SFINȚII MILITARI. MĂNĂSTIREA COZIA (VI), prof. Pădureanu Elena Sanda
Conexiuni
Secolul al XIV-lea e un secol al schimbărilor petrecute în spațiul balcanic, schimbări pe care Mircea cel Bătrân le sesizează, le prelucrează și le încorporează constructiv la nivelul instituțiilor centrale ale statului pe care îl conduce - și nu numai. Schimbările sunt semnificative la nivelul statelor din zonă.
Ungaria - a fost o țară, mare putere a epocii cu veleități expansioniste la est și sud de Carpați. Dinastia Anjou - Carol Robert, Ludovic de Anjou/ Ladislau cel Mare au dezvoltat politica de extindere la sud și est de Carpați. Ludovic/Ladislau a determinat descălecatul lui Dragoș, stimulând evoluția Maramureșului și a Moldovei în raport cu Coroana Maghiară. La moartea lui Ludovic cel Mare în 1382 se stinge dinastia angevină iar Regatul Maghiar trece printr-o criză de autoritate internă și de reorientare a politicii sale externe. Venirea lui Sigismund de Luxemburg pe tronul Regatului Maghiar determină o altă direcție a politicii dezvoltată de acest stat: se accentuează politica de protecție în fața expansiunii otomane și contrabalansarea unei noi puteri la nord, Polonia. Se dezvoltă interesul pentru conectarea pe diverse căi la Imperiul Romano-German. În același timp, Regatul se redimensionează în interior, reașează raporturile dintre monarh (un monarh venit din exterior, acceptat inițial doar datorită căsătoriei cu regina maghiară) și nobilime (o nobilime ce se manifesta în sens centrifug raportat la Sigismund). Mircea cel Bătrân - ca un conducător abil - a urmărit permanent să protejeze Țara Românească de interesul manifestat de acest stat pentru pământurile, resursele și rutele comerciale de la sud de Carpați și în același timp a dat atenția cuvenită protecției față de creșterea puterii otomane la sud de Dunăre. Mircea a urmărit să folosească constructiv conexiunile cu Regatul Maghiar, conexiuni care se manifestau prin propria sa soție. Ea provenea dintr-o mare familie nobiliară cu pămțnturi în sud-vestul Ungariei, către lumea slavă încadrată Serbiei. Mara se pare că are origini nobiliare în sud-vestul acestui regat, origini care îl apropie într-un fel de Sigismund de Luxemburg dar și de Vladislav Jagello. Această apropiere îi permite să adopte poziții relativ avantajoase pentru Țara Românească în raport cu Regatul Maghiar și cu Polonia. Deși se pare că Mircea a fost sprijinit de Sigismund de Luxemburg în conflictul cu Dan I, fratele său (acesta fiind susținut de turci). Regatul Ungariei a exercitat de la bun început presiuni, a manifestat pretențiile de suzeranitate moștenite de la predecesorii lui Sigismund. Mircea a continuat politica de independență și de echilibru a înaintașilor săi. În acest context se amplasează Tratatul din 1389 încheiat cu Polonia pentru a contrabalansa această presiune maghiară. Acest tratat prevedea sprijin, ajutor în fața dușmanului comun - Regatul Maghiar - și era încheiat de pe poziții egale. Sigismund de Luxemburg în Centrul Europei are o evoluție complexă: de la marcgraf în Casa de Luxemburg ajunge rege al Regatului Ungariei și al Croației (1387-1437), Împărat al Romanilor (1410-1437), Rege al Boemiei (1419-1437), Împărat al Sfântului Imperiu Romano-German). Exercitând aceste funcții în spațiul central european el acordă maxima atenție statutului de Rege al Ungariei. Din aceste funcții importante el devine un element central al luptei antiotomane (cruciada de la Nicopole, 1396) și al combaterii Schismei Vestice(1378-1417) care se finalizează cu arderea pe rug a lui Ian Hus și este urmată de războaiele husite (1418-1437). Aceste războaie husite influențează puternic Transilvania care ajunge în 1437 la răscoala de la Bobâlna. (2) În Transilvania, Sigismund de Luxemburg susține ca voievod pe Știbor de Stiboritz (1395-1401; 1410-1414), de origine poloneză. Alături de maghiari, sași, vorbitorii de limbă slavă jucau un rol semnificațiv la nivelul marii nobilimi din Regatul Maghiar și implicit în Transilvania. Ca voievod transilvănean și mare nobil al Regatului Maghiar, ca susținător al lui Sigismund, Știbor dezvoltă atitudinea de susținere a luptei antiotomane. Îl ajută pe Mircea în 1396, în restabilirea lui în domnie. Participă împreună cu Mircea la cruciada de la Nicopole (sept. 1396) (3) Marea nobilime din zona central-europeană - o zonă dominată de maghiari, germanici și slavi - accentuează aspectul militar în lupte interne și externe. Factorul militar, subordonat monarhului autocrat, la nivelul nobilimii ierarhizată în raporturi vasalice - joacă un rol deosebit. Urcarea lui Sigismund pe tronul Regatului Ungariei s-a făcut prin căsătorie cu caracter politic, după moartea lui Ludovic cel Mare, într-un moment de criză politică, de anarhie feudală care l-a avantajat pe Mircea cel Bătrân. Acest moment de slăbire a coroanei maghiare a stimulat trecerea Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav Iagello al Poloniei, prin închinarea de la Liov, în 1387. Sigismund de Luxemburg crează în 1408 Ordinul Cavalerilor Dragonului. Acesta era un ordin militar catolic, creat de Sigismund în principal pentru a apăra Regatul Maghiar, centrul Europei de pericolul otoman. Crearea acestui ordin evidențiază rolul major acordat factorului militar în lupta antiotomană (nevoia de coordonare, coeziune, front comun, de reguli stricte, morală și vitejie susținute, amplificate), dar și în interiorul Regatului Maghiar și în zona de interes direct antiotoman - centrul Europei, Pen. Balcanică, spațiul dunărean. Ordinul urmărește întărirea autorității centrale, regale maghiare în defavoarea marii nobilimi, în contextul în care promovează în rândurile ordinului nobilimea mijlocie și mică. (4)
Mircea cel Bătrân a avut legături permanente cu Sigusmund de Luxemburg. Chiar dacă nu a fost direct conectat la acest ordin cavaleresc, a avut cunoștință de el și a știut ce implică, ce efecte avea activitatea acestuia asupra Țării Românești, în condițiile în care, unul din fii săi - cel care avea să ajungă pe tronul țării ca Vlad Dracul/Vlad al II-lea - a devenit membru al acestui ordin - foarte probabil cu mult înainte de a fi pe tronul muntean. Prin el, ca fiu al lui Mircea, țara era conectată la sistemul militar central-european, la sistemul vasalic al lui Sigismund - probabil în perioada de final a domniei lui Mircea. De altfel, promovând membrii din mica nobilime, Sigismund a promovat și cavaleri pretendenți la tronul țărilor vecine, țări vasalice, țări din linia întâi a luptei antiotomane - avangardă pentru Regatul Ungariei, pentru Centrul Europei, pentru lumea germanică -, cavaleri nemaghiari: saxoni, polonezi, italieni, cehi, sârbi, munteni, pentru a contrabalansa forța și interesul marii nobiimi maghiare.
