Pagini de Istorie | Istoria Romanilor

prof. Pădureanu Elena Sanda

Conexiuni - 2

Ne aflăm spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Este un moment în care Regatul Ungariei se impune în Centrul Europei, chiar în momentele sale de dificultate internă, ca un stat catolic și apostolic intern și extern. Dificultatea internă provine din suprapunerea acestui stat peste mozaic etnic: Ungurii sau Maghiarii reprezentau forța militară care controla în numele regelui teritoriul, neamurile aduse sub ascultarea armelor lor. În anturajul de putere al regelui ungar erau cooptați cei ce reprezentau elitele croaților (Croația), sârbilor (Macva), rutenilor (Galiția), Moldova de Sus, Banatul de Severin - zonele de margine peste care s-a extins prin cucerire controlul militar al regelui. Aceste spații continuau însă să beneficieze de manifestarea tradițiilor, legilor lor proprii. Valahii/Olahii/Blachii/Rumânii se regăsesc în tot spațiul Regatului Ungariei, în toate teritoriile componente ale acestui stat. Mai ales după 1291, cnejii, voievozii acestora sunt asimilați nobilimii ungare/maghiare. Neamul lor, împins la statutul de țărănime, țărănime dependentă, nu avea existență legală, erau forță de muncă ieftină, sursă de venituri, de rentă feudală acolo unde și-au pierdut libertatea, au devenit iobagi. Deznaționalizarea se făcea fie prin admiterea în sferele nobiliare a juzilor, cnezilor, voievozilor locali, fie prin raporturile ierarhice cu celelallte neamuri cu privilegii, fie prin căsătorii mixte, atunci când acestea se produceau. Cu alte cuvinte, aceștia sunt supuși atât slavizării cât și maghiarizării, acolo unde viețuiesc cu neamuri slave și cu unguri. Documentele Regatului Ungariei pentru secolele XI-XV menționează un foarte mare număr de așezări stabile cu nume românești/valahe/olahe mai mult sau mai puțin maghiarizate. Regatul Ungariei a încorporat pământuri ale croaților (Croația), Slovenilor (Macvo), rutenilor (Galiția/Rusia Roșie), italienilor, romanșilor/retoromanilor (Dalmația). Pentru ca dictonul divide et impera să funcționeze, Regatul Ungariei a colonizat și alte etnii atât în pământurile declarate regale cât și în teritoriile cu autonomie lărgită, recunoscută. În aceste pământuri cu autonomie, acolo unde au colonizat noi grupuri etnice, au impus modificări administrative în defavorea populației locale, favorizând coloniștii cu privilegii. Au colonizat germani în zone urbane și rurale. În Ardeal au așezat germani cărora le-a recunoscut dreptul saxon - dreptul de a exploata saline, ocne, zăcăminte de minereuri, cariere, dreptul de a practica meșteșuguri. Le-a recunoscut organizarea în șapte scaune săsești de judecată, le-a recunoscut Universitas Saxonis, în sudul Transilvaniei și două districte săsești în nord-estul acesteia. Au colonizat evrei chazari în spații urbane. Le-a permis dezvoltarea activităților negustorești și meșteșugărești, implicarea în comerțul pe rutele către Italia, Veneția. Le-a recunoscut Universitas Judorum, sub directa conducere a regelui. Au colonizat cumani pe malurile Tisei. I-a integrat mai ales în sfera militară. Aceste colonizări s-au făcut cu acordarea de privilegii, pentru ca Regalitatea să se poată baza pe suportul economic, politic, militar pe care aceștia îl puteau oferi în schimbul statutului pe care îl obțineau în raport cu populațiile locale, asuprite. Blachii/Olachii/vlahii/rumânii încep să fie asimilați mai ales cu păstorii, cu păcurarii, cu crescătorii de oi, capre vite, sunt asimilați cu transhumanța, care se limtează spre apus. Sunt scoși din zonele de exploatări de sare, minereuri și astfel forțați la iobăgie, la sărăcire și dezrădăcinare. Numele unor sate continuă să amintească aspecte etnice valahe/românești ale acelor vremuri până târziu, în secolele XIX-XX, atât în Panonia, cât și în Croația, Slovenia, Macva, Galiția

