Prof. Pădureanu Elena Sanda
Bunicul dinspre tată a fost o persoană
deosebită. În sat i se spunea Badea Niculaie de la Vie. Sătenii își amintesc de
el ca despre un membru al comunității care nu a locuit niciodată în sat. Casa,
gospodăria și pământurile lui se aflau la aproximativ 2 kilometri de sat, pe o
vale frumoasă, însorită, nu departe de un lac. Lumea și noi, nepoții îl știam
ca pe un bătrânel plin de viață, cu un
ochi acoperit de o bucățică circulară de piele ce se susținea cu o curelușă
care înconjura capul, pe la ceafă. Era mândru și aprig și nimeni nu se putea
opune cu ușurință voinței lui. Era sfătos și îi plăcea să povestească despre
momente ce i-au marcat viața, dacă cineva îl îndemna cu o vorbă de duh.
Bunicul cu Strabunica
Avea paisprezece ani când s-a hotărât să
fugă în Vechiul Regat, să ajungă la Mama sa. A luat-o pe jos, până la Turnu
Roșu. Aici, avea o înțelegere, trebuia să se întâlnească cu o persoană care să
îl treacă granița din Imperiul Austro-Ungar în Regat. Trebuiau să se
întâlnească la făgădău. Intrat în
făgădău, s-a așezat la o masă și a așteptat. Numai că omul nu a apărut. Au apărut în schimb
autoritățile austro-ungare ce făceau raiduri frecvente și ridicau persoanele de
care aveau informații că doreau să treacă clandestine granița. L-au ridicat și
pe Niculaie. Două zile l-au ținut la arest, unde l-au pus la tăiat lemne, după
care l-au dus în stația de tren sub escortă, pentru a-l sui în trenul care
venea de la București spre Sibiu. Îl trimiteau înapoi, acasă. Dar, jandarmul
care îl escorta, s-a dovedit insuficient de vigilent. Intr-un moment de
neatenție al acestuia, Niculaie a fugit de sub escortă. A stat ascuns până a
venit trenul dinspre Sibiu spre Regat. S-a suit pe tampoanele unui vagon și așa
a continuat aventura spre București. Trenul a oprit undeva înainte de a ajunge
la Râmnicul Vâlcea, în spaţiu deschis. Au venit oameni ce lucrau la C.F.R. Au
verificat întreaga garnitură a trenului și așa l-au găsit pe tampoanele
vagonului. A aflat că era deja în Regat, că a trecut cu bine.L-au luat la
întrebări. L-au ascultat. L-au îndrumat ca la prima Haltă să coboare și să ia
legătura cu șeful de Haltă, care urma să îl îndrume cum să ajungă la București.
Ajuns la București, l-au ajutat să se
angajeze să lucreze la la Sfetea, la tipografie. Astăzi știm că era una din cele
mai importante tipografii din Bucureștiul acelor vremuri. Ducea pachete la
clienți. Bătea străzile Bucureștilor la picior cu pachetele subraț.
Inteligent,
aprig din fire, s-a adaptat repede la viaţa urbană. Îi păcea să se îmbrace în
costum, ca un Domn. Îi plăcea să poarte pălărie.
Când s-a anunțat că vine războiul, că se fac
înrolări, Sfetea, patronul tipografiei, l-a ajutat să se înroleze voluntar în
armata română.
În toamna târzie
a anului 1916 Bucureștiul a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale. A
intrat sub ocupația germană.
Refugiați la Iași, în 1917 se afla la
unitatea de aviație. Erau primele avioane ale armatei române. Intr-o zi, la sol
nu se afla decât un singur avion, a cărui revizie nu fusese făcută. Pilotul nu
era sigur de siguranța zborului. Nu erau multe avioane, dar toate celelalte
avioane erau în aer, executau diferite misiuni. Venise ordin de ridicare de la
sol pentru a bombarda un pod. Trebuia oprită trecerea pe acel pod a trupelor germane.
Știindu-se situația aparatului, comandantul aeroportului a solicitat doi
voluntari: un pilot și un grenadier. Pentru poziția de grenadier s-a oferit
Niculaie. La bordul avionului puteau să ia doar patru bombe a câte cinci
kilograme sau două bombe a câte zece kilograma. Au luat două bombe a câte zece
kilograme. S-au ridicat de la sol în condiții bune. Au survolat fără probleme.
Au aruncat podul în aer și s-au întros la aeroport, dar la aterizare au apărut
problemele. Pilotul constată că legătura cu comandamentul nu mai funcționează,
că avionul nu mai poate fi redresat, că nu mai au combustibil.
Niculaie aude vocea pilotului: “Camarade,
ești dispus să mori?! Coborâm, orice ar
fi!”
Și au coborât. Avionul s-a dat peste cap la
atingerea solului. Bomba pe care o mai aveau a explodat. Pilotul s-a făcut
bucăți. Suflul exploziei l-a aruncat pe Niculaie departe, pe pământ. N-a mai
ştiut de el. O lună a stat în comă, în spital la Iași. Când și-a revenit, la
operație nu au putut să-i salveze ochiul. Restul rănilor mărunte, s-au
vindecat, fără să lase urme. În spital, la pat, Regina Maria i-a înmânat
certificatul de erou și decorația. Furios că și-a pierdut ochiul, că nu mai
putea să vadă cu ambii ochi – era tânăr, neînsurat, încă nici nu se gândise la
însurătoare – a fugit din spital, a fugit din Iași. La București a luat
legătura cu Mama iar după 1918, după Marea Unire, s-a întors în sat. S-a
liniştit cu greu, după mult timp. Şi-a promis că va face multe. A făcut bani.