Banatul de Severin este un spațiu cu importanță strategică și economică deosebită, un spațiu organizat ca marcă de către Regatul maghiar începând cu sec. al XIII-lea (vezi Diploma Cavalerilor Ioaniți, 1247), dar care, la sfârșitul sec. al XIV-lea era ca o minge de ping-pong. Conducerea Banatului de Severin, în funcție de forță și interese pendulează în acest secol între Țaratul Bulgar condus de Mihail Șișman (încă nefragmentat), Țara Românească, Regatul Ungariei, Țaratul Bulgar de Vidin (Ivan Strațimir). Mircea cel Bătrân a făcut tot posibilul ca să mențină în stăpânirea sa Banatul de Severin. El chiar poartă titlul de Ban al Severinului. La Severin, chiar semnează un document de alianță cu Sigismund de Luxemburg. Dar, între interesele lui Mircea și cele ale lui Sigismund de Luxemburg - creator și coordonator al Ordinului Dragonului - Banatul de Severin e scos de sub autoritatea lui Mircea cel Bătrân în anul creării ordinului - cel puțin nominal. Este scos în condițiile în care este perceput de Regele Maghiar ca un fief ce putea fi acordat celor care îi aduceau servicii majore, nu celor care dezvoltau o politică de autonomie și independență față de interesele coroanei maghiare. A nu se confunda Banatul de Severin cu Banatul Timișoarei. Banatul de Severin - pendulând între autoritățile monarhice vecine ale vremii - maghiari, bulgari, munteni și în final otomani - este un spațiu care i-a permis lui Mircea să conecteze Țara Românească la aspectele de cultură și civilizație maghiară, bulgară și sârbă. Acesta era un spațiu intens militarizat în care spiritualitatea creștin-ortodoxă conviețuia cu cea catolică dar și cu forme de manifestare - încă - ale bogomilismului, erezie combătută atât de catolicism cât și de ortodoxie. Isihasmul este și el prezent în zonă. Banatul de Severin (mai vechea Țară a Severinului) avea un rol strategic și economic important. (5)
Într-o țară în care pământul era stăpânit în devălmășie la nivelul familiei de către boierime dar și de cnezi/moșneni, într-o țară în care domnul este stăpânul supraordonat al pământurilor țării, al pământurilor boierești - aceste grupuri sociale care reprezintă pătura mijlocie și superioară a societății - aveau adânc implicată ideea de administrare și de apărare a pământului, ideea de acțiune comună alături de domnitor - apărătorul suprem al pământurilor, apărătorul spiritualității neamului. Dacă boierii lucrau pământurile prin forța de muncă ce se găsea pe moșii, dacă ei erau militari și dregători, membrii ai Bisericii Ortodoxe, cnezii/moșnenii își lucrau pământurile cu ajutorul familiei și veneau la oaste la chemarea domnului. Pentru Mircea, boierimea este cea care este consecvent alături de el, atât în administrarea țării, cât și în acțiunile militare (atât interne cât și externe). În cadrul boierimii, un nucleu al acesteia este consecvent alături de domn, asigurând succesul politicii interne și externe. (6)
Pictura Mănăstirii Cozia e realizată între 1390-91. Friza Sfinților Militari este realizată pe pereții din naos - de jur împrejur -, în cele două abside din imediata apropiere a altarului, în ancadramentul interior al ferestrelor din abside, a ferestrelor din naos. Friza Sfinților Militari începe în dreapta altarului, din dreapta împăratului Constantin cel Mare - împăratul care a pus capăt prigoanei, a dat libertate de exprimare creștinilor, a pacificat ținuturile dunărene, a construit podul peste fluviu la Sucidava - este redat ca șezând pe tronul împărătesc. Sf. Gheorghe și sf. Dimitrie sunt poziționați în aceeași absidă din dreapta altarului, unul lângă altul, Sf. Gheorghe înainte de Sf. Dimitrie, la celălalt cpăt al acestei abside. Friza Sfinților Militari îmbracă naosul ca un brâu. În friza Sfinților Militari la Mănăstirea Cozia se poate constata redarea unui număr semnificativ de mare de comandanți militari, de generali în armata din Imperiul roman (sec. al II-lea-IV-lea) - comandanți deveniți martiri, mucenici ai creștinismului poziționați cronologic. Ne sugerează că domnia lui Mircea acorda un respect deosebit militarilor din subordinea sa, că îi prețuia și în același timp le cerea să promoveze coeziune, morală creștină, vitejie, să se supună unei coordonări, să se integreze într-un front comun pentru a realiza apărarea și prosperitatea pământurilor, a țării. Sugerează cât de mult se baza Mircea pe rolul militar al boierimii - rol important manifestat alături de acela de îndeplinire a dregătoriilor implicate în administrarea țării. Boierimii, alături de domnitor îi revenea coordonarea unităților militare la nivelul oastei celei mici și a celei mari. Am putea spune că friza punctează indirect faptul că Mircea se bazează pe efortul marii boierimi cu rol militar, că friza consemnează un mesaj al Domniei și al Mitropoliei ca instituții de conducere și de coordonare în Țara Românească, un mesaj adresat marii boierimi a țării și de ce nu, un mesaj către viitorime: forța militară trebuie să se împletească cu credința în Dumnezeu pentru a avea forța necesară pentru a susține țara. Prezența acestei frize în naosul Bisericii Mănăstirii Cozia ne arată cum se împletesc interesele și poziția Domniei și a Bisericii în raport cu armata, conducerea acesteia - boierimea. Friza este un mesaj ideologic, dogmatic, un mesaj programatic și un act educațional în același timp.