Regatul Ungariei se zbate în această vreme, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea să depășească un federalism susținut militar, susținut prin rolul deosebit al unor cetăți ce au căpătat statut regal pentru a domina autonomiile locale. Se zbate să dizolve raportul unui nucleu central subordonat direct regelui cu spațiile cu autonomii, drepturi, legislație, obiceiuri proprii, nederanjate profund de regalitate: Croația Slavonă condusă de un Ban, Transilvania/Ardealul condus de un Voievod/Mare Voievod, Galiția. Dinastia angevină - Carol Robert de Anjou (1308-1342) și Ludovic cel Mare (1342-1382) au impus autoritatea centrală în defavoarea unor aspecte de tip federalist, în defavoarea acțiunilor centrifuge. Croația Slavonă și Transilvania/Ardealul, Galiția erau încadrate nucleului central al statului dar nu se regăseau între țările încadrate pământurilor regale. Conducătorii acestor autonomii - conducătorii acestor structuri federative - se încadrau marii elite decizionale, marii nobilimi din anturajul imediat al regelui, care putea recruta importante unități militare pentru a le pune la dispoziția capului încoronat. Nu era obligatoriu ca aceștia să fie din rândul marilor familii nobiliare locale, maghiarizate sau nu. Regele putea numi în fruntea acestora persoane ce i-au adus importante servicii, din afara acestor structuri autonome. Ludovic cel Mare a adus sub autoritatea sa - vremelnic - și Polonia (1370-1382). Astfel, Regatul Ungariei la sfârșitul dinastiei angevine era un stat dominant catolic, cu autonomii în spațiile de locuire slave - croați, cehi, slovaci, ruteni, sloveni, polonezi - dar și în Ardeal/Transilvania - unde sporeau privilegiile maghiarilor, sașilor, secuilor în defavoarea olahilor/blachilor/vlahilor/rumânilor. Dinastia Angevină a impus suzeranitatea sa la sud de Carpați, în Ungrovlahia/Valahia/Țara Românească, raporturile senior-vasal fiind frecvent puse la îndoială de Basarab I (1310-1352), Nicolae Alexandru (1352-1364), Vladislav-Vlaicu (1364-1377), Radu I (1377-1383). În contrabalans cu raporturile vasalice dintre regele Ungariei din dinastia angevină și domnul Valahiei/Ungrovlahiei/țării Românești se află statutul Banatului de Severin. La est de Carpați, în Ținuturile de Sus ale Moldovei, viteji din Maramureș sub conducerea lui Dragoș extind controlul lui Ludovic cel Mare, pentru o vreme. Dragoș se va întoarce și va rămâne credincios regelui, va pune bazele unei însemnate fmilii nobiliare, familia Dragfi. Bogdan, voievod maramureșan va aduce independența acestor ținuturi de la est de Carpați față de Ungaria, față de Ludovic de Anjou și va pune bazele unui stat independent, Moldova. Se constată astfel un program politic expansionist a Regalității maghiare apostolice în întreg spațiu carpato-danubiano-pontic in timpul dinastiei angevine