Și-a cumpărat pământ de la un moşier, la marginea satului, spre nord, lângă o
baltă. Vreo zece hectare. Şi-a întemeiat o familie, a avut șase copii - patru
băieţi şi două fete. Cultiva pământul. Creştea pomi fructiferi. Făcea ţuică,
vin. Vindea fructele prin satele vecine, la Sibiu. Era foarte activ. Îi plăcea
compania celor care veneau să cumpere de la el. Nu stătea prea mult printre
oamenii satului.
A primit pensie de invalid de război.
Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu
Dej nu i-a recunoscut pensia, meritele. Cu zece hectare de pământ și o gospodărie
bine închegată, în care lucra cu soția și copiii, a fost declarat chiabur. A
rămas fără pământul de la camp – doar cu o parte din grădina cu pomi
fructiferi, cu casa şi curtea, cu pământul pe care avea puţină vie şi câteva
legume. Un copil i-a fost dat afară de
la școală, pe acest motiv. Era cel mai mic fecior, penultimul dintre copii. Îl
înscrisese la Scoala Medie-Tehnică. Vroia să îl facă Domn.
Pe măsură ce copiii s-au mărit, au plecat
prin satele vecine sau la Sibiu, după un loc de muncă. Una din fete, Elena, a
devenit învăţătoare şi s-a dus tocmai în Muntenia, la Parepa. Ar fi vrut ca cel mai mic fecior să rămână acasă,
în gospodărie. N-a fost aşa. Au continuat să locuiască la bătrâneţe singuri,
Bunicul şi Bunica, în casa izolată din afara satului. Erau senini şi împăcaţi
cu soarta. Nu-i speria izolarea. Pe drumul din faţa gospodăriei treceau aproape
zilnic săteni, cu treburi la camp. Mai dificil era iarna, când se puneau
nămeţii şi sătenii nu mai băteau drumurile.
În timpul lui Nicolae Ceaușescu, după 1970,
s-au făcut verificări, reabilitări. S-a schimbat atitudinea oficială faţă de
cei ce luptaseră pe front. A fost chemat la Sibiu pentru verificări, pentru a
fi repus în drepturi. I s-a spus cu cinism, că fără un ochi putea să muncească.
Era în vârstă. Nu-i mai ardea să înfrunte vorbe nelalocul lor, umilinţe şi
umiliri pentru câţiva firfirei, recunoştinţă de la stat. Nu mai avea putere. La
auzul acestei afirmații, a refuzat să mai continue verificările. S-a întors
acasă, unde a continuat să locuiască singur cu Bunica – Omama, cum îi spuneam -
și să lucreze împreună grădina care le asigura existența, aşa cum mai puteau. Din
când în când feciorii şi fetele cu ginerii îşi făceau timp duminica, să tragă o
fugă şi pe la ei, să vadă ce mai fac. Unul din feciori, ajuns şi el la vârsta
pensionării, şi-a asumat îngrijirea lor şi a gospodăriei. Bunicul a murit la 94 de ani, mult după ce s-a
prăpădit Omama.
Îi făcea plăcere
să fie ca un adevărat patriarh. Botezul meu s-a desfăşurat la umbra copacilor
din gospodăria sa. Acordeonul a făcut să răsune toată valea, să se audă până
departe, că la badea Niculaie de la vie se petrece, că este bucurie. Eram
primul copil al celui mai mic fecior al său. Cel pe care a vrut să-l păstreze
pe lângă casă şi n-a putut.
Avea o plăcere deosebită, vara la culesul
cireşilor şi vişinilor să ne strângă în jurul său, copii, nurori, gineri,
nepoţi. Pentru noi nepoţii era o bucurie să părăsim oraşul pentru a petrece
ceva timp în gospodăria sa. Pentru că era foarte în vârstă, nu eram lăsaţi prea
mult pe acolo. Ne întorceam cu părinţii, care trebuiau să meargă la serviciu,
lunea.
L-am cunoscut pe Bunicul când avea o vârstă
înaintată. Cu ochiul acoperit de bucăţica rotundă de piele şi cureluşa care
trecea peste cap, pentru mine era ca un pirat coborât din file de carte printre
noi. Îmi inspira teamă şi respect. În prezenţa lui am stat puţin în copilărie.
Când a murit, a fost înmormântat alături de Bunica – Omama, sub brazii ce se
aflau nu departe de casă. Nu au vrut să fie înmormântaţi în cimitirul satului.
Locul acela de sub brazi era unul deosebit pentru ei.
Povestit de fiu
(Opriş Alexandru) şi repovestit de nepoată.
Materialul uşor
modificat, a participat la concursul „EROUL DIN FAMILIA
MEA”, ediţia a doua,
ocazionat de
sărbătorirea „ZILEI ÎNĂLŢĂRII ŞI A
EROILOR” (JOI 29 MAI 2014), unde a luat locul
al treilea la secţiunea pentru adulţi.