Polonia este prinsă între nevoia de a anihila puterea cavalerilor teutoni și interesele în zonă ale Imperiului Romano-German, de a controla rute comerciale pe distanțe cât mai mari între M. Baltică și M. Neagră. Polonia e interesată și de a se extinde spre est și sud - fie prin cuceriri, fie prin căsătorii cu caracter politic. Prin uniune dinastică, Vladislav Iagello a adus Litvania/ Lituania sub autoritatea sa și a impus Polonia ca o forță în contrabalans cu Regatul Maghiar în spațiul dintre M. Baltică și M. Neagră. Ascensiunea poloneză se produce în momentul de profundă criză a statului maghiar. Litvania/Lituania, Rusia Roșie, Podolia, Pocuția sunt integrate pe diferite căi Poloniei. Moldova și Țara Românească se orientează către Polonia pentru a contrabalansa interesul maghiar la est și sud de Carpați. În urma uniunii personale creată de Vladislav Jagello cu Hedviga, Polonia devenea un stat interesat în politica de apărare împotriva tătarilor și mai târziu a turcilor. Atrage în legături politice, militare, economico-comerciale mai întâi Moldova și apoi Țara Românească. Liov, ca semnificativ centru economico-comercial, deschide ruta spre M. Neagră, spre Levant. Se leagă orașele hanseatice de la M. Baltică - prin intermediul Poloniei - de Caffa (Crimeea), de Chilia, Cetatea Albă (Moldova) și mai departe, de Constantinopol. Mircea cel Bătrân ajunge pe tronul țării în 1386, într-un moment de profundă criză a Regatului Ungariei iar coordonatele politicii sale externe ne arată interesul constant de a alterna între Regatul Ungariei și Polonia, într-un permanent echilibru pentru țara sa, fără a se pune rău cu puterea maghiară, în contextul apariției puterii otomane la Dunăre. În 1389 a încheiat Tratatul cu Polonia - un tratat încheiat în momentul în care cei doi regi maghiar și polon - emiteau reciproc pretenții la tronul celuilalt, ca urmași direcți ai lui Ludovic cel Mare. Acest tratat prevedea sprijin, ajutor în fața dușmanului comun și era încheiat de pe poziții egale. Dușmanul comun era Regatul Ungariei în acel moment. (7)
Serbia - în sec. al XIV-lea - s-a impus în vestul Pen. Balcanice prin realizările celor din neamul Nemania care au unit triburile de păstori și țărani din văile greu accesibile ale munților, au creat o oaste în slujba craiului (nu a jupanilor locali), au ridicat mănăstiri și biserici de piatră, au fundat un stat puternic sprijinit de orașele comerciale de la M. Adriatică. În timpul lui Ștefan Dușan (1331-1355) acest stat a cuprins Macedonia, Albania, Thesalia, Epir, până aproape de Golful Corint - un adevărat imperiu vest-balcanic. Craiul sârb era secondat de patriarh iar autoritatea centrală se baza pe un cod de legi - Zakonicul lui Dușan - stabilit de împăratul/craiul sârb și de adunări ale nobililor/boierilor, oștenilor și preoților. Acest corp legislativ îmbina tradițiile sârbilor cu modelul legislativ bizantin pentru a putea fi acceptat de toți supușii săi. În acest sistem se topesc și forme tradiționale mult mai vechi, păstrate în societatea montană. După domnia lui Ștefan Dușan dinastia Nemania se stinge, statul se fărâmițează. Amenințarea expansiunii otomane - venită din sud-est - a impus evoluția Serbiei spre o criză în care descentralizarea s-a impus. Lazăr, fiul lui Pribaț (logofătul lui Ștefan Dușan), un principe local (cneaz, jupan) nu putea aduna aliați puternici din vecini, în sprijinul său. Puterea lui își avea nucleul pe valea Moravei, până la Dunăre. Își zicea domn al Podunaviei - Ținutul de pe malul Dunării. Belgradul cu spațiul adiacent era stăpânit de Regatul Maghiar. El a continuat linia politică a lui Ștefan Dușan, chiar dacă teritoriul și autoritatea sa erau altele. Urmașul lui Lazăr, Ștefan Lazarevici a continuat să dea Serbiei forță și autoritate în vestul Pen. Balcanice, chiar dacă ideea imperială sârbă s-a pierdut, chiar dacă au apărut stăpâniri particulare desprinse de sub sutoritatea sârbă și forța turcă s-a arătat în Balcani. În vremea celor doi - Lazăr și Ștefan Lazarevici - s-a dezvoltat școala moravă - o manifestare proprie culturală, s-a bătut monedă de argint, s-au dezvoltat orașe - cu minorități specifice: sași, evrei, italieni - s-au dezvoltat rute comerciale - mai ales către Pen. Italică. Minele de aramă și argint erau exploatate de nobilime/boierme, de mănăstiri și astfel averea și autoritatea acestora a sporit în detrimentul autorității centrale. Și în Serbia secolului al XIV-lea se manifesta o oaste mică - a nobililor./boierilor și o oaste mare, recrutată prin sistemul de recrutare al cetăților de recrutare, în numele craiului sârb. Satele - scutite sau nu de dări - nu erau scutite de obligația de a trimite bărbați la oastea cea mare în caz de primejdie. (8)
