste programul de ore de curs, de activități
extracurriculare, de ore de făcut hârtii pentru diferite comisii și activități.
Profesorii români, hiperspecializați, cu o puzderie de diplome de tot felul
post-universitare, sunt veșnic nespecializati suficient, neplătiți suficient,
într-o nesiguranță în creștere – O continuă agitație care mai mult descompune,
decât compune constructiv jocul de forțe educaționale.
9,1 lei pe ora
predată/2euro – cât revine plata per elev, la acest nivel, la clase cu 30-33
elevi? Și trebuie să se țină cont că atât calitatea familiilor, a atitudinii
lor față de educație și față de profesori s-a schimbat – negativ în creștere.
Mulțumesc
guvernanților pentru că apreciază munca celor care asigură calitatea generației
de mâine, că aplică programe educaționale care servesc orice-altceva, numai
întărirea națiunii române, nu.