Centralismul statului maghiar în jurul regalității e șubred. Astfel, la moartea lui Ludovic I cel Mare/Ladislau de Anjou (1382), Elisabeta, regina, în dorința de a conduce și de a-și proteja cele două fete - Maria și Hedviga - ia decizii stimulată fiind de marii nobili ai momentului: Nicolae de Garai (regiunea Baranya), membrii familiei Laczki/Lakfi (Lațcu) -din Ardeal/Transilvania -, Vladislav de Opeln. Nicolae de Garai împreună cu fiul său, tot Nicolae, joacă un rol deosebit pe o perioadă foarte lungă de timp. Nicolae și Ștefan Laczki/Lakfi(Lațcu) au fost pe rând voievozi ai Ardealului/Transilvaniei. Familia are origini românești - se maghiarizează, devin catolici pentru a-și păstra statutul, poziția, rolul. Tot așa cum o face și familia Drăgoșeștilor în Maramureș, familia Dragfy - maghiarizată). Nobilul Vladislav de Opeln se menține ca mare nobil influent pe lângă regalitatea maghiară perioadă lungă de timp. Favorit al lui Ludovic cel Mare, s-a căsătorit cu fiica lui Nicolae Alexandru, domn în Țara Românească/Ungrovlahia/Valahia. Vladislav de Opeln este străin de Regatul Ungariei: este silezian, ajunge guvernator al Galiției, regent al Poloniei. Serviciile militare puse la dispoziția regelui maghiar i-au asigurat poziția deosebită pe lângă rege, în structura regatului. Nicolae de Garai, familia Laczki/Lakfi vor aduce la dispoziția regalității semnificative unități militare care vor pune în umbră sistemul militar bazat pe rolul cetăților, fortificațiilor regale (acestea adunau unități militare din așezările din împrejurimile lor). Banderiile nobiliare câștigă un rol însemnat (raporturile vasalice se adâncesc). La moartea lui Ludovic de Anjou/Ladislau cel Mare se deschide calea anarhiei în regat: conflictul între regalitate și marea nobilime

De perspectivă, în etapa următoare, în timpul lui Sigismund de
Luxemburg spațiul implicat în propria-i guvernare se extinde în ținuturi germane, în centrul Europei. Născut la Praga, în Boemia, ajunge principe elector de Brandenburg în Sfântul Imperiu Romano-German (1378-1388), Rege al Ungariei și Croației (1387-1437), Rege al Boemiei (1419-1437), Rege romano-german (1410-1437), Împărat al Sfântului Imperiului Romano-German (1433-1437). Se căsătorește cu Maria, fiica lui Ludovic I de Anjou și a Elisabetei și accede la tronul ungar, promis de Ludovic I, recent decedat. Neavând legături profunde cu nobilimea Regatului, cu marea nobilime, aparent va fi un rege slab în fața acestora. Începutul domniei e marcat de anarhie. El nu cunoaște limba maghiară atunci când vine la Buda. Se va folosi de interesele marilor nobili pentru a-și atige propriile scopuri. Alături de mari nobili ca Nocolae de Garai și fiul acestuia, tot Nicolae, alături de membrii ai familiei Laczki/Lakfi și de Vladislav de Opeln vor apare în prim plan și Herman de Celjie și Știbor de Styborzyc, familia Csaki, familia Corvinilor. Ei vor avea un rol deosebit de semnificativ, fiecare într-un alt spațiu al lumii conduse de Sigismund. În 1408, Sigismund crează Ordinul religios cavaleresc al Dragonului care, în construcția sa promovează o organizare ierarhizată, catolică, impunând astfel o anumită ordine la nivel nobiliar și al banderiilor pe care aceștia le aveau la dispoziție. De fapt, aduce o relativă ordine internă la nivel nobiliar, militar, subordonată lui Sigismund și externalizează folosirea forței militare. Ordinul îi asigură subordonarea nobilimii și a acelor conducători de țări vecine vasale. Spiritul războinic al marii nobilimi continuă să funcționeze, să se împletească cu utilizarea limbii maghiare în detrimentul limbii slavone care continuă să fie folosită alături de maghiară și germană, latina medievală în documentele statului. Limba blachilor/olahilor/valahilor/rumânilor se face simțită doar prin onomastică, prin toponime, toponime slavizate, maghiarizate.