Școala moravă înflorește în secolele XIV-XV. Se manifestă în domeniul ecleziastic, arhitectural, sculptural, în picctură, în literatură în mod deosebit. În cadrul stilului bizantin Școala moravă împune o particularizare a artei creștin-ortodoxe (bizantine), în spațiul sârbesc, și nu numai, pentru a doua jumătate a sec. al XIV-lea și prima jumătate a sec. al XV-lea, acea vreme în care vestul Pen. Balcanice își manifestă autonomia, independența, amprenta individualizantă a instituției monarhice și bisericești ortodoxe, proprii unei nobilimi sârbe, aflată în opoziție cu Regatul Ungariei și cu forța otomană care se înfiltra din sud, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin dădea semne vizibile că se stinge iar în spațiul bulgar statul era fărâmițat și centrul de putere și de credință de la Târnovo avea probleme. Stilul impus de Școala moravă se manifestă mai întâi la Muntele Athos, aflat pentru o vreme (1342-1372) sub patronajul direct al monarhilor din dinastia Nemanjia, cei care finanțează construcții semnificative acolo și în același timp acordă pământuri, moșii sârbești spre închinare, spre susținere materială. Și domni munteni au sprijinit centrul spiritual ortodox de la Muntele Athos, în contextul ofensivei otomane în Balcani, în contextul decăderii continue a autorității Constantinopolului, în sec. XIV-XV. (9) Pe versantul nordic al Muntelui Athos se impune începând cu secolul al XII-lea Mănăstirea Hilandar, ca o creație a lui Ștefan Nemanjia - întemeietorul dinastiei Nemania - călugărit ca Simeon, și a fiului său mai mic, sf.Sava. Legătura sârbilor cu acest punct al Muntelui Athos se stabilește în plină epocă a cruciadelor, cu puțină vreme înainte de a fi creat Imperiul Latin de Constantinopol (1204-1261). Restaurată și mărită, mănăstirea și biserica acesteia devin punct de plecare pentru evoluția arhitectonică în cadrul Școlii Morave. În arhitectură, la realizarea zidăriei se impune o alternanță orizontală, regulată și echilibrată a pietrei albe, fasonate și a cărămizii arse, de o anumită dimensiune. Pentru brâiele de cărămidă se folosesc două, trei sau mai multe rânduri de cărămidă, astfel încât albul pietrei și culoarea cărămizii dau zidăriei exterioare un aspect deosebit de îngrijit și elegant, aristocratic. Școala moravă duce mai departe măiestria utilizării cărămizii și a pietrei. Spațiul interior e împărțit în altar, naos, pronaos. Planul de tip cruce greacă evoluează către un plan de biserică-navă cu abside situate pe trei laturi ale naosului sau cu o singură absidă-altar - un plan care devine caracteristic în lumea sârbă și mai ales în spațiul carpato-danubiano-pontic. Biserica Mănăstirii Cozia are trei abside așezate pe trei laturi ale naosului, una din abside joacă rolul de altar, separat de naos și celelalte două abside care găzduiesc friza Sfinților militari printr-o catapeteasmă cu uși împărătești. Pridvorul de astăzi al Mănăstirii Cozia e adăugat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (sf. sec. XVII-încep sec. XVIII) - un moment de rezistență surdă anti-otomană și de politică secretă de echilibru cu I. Austriac în ofensivă carpatică și cu Statul Rus, în care se impune dinastia Romanov prin Petru I cel Mare, se impune politica expansionistă rusă ponto-carpato-balcanică (un context, într-o altă etapă istorică, comparabil pe verticala sau spirala timpului istoric, cu cel al lui Mircea cel Bătrân).
Ungaria - a fost o țară, mare putere a epocii cu veleități expansioniste la est și sud de Carpați. Dinastia Anjou - Carol Robert, Ludovic de Anjou/ Ladislau cel Mare au dezvoltat politica de extindere la sud și est de Carpați. Ludovic/Ladislau a determinat descălecatul lui Dragoș, stimulând evoluția Maramureșului și a Moldovei în raport cu Coroana Maghiară. La moartea lui Ludovic cel Mare în 1382 se stinge dinastia angevină iar Regatul Maghiar trece printr-o criză de autoritate internă și de reorientare a politicii sale externe. Venirea lui Sigismund de Luxemburg pe tronul Regatului Maghiar determină o altă direcție a politicii dezvoltată de acest stat: se accentuează politica de protecție în fața expansiunii otomane și contrabalansarea unei noi puteri la nord, Polonia. Se dezvoltă interesul pentru conectarea pe diverse căi la Imperiul Romano-German. În același timp, Regatul se redimensionează în interior, reașează raporturile dintre monarh (un monarh venit din exterior, acceptat inițial doar datorită căsătoriei cu regina maghiară) și nobilime (o nobilime ce se manifesta în sens centrifug raportat la Sigismund). Mircea cel Bătrân - ca un conducător abil - a urmărit permanent să protejeze Țara Românească de interesul manifestat de acest stat pentru pământurile, resursele și rutele comerciale de la sud de Carpați și în același timp a dat atenția cuvenită protecției față de creșterea puterii otomane la sud de Dunăre. Mircea a urmărit să folosească constructiv conexiunile cu Regatul Maghiar, conexiuni care se manifestau prin propria sa soție. Ea provenea dintr-o mare familie nobiliară cu pămțnturi în sud-vestul Ungariei, către lumea slavă încadrată Serbiei. Mara se pare că are origini nobiliare în sud-vestul acestui regat, origini care îl apropie într-un fel de Sigismund de Luxemburg dar și de Vladislav Jagello. Această apropiere îi permite să adopte poziții relativ avantajoase pentru Țara Românească în raport cu Regatul Maghiar și cu Polonia. Deși se pare că Mircea a fost sprijinit de Sigismund de Luxemburg în conflictul cu Dan I, fratele său (acesta fiind susținut de turci). Regatul Ungariei a exercitat de la bun început presiuni, a manifestat pretențiile de suzeranitate moștenite de la predecesorii lui Sigismund. Mircea a continuat politica de independență și de echilibru a înaintașilor săi. În acest context se amplasează Tratatul din 1389 încheiat cu Polonia pentru a contrabalansa această presiune maghiară. Acest tratat prevedea sprijin, ajutor în fața dușmanului comun - Regatul Maghiar - și era încheiat de pe poziții egale. Sigismund de Luxemburg în Centrul Europei are o evoluție complexă: de la marcgraf în Casa de Luxemburg ajunge rege al Regatului Ungariei și al Croației (1387-1437), Împărat al Romanilor (1410-1437), Rege al Boemiei (1419-1437), Împărat al Sfântului Imperiu Romano-German). Exercitând aceste funcții în spațiul central european el acordă maxima atenție statutului de Rege al Ungariei. Din aceste funcții importante el devine un element central al luptei antiotomane (cruciada de la Nicopole, 1396) și al combaterii Schismei Vestice(1378-1417) care se finalizează cu arderea pe rug a lui Ian Hus și este urmată de războaiele husite (1418-1437). Aceste războaie husite influențează puternic Transilvania care ajunge în 1437 la răscoala de la Bobâlna. (2) În Transilvania, Sigismund de Luxemburg susține ca voievod pe Știbor de Stiboritz (1395-1401; 1410-1414), de origine poloneză. Alături de maghiari, sași, vorbitorii de limbă slavă jucau un rol semnificațiv la nivelul marii nobilimi din Regatul Maghiar și implicit în Transilvania. Ca voievod transilvănean și mare nobil al Regatului Maghiar, ca susținător al lui Sigismund, Știbor dezvoltă atitudinea de susținere a luptei antiotomane. Îl ajută pe Mircea în 1396, în restabilirea lui în domnie. Participă împreună cu Mircea la cruciada de la Nicopole (sept. 1396) (3) Marea nobilime din zona central-europeană - o zonă dominată de maghiari, germanici și slavi - accentuează aspectul militar în lupte interne și externe. Factorul militar, subordonat monarhului autocrat, la nivelul nobilimii ierarhizată în raporturi vasalice - joacă un rol deosebit. Urcarea lui Sigismund pe tronul Regatului Ungariei s-a făcut prin căsătorie cu caracter politic, după moartea lui Ludovic cel Mare, într-un moment de criză politică, de anarhie feudală care l-a avantajat pe Mircea cel Bătrân. Acest moment de slăbire a coroanei maghiare a stimulat trecerea Moldovei sub suzeranitatea lui Vladislav Iagello al Poloniei, prin închinarea de la Liov, în 1387. Sigismund de Luxemburg crează în 1408 Ordinul Cavalerilor Dragonului. Acesta era un ordin militar catolic, creat de Sigismund în principal pentru a apăra Regatul Maghiar, centrul Europei de pericolul otoman. Crearea acestui ordin evidențiază rolul major acordat factorului militar în lupta antiotomană (nevoia de coordonare, coeziune, front comun, de reguli stricte, morală și vitejie susținute, amplificate), dar și în interiorul Regatului Maghiar și în zona de interes direct antiotoman - centrul Europei, Pen. Balcanică, spațiul dunărean. Ordinul urmărește întărirea autorității centrale, regale maghiare în defavoarea marii nobilimi, în contextul în care promovează în rândurile ordinului nobilimea mijlocie și mică. (4)
Mircea cel Bătrân a avut legături permanente cu Sigusmund de Luxemburg. Chiar dacă nu a fost direct conectat la acest ordin cavaleresc, a avut cunoștință de el și a știut ce implică, ce efecte avea activitatea acestuia asupra Țării Românești, în condițiile în care, unul din fii săi - cel care avea să ajungă pe tronul țării ca Vlad Dracul/Vlad al II-lea - a devenit membru al acestui ordin - foarte probabil cu mult înainte de a fi pe tronul muntean. Prin el, ca fiu al lui Mircea, țara era conectată la sistemul militar central-european, la sistemul vasalic al lui Sigismund - probabil în perioada de final a domniei lui Mircea. De altfel, promovând membrii din mica nobilime, Sigismund a promovat și cavaleri pretendenți la tronul țărilor vecine, țări vasalice, țări din linia întâi a luptei antiotomane - avangardă pentru Regatul Ungariei, pentru Centrul Europei, pentru lumea germanică -, cavaleri nemaghiari: saxoni, polonezi, italieni, cehi, sârbi, munteni, pentru a contrabalansa forța și interesul marii nobiimi maghiare.