De la sfârșitul secolului al XIII-lea, mai precis de la 1291 cnezii, voievozii

românilor sunt asimilați cu nobilimea ungară/maghiară. Pe la 1366, Ludovic I de Anjou impune regula conform căreia, pentru a participa la congregațiile nobiliare, în Dietă, ca nobil, trebuie să fi catolic. La 1437, în contextul răscoalei de la Bobâlna se realizează o înțelegere documentată: Unio Trium Nationum, o înțelegere a maghiarilor, sașilor și secuilor în Ardeal care stă la baza eliminării din rândurile nobiliare a românilor. E o înțelegere în baza căreia românii sunt împinși în zona inferioară a societății în Transilvania/Ardeal, pentru a nu mai deranja grupurile etnice privilegiate. Sunt acte de referință în baza cărora regalitatea, marea nobilime din Regatul Ungariei au acționat și au supus românimea, au implicat-o într-un program de deznaionalizare, de îndepărtare de meșteșugul armelor, de sărăcire, de neantizare; au conlucrat cu germani, slavi, secui pentru a impune interesele coroanei maghiare

La sud de Carpați, secolul al XIV-lea e dominat de prezența pe scaun a unor domnitori din familia impusă de Basarab I (aprox.1310-1352). la începutul secolului al XIV-lea, Radu Negru Vodă/Negru Vodă se conectează la Țara Oltului/Țara Făgărașului de unde a descălecat la sud de Carpați pe la aproximativ 1290. Suntem obișnuiți să prezentăm acțiunea acestuia ca pe una de fugă, retragere (bejenie) față de stăpânirea ungară/maghiară, retragere din ținuturile lor de origine - Țara Oltului/Făgărașului -, în spațiul de la sud de Carpați, în zona montană și subcarpatică. Putem vedea și un șef local subordonat regelui ungar/maghiar (vasal) care continuă expansiunea în numele cuceritorului în spațiul de la sud de Carpați, unde se implică în exercitarea intereselor Regalității Ungare, exercitarea conducerii locale sub influențe și patronaj maghiar. Aceasta ar fi o viziune care promovează interesele puterii central-europene la periferia teritoriilor controlate, nu interesele comunității locale, valahe/românești, densă pe ambii versanți ai Masivului Făgăraș. Astfel am putea vedea cum, de la Diploma cavalerilor Ioaniți (1247), pământurile dintre Carpați și Dunăre sunt captate și menținute în raporturi vasalice față de Coroana maghiară în diferite momente, sub diferite forme - religioase, diplomatice, politice, militare, matrimoniale - la nivelul elitelor, a familiilor implicate în conducere, în domnie. In acest fel se poate observa o identitate de acțiune a Regalității Maghiare prin Negru Vodă/Radu Negru Vodă la sud de Carpați și prin Dragoș la est de Carpați