Banatul de Severin este un spațiu cu importanță strategică și economică deosebită, un spațiu organizat ca marcă de către Regatul maghiar începând cu sec. al XIII-lea (vezi Diploma Cavalerilor Ioaniți, 1247), dar care, la sfârșitul sec. al XIV-lea era ca o minge de ping-pong. Conducerea Banatului de Severin, în funcție de forță și interese pendulează în acest secol între Țaratul Bulgar condus de Mihail Șișman (încă nefragmentat), Țara Românească, Regatul Ungariei, Țaratul Bulgar de Vidin (Ivan Strațimir). Mircea cel Bătrân a făcut tot posibilul ca să mențină în stăpânirea sa Banatul de Severin. El chiar poartă titlul de Ban al Severinului. La Severin, chiar semnează un document de alianță cu Sigismund de Luxemburg. Dar, între interesele lui Mircea și cele ale lui Sigismund de Luxemburg - creator și coordonator al Ordinului Dragonului - Banatul de Severin e scos de sub autoritatea lui Mircea cel Bătrân în anul creării ordinului - cel puțin nominal. Este scos în condițiile în care este perceput de Regele Maghiar ca un fief ce putea fi acordat celor care îi aduceau servicii majore, nu celor care dezvoltau o politică de autonomie și independență față de interesele coroanei maghiare. A nu se confunda Banatul de Severin cu Banatul Timișoarei. Banatul de Severin - pendulând între autoritățile monarhice vecine ale vremii - maghiari, bulgari, munteni și în final otomani - este un spațiu care i-a permis lui Mircea să conecteze Țara Românească la aspectele de cultură și civilizație maghiară, bulgară și sârbă. Acesta era un spațiu intens militarizat în care spiritualitatea creștin-ortodoxă conviețuia cu cea catolică dar și cu forme de manifestare - încă - ale bogomilismului, erezie combătută atât de catolicism cât și de ortodoxie. Isihasmul este și el prezent în zonă. Banatul de Severin (mai vechea Țară a Severinului) avea un rol strategic și economic important. (5)
Într-o țară în care pământul era stăpânit în devălmășie la nivelul familiei de către boierime dar și de cnezi/moșneni, într-o țară în care domnul este stăpânul supraordonat al pământurilor țării, al pământurilor boierești - aceste grupuri sociale care reprezintă pătura mijlocie și superioară a societății - aveau adânc implicată ideea de administrare și de apărare a pământului, ideea de acțiune comună alături de domnitor - apărătorul suprem al pământurilor, apărătorul spiritualității neamului. Dacă boierii lucrau pământurile prin forța de muncă ce se găsea pe moșii, dacă ei erau militari și dregători, membrii ai Bisericii Ortodoxe, cnezii/moșnenii își lucrau pământurile cu ajutorul familiei și veneau la oaste la chemarea domnului. Pentru Mircea, boierimea este cea care este consecvent alături de el, atât în administrarea țării, cât și în acțiunile militare (atât interne cât și externe). În cadrul boierimii, un nucleu al acesteia este consecvent alături de domn, asigurând succesul politicii interne și externe. (6)
Pictura Mănăstirii Cozia e realizată între 1390-91. Friza Sfinților Militari este realizată pe pereții din naos - de jur împrejur -, în cele două abside din imediata apropiere a altarului, în ancadramentul interior al ferestrelor din abside, a ferestrelor din naos. Friza Sfinților Militari începe în dreapta altarului, din dreapta împăratului Constantin cel Mare - împăratul care a pus capăt prigoanei, a dat libertate de exprimare creștinilor, a pacificat ținuturile dunărene, a construit podul peste fluviu la Sucidava - este redat ca șezând pe tronul împărătesc. Sf. Gheorghe și sf. Dimitrie sunt poziționați în aceeași absidă din dreapta altarului, unul lângă altul, Sf. Gheorghe înainte de Sf. Dimitrie, la celălalt cpăt al acestei abside. Friza Sfinților Militari îmbracă naosul ca un brâu. În friza Sfinților Militari la Mănăstirea Cozia se poate constata redarea unui număr semnificativ de mare de comandanți militari, de generali în armata din Imperiul roman (sec. al II-lea-IV-lea) - comandanți deveniți martiri, mucenici ai creștinismului poziționați cronologic. Ne sugerează că domnia lui Mircea acorda un respect deosebit militarilor din subordinea sa, că îi prețuia și în același timp le cerea să promoveze coeziune, morală creștină, vitejie, să se supună unei coordonări, să se integreze într-un front comun pentru a realiza apărarea și prosperitatea pământurilor, a țării. Sugerează cât de mult se baza Mircea pe rolul militar al boierimii - rol important manifestat alături de acela de îndeplinire a dregătoriilor implicate în administrarea țării. Boierimii, alături de domnitor îi revenea coordonarea unităților militare la nivelul oastei celei mici și a celei mari. Am putea spune că friza punctează indirect faptul că Mircea se bazează pe efortul marii boierimi cu rol militar, că friza consemnează un mesaj al Domniei și al Mitropoliei ca instituții de conducere și de coordonare în Țara Românească, un mesaj adresat marii boierimi a țării și de ce nu, un mesaj către viitorime: forța militară trebuie să se împletească cu credința în Dumnezeu pentru a avea forța necesară pentru a susține țara. Prezența acestei frize în naosul Bisericii Mănăstirii Cozia ne arată cum se împletesc interesele și poziția Domniei și a Bisericii în raport cu armata, conducerea acesteia - boierimea. Friza este un mesaj ideologic, dogmatic, un mesaj programatic și un act educațional în același timp.
Polonia este prinsă între nevoia de a anihila puterea cavalerilor teutoni și interesele în zonă ale Imperiului Romano-German, de a controla rute comerciale pe distanțe cât mai mari între M. Baltică și M. Neagră. Polonia e interesată și de a se extinde spre est și sud - fie prin cuceriri, fie prin căsătorii cu caracter politic. Prin uniune dinastică, Vladislav Iagello a adus Litvania/ Lituania sub autoritatea sa și a impus Polonia ca o forță în contrabalans cu Regatul Maghiar în spațiul dintre M. Baltică și M. Neagră. Ascensiunea poloneză se produce în momentul de profundă criză a statului maghiar. Litvania/Lituania, Rusia Roșie, Podolia, Pocuția sunt integrate pe diferite căi Poloniei. Moldova și Țara Românească se orientează către Polonia pentru a contrabalansa interesul maghiar la est și sud de Carpați. În urma uniunii personale creată de Vladislav Jagello cu Hedviga, Polonia devenea un stat interesat în politica de apărare împotriva tătarilor și mai târziu a turcilor. Atrage în legături politice, militare, economico-comerciale mai întâi Moldova și apoi Țara Românească. Liov, ca semnificativ centru economico-comercial, deschide ruta spre M. Neagră, spre Levant. Se leagă orașele hanseatice de la M. Baltică - prin intermediul Poloniei - de Caffa (Crimeea), de Chilia, Cetatea Albă (Moldova) și mai departe, de Constantinopol. Mircea cel Bătrân ajunge pe tronul țării în 1386, într-un moment de profundă criză a Regatului Ungariei iar coordonatele politicii sale externe ne arată interesul constant de a alterna între Regatul Ungariei și Polonia, într-un permanent echilibru pentru țara sa, fără a se pune rău cu puterea maghiară, în contextul apariției puterii otomane la Dunăre. În 1389 a încheiat Tratatul cu Polonia - un tratat încheiat în momentul în care cei doi regi maghiar și polon - emiteau reciproc pretenții la tronul celuilalt, ca urmași direcți ai lui Ludovic cel Mare. Acest tratat prevedea sprijin, ajutor în fața dușmanului comun și era încheiat de pe poziții egale. Dușmanul comun era Regatul Ungariei în acel moment. (7)
Serbia - în sec. al XIV-lea - s-a impus în vestul Pen. Balcanice prin realizările celor din neamul Nemania care au unit triburile de păstori și țărani din văile greu accesibile ale munților, au creat o oaste în slujba craiului (nu a jupanilor locali), au ridicat mănăstiri și biserici de piatră, au fundat un stat puternic sprijinit de orașele comerciale de la M. Adriatică. În timpul lui Ștefan Dușan (1331-1355) acest stat a cuprins Macedonia, Albania, Thesalia, Epir, până aproape de Golful Corint - un adevărat imperiu vest-balcanic. Craiul sârb era secondat de patriarh iar autoritatea centrală se baza pe un cod de legi - Zakonicul lui Dușan - stabilit de împăratul/craiul sârb și de adunări ale nobililor/boierilor, oștenilor și preoților. Acest corp legislativ îmbina tradițiile sârbilor cu modelul legislativ bizantin pentru a putea fi acceptat de toți supușii săi. În acest sistem se topesc și forme tradiționale mult mai vechi, păstrate în societatea montană. După domnia lui Ștefan Dușan dinastia Nemania se stinge, statul se fărâmițează. Amenințarea expansiunii otomane - venită din sud-est - a impus evoluția Serbiei spre o criză în care descentralizarea s-a impus. Lazăr, fiul lui Pribaț (logofătul lui Ștefan Dușan), un principe local (cneaz, jupan) nu putea aduna aliați puternici din vecini, în sprijinul său. Puterea lui își avea nucleul pe valea Moravei, până la Dunăre. Își zicea domn al Podunaviei - Ținutul de pe malul Dunării. Belgradul cu spațiul adiacent era stăpânit de Regatul Maghiar. El a continuat linia politică a lui Ștefan Dușan, chiar dacă teritoriul și autoritatea sa erau altele. Urmașul lui Lazăr, Ștefan Lazarevici a continuat să dea Serbiei forță și autoritate în vestul Pen. Balcanice, chiar dacă ideea imperială sârbă s-a pierdut, chiar dacă au apărut stăpâniri particulare desprinse de sub sutoritatea sârbă și forța turcă s-a arătat în Balcani. În vremea celor doi - Lazăr și Ștefan Lazarevici - s-a dezvoltat școala moravă - o manifestare proprie culturală, s-a bătut monedă de argint, s-au dezvoltat orașe - cu minorități specifice: sași, evrei, italieni - s-au dezvoltat rute comerciale - mai ales către Pen. Italică. Minele de aramă și argint erau exploatate de nobilime/boierme, de mănăstiri și astfel averea și autoritatea acestora a sporit în detrimentul autorității centrale. Și în Serbia secolului al XIV-lea se manifesta o oaste mică - a nobililor./boierilor și o oaste mare, recrutată prin sistemul de recrutare al cetăților de recrutare, în numele craiului sârb. Satele - scutite sau nu de dări - nu erau scutite de obligația de a trimite bărbați la oastea cea mare în caz de primejdie. (8)
Școala moravă înflorește în secolele XIV-XV. Se manifestă în domeniul ecleziastic, arhitectural, sculptural, în picctură, în literatură în mod deosebit. În cadrul stilului bizantin Școala moravă împune o particularizare a artei creștin-ortodoxe (bizantine), în spațiul sârbesc, și nu numai, pentru a doua jumătate a sec. al XIV-lea și prima jumătate a sec. al XV-lea, acea vreme în care vestul Pen. Balcanice își manifestă autonomia, independența, amprenta individualizantă a instituției monarhice și bisericești ortodoxe, proprii unei nobilimi sârbe, aflată în opoziție cu Regatul Ungariei și cu forța otomană care se înfiltra din sud, într-o perioadă în care Imperiul Bizantin dădea semne vizibile că se stinge iar în spațiul bulgar statul era fărâmițat și centrul de putere și de credință de la Târnovo avea probleme. Stilul impus de Școala moravă se manifestă mai întâi la Muntele Athos, aflat pentru o vreme (1342-1372) sub patronajul direct al monarhilor din dinastia Nemanjia, cei care finanțează construcții semnificative acolo și în același timp acordă pământuri, moșii sârbești spre închinare, spre susținere materială. Și domni munteni au sprijinit centrul spiritual ortodox de la Muntele