Dacă acordăm atenție numelui lui Basarab I care urmează lui Negru Vodă/Radu Negru Vodă și care pune bazele dinastiei specifice Valahiei/Ungrovlahiei/Țării Românești pentru secolele XIV-XVI, atunci am putea observa că el nu este de fapt un nume de botez. El este de fapt o poreclă, un apelativ acordat celui care trebuia să coordoneze acțiunile unor factori deciși să se implice în anumite fapte în propriul interes. Este de fapt un apelativ dobândit în urma faptelor sale, în folosul unui grup de interes, în urma supraordonării sale recunoscute de cei care i s-au supus - cu voie sau fără de voie - din interes comunitar sau de neam, din interes regional mai larg. Etimologia numelui - pe filieră traco-daco-albaneză (Nicolae Iorga, Sorin Paliga) implică ideea de încredere, demn de încredere, credincios. Pe filieră dacică (B.P. Hasdeu) acest nume și-ar avea originile într-un cuvânt ce desemna căpetenia, casta nobililor geto-daci. Pe filieră cumană ar însemna a domni, părinte și domn (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Neagu Djuvara). În prefața Codului de legi al șui Ștefan Dușan și în alte documente de epocă sârbești și bulgare se menționează că numele de botez ar fi fost Ioan sau Ivanco. Basarab I este căsătorit cu Margareta. Documentele contemporane maghiare îl consemnează ca fiind valah ortodox - îl menționează ca valah și schismatic. Basarab I este văzut de documentele Regatului Ungariei la 1324 ca voievodul transalpin al Coroanei (am putea spune ca voievod cu autonomie foarte largă, supus regelui ungar, similar marelui Voievod al Ardealului/Transilvaniei). O astfel de viziune implică raporturile de senior-vasal al Regatului Ungariei. Basarab I se dovedește un vasal schismatic (ortodox) nesupus, nestatornic, dornic de a se afirma independent. El preia - după 1327 - Banatul de Severin, Cetatea Severinului sub oblăduirea sa, până la 1330. Cum este văzută această preluare de către regele Ungariei? Ca o dăruire de fief unui supus vasal eficient pentru coroană? Ca o zonă de margine a regatului, pusă sub autoritatea unui mare senior eficient, aflat în imediata vecinătate? Ca un spațiu dificil de controlat, cedat în urma unor negocieri? Un act al unui nesupus, schismatic, în defavoarea intereselor regale? Dacă ar fi fost ultima variantă, regele ungar ar fi reacționat mult mai devreme față de Basarab I, în mod brutal, prin forța armelor (Carol Robert de Anjou a venit să îl pedepsească prin confruntare directă abia in 1330). Spre sfârșitul domniei - în 1343 - voievodul transalpin își asociază la tron pe fiul său, Nicolae Alexandru care inițial pleacă în Regatul Ungariei pentru a restabili relațiile între cele două țări, în contextul în care rege al Ungariei era Ludovic I de Anjou. Împreună cu Ludovic I de Anjou, Basarab I acționează militar împotriva tătarilor la est de Carpați și își impune autoritatea în Ținuturile de Jos ale Moldovei, până la Nistru. Este o simplă alianță, înțelegere politico-militară? Se refac raporturile vasalice față de Regatul Ungariei - stat perceput ca mult mai puternic, nucleu al unor forțe militare convergente? Se aplică cumva, un mecanism politico-militar care implică structuri cu diferite niveluri de subordonare față de rege: pământurile recunoscute ca regale, pământurile cu autonomie în care regele poate aplica anumite legi peste legislația locală, pământurile care la periferie rămâneau cu un înalt grad de autonomie dar îi ofereau potențial militar, îi respectau politica externă și oricând puteau respinge raporturile senior-vasal? Basarab I este căsătorit cu Margareta. Acesta nu este un nume creștin-ortodox. Este mai degrabă conectat la onomastica de tip catolic, la onomastica specifică nobilimii și marii nobilimi central-europene a Regatului Ungariei - probabil s-a realizat o căsătorie di interes politic, în contextul raporturilor vasalice ale momentului

Ungrolahia este nume prezent în documentele vremii pentru a desemna

Valahia/Țara Românească. Ne-am obișnuit să spunem că Ungrovlahia este Valahia de lângă Ungaria. Nu cumva, cronicarii acelor vremuri, atunci când notau Ungrovlahia, de fapt percepeau Valahia din cadrul Regalității Ungare, Valahia subordonată Ungariei, Valahia de la periferia autorității Ungariei?(o Valahie care depindea de Ungaria și care oricând putea respinge raporturile senior-vasal?) Nu cumva, în secolul al XIV-lea, regele Ungariei îl percepe pe Domnul de la sud de Carpați ca pe un conducător local încadrat unei structuri complexe de mari nobili, ca pe voievodul său, vasalul care îi pune la dispoziție forțe militare și administrează în numele său un amplu teritoriu, la periferia regatului său

Basarab I are legături puternice, consecvente, complexe cu statul de la sudul Dunării, cu Țaratul Bulgar. Îl ajută pe Mihail Șișman în luptele cu împăratul de la Constantinopol, în 1324. Îi pune la dispoziție importante forțe militare. Îl sprijină în 1330 în bătălia de la Velbujd, unde e înfrânt de sârbi și moare, fiind rănit în bătălie. Basarab I întărește legăturile cu lumea de la sud de Dunăre prin căsătoria fiicei sale Teodora cu nepotul țarului Mihail Șișman, cu Ivan (Ioan) Alexandru. Ea va fi mama țarului Ioan/Ivan Strațimir. În timpul lui Basarab I se adâncesc legăturile cu creștinismul sud-dunărean, cu centrul religios de la Târnovo. Influența spirituală și de credință a Bisericii de la Târnovo este semnificativă. În timpul lui Basarab I încep lucrările la Biserica sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș. Construcția se termină în vremea lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Planul arhitectural al acesteia este unul asemănător bisericii de la Țareveț, din acea vreme. Este un plan de cruce greacă cu trei abside la răsărit. Construcția prezintă un pronaos, un naos larg și zona celor trei abside - o absidă mare plasată central, flancată de două abside mai mici (spațiul altarului). Naosul prezintă patru stâlpi dispuși în pătrat. Aceștia structurează naosul pe trei nave dispuse pe lungime - o navă centrală mai amplă, două nave laterale mai înguste. Fiecărei nave din cadrul naosului îi corespunde câte o absidă la răsărit. Zidăria prezintă șiruri orizontale formate din câte trei rânduri de cărămidă care alternează cu un șir de piatră fasonată. Alternanța de cărămidă cu piatră fasonată la exterior este caracteristică a zidăriei bizantine balcanice în această epocă. Construcția încorporează în zidărie un sistem de ventilație care nu permite acumularea în interior a mucegaiurilor. Sub fundațiile acestei biserici se află fundațiile unei biserici mai vechi. mult mai mici, cu o structură ușor diferită

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:L'Eglise_princiere_de_la_ville_d'Argech.jpg

Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, imaginea face parte dintr-un Album general al României, realizat de Alexandru Antoniu, publicat la Dresda, 1901-1904

Pictura este realizată abia în vremea lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377). La nivelul inferior este reprezentată o țesătură decorativă, de jur-împrejur. Deasupra acesteia, în naos se desfășoară o friză continuă care îi reprezintă pe ctitori - Vlaicu și soția sa Ana într-un tablou votiv și în friză în continuare pe sfinții militari însoțiți de arhanghelul Mihail. Sfinți militari se regăsesc și pe doi dintre cei patru stâlpi din naos. Reprezentarea acestor sfinți militari era deosebit de importantă în contextul conflictual al vremurilor, în contextul în care ierarhia militară a boierimii juca un rol semnificativ în epocă, alături de cnducătorul de stat (Mare Voievod și Domn). Deasupra frizei cu sfinți militari se află iconografia cu teme biblice. În pronaos, desupra ușii se află chipul lui Nicolae Alexandru.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Flickr_-_fusion-of-horizons_-_Curtea_de_Arge%C8%99_(14).jpg

Sfinți militari, arhanghelul MIhail

https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Domneasc%C4%83_din_Curtea_de_Arge%C8%99#/media/Fi%C8%99ier:Interior_2_of_Princely_Church.jpg

Sfinți militari

Nicolae Alexandru și Vlaicu sunt principalii ctitori. Basarab I este menționat de un sgrafiti scos la lumină în care se menționează moartea Marelui Voievod, în 1352. Titulatura de Mare Voievod este semnificativă - este funcția militar-războinică (nu cea administrativă).

Dacă ne raportăm heraldic la secolul al XIV-lea, vom constata că blazonul voievodal îl plasează pe Domnul Ungrovlahiei la nivelul marilor personalități ale epocii, pentru zona central-europeană și balcanică. Mormântul deschis în 1920 în Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș a pus la dispoziția istoricilor, heraldiștilor nasturi cu însemne cu stemă. Nasturii sugerează o coloristică alb-albastru.