Athos, în contextul ofensivei otomane în Balcani, în contextul decăderii continue a autorității Constantinopolului, în sec. XIV-XV. (9) Pe versantul nordic al Muntelui Athos se impune începând cu secolul al XII-lea Mănăstirea Hilandar, ca o creație a lui Ștefan Nemanjia - întemeietorul dinastiei Nemania - călugărit ca Simeon, și a fiului său mai mic, sf.Sava. Legătura sârbilor cu acest punct al Muntelui Athos se stabilește în plină epocă a cruciadelor, cu puțină vreme înainte de a fi creat Imperiul Latin de Constantinopol (1204-1261). Restaurată și mărită, mănăstirea și biserica acesteia devin punct de plecare pentru evoluția arhitectonică în cadrul Școlii Morave. În arhitectură, la realizarea zidăriei se impune o alternanță orizontală, regulată și echilibrată a pietrei albe, fasonate și a cărămizii arse, de o anumită dimensiune. Pentru brâiele de cărămidă se folosesc două, trei sau mai multe rânduri de cărămidă, astfel încât albul pietrei și culoarea cărămizii dau zidăriei exterioare un aspect deosebit de îngrijit și elegant, aristocratic. Școala moravă duce mai departe măiestria utilizării cărămizii și a pietrei. Spațiul interior e împărțit în altar, naos, pronaos. Planul de tip cruce greacă evoluează către un plan de biserică-navă cu abside situate pe trei laturi ale naosului sau cu o singură absidă-altar - un plan care devine caracteristic în lumea sârbă și mai ales în spațiul carpato-danubiano-pontic. Biserica Mănăstirii Cozia are trei abside așezate pe trei laturi ale naosului, una din abside joacă rolul de altar, separat de naos și celelalte două abside care găzduiesc friza Sfinților militari printr-o catapeteasmă cu uși împărătești. Pridvorul de astăzi al Mănăstirii Cozia e adăugat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (sf. sec. XVII-încep sec. XVIII) - un moment de rezistență surdă anti-otomană și de politică secretă de echilibru cu I. Austriac în ofensivă carpatică și cu Statul Rus, în care se impune dinastia Romanov prin Petru I cel Mare, se impune politica expansionistă rusă ponto-carpato-balcanică (un context, într-o altă etapă istorică, comparabil pe verticala sau spirala timpului istoric, cu cel al lui Mircea cel Bătrân).
Katholikonul Mănăstirii Hilandar, Mt. Athos,
mănăstire strâns legată de dinastia Nemanjia, de perioada de administrare sârbă (1342-1372),
de prezența aici a unor importanți călugări sârbi, membrii ai familiei dinastice sârbe din sec. XIV
(https://sfioanevanghelistul.ca/wordpress/2017/02/13/sfantul-simeon-voievodul-sarb-stefan-nemanja-si-manastirea-hilandar/)
În spațiul sârbesc, după dispariția controlului sârbesc asupra Athosului mai ales, se construiește mult, utilizând același stil. Katholiconul Mănăstirii Ravanica (1370) este prima construcție care aduce caracteristicile athonite în spațiul vest-balcanic, sârbesc. (10) În această epocă se construiesc multe biserici în stilul impus de Școala moravă, după modelul bisericilor, katholicoanelor de mănăstire de la Mt. Athos. La ceea ce aparține bisericilor de pe Mt Athos, Școala moravă adaugă elemente noi. Biserica Mănăstirii Ravanica e construită între 1375-1377, în centrul Serbiei. E situată pe înălțimile munților Kučaj. E ctitorie a despotului Lazăr care este îngropat în această primă realizare a Școlii morave. Aici se realizează o combinație între stilul Athonit și modelul în formă de patrulater - cruce greacă -, cu cinci cupole. Planul său are forma unui trifoi mărit, cu o cupolă cu nouă laturi în centrul și cu cupole octogonale mai mici deasupra colțurilor. Există 62 de ferestre. Biserica a fost construită din rânduri alternante de piatră și cărămizi, fațada căpătând o plăcută alternanță de alb și roșu. Decorarea valoroasă din ceramică utilizează modele geometrice, motive florale și forme zoomorfe și antropomorfe. Folosește fereastra-rozetă traforată în piatră - element prezent la stilul gotic, în centrul și vestul Europei catolice. Folosește ancadramente decorate cu sculpturi florale sau geometrice pentru ferestre. (11)
Ravanica, ctitoria despotului Lazăr
https://www.pinterest.com/pin/manastirea-ravanica--557742735082016497/
Ravanica - rozeta
http://www.serbia.travel/culture/monasteries/morava-monasteries/ravanica/
Capela regală Lazarica, construită de despotul Lazăr, la 1389, la Krușevac, pe un deal. În contextul expansiunii otomane, despotul Lazăr a urmărit să creeze la Krușevac, în centrul Serbiei, un nou centru al puterii de stat, al credinței ortodoxe sârbești. Este considerată cea mai frumoasă realizare a Școlii morave. Zidăria alternând cărămida cu piatra, rozetele traforate artistic în piatră, ancadramentele ferestrelor sculptate în piatră, cu decorații variate, complexe, multitudinea de ferestre variat accentuate la exterior - toate sunt elemente care accentuează caracterul aulic al lăcașului, împletirea interesului care se manifestă dinspre monarh și mitropolit. Capela regală Lazarica îmbină elemente de arhitectură bizantină, romanică și gotică într-un mod armonios. Se poate observa că este diferită ca structură de bisericile de mănăstire ale Școlii morave. (12) Poziționarea pe locuri înalte, montane acestor lăcașe de cult poate avea legături cu Monahismul Athonit, dar poate avea - la fel de bine - cu tradiții locale vechi, străvechi, revitalizate de vigoarea militaro-religioasă sârbă din acest moment istoric: Poziționarea pe culmi montane, pe dealuri ne sugerează că aristocrația militaro-religioasă, casa domnească se afirmă, fără a permite loc de comentarii (acest gen de afirmare poate fi regăsit mult în trecutul istoric balcanic, la comunitățile traco-macedo-geto-dacice, aninate de munți, cu puncte de afirmare a puterii în zone vizibile de departe, in zone strategice, de control semnificative).
Pentru sfârșitul de secol al XIV-lea, acest lăcaș - Capela regală Lazarica - este foarte probabil monumentul de arhitectură pe care membrii ai boierimii mari muntenești, membrii ai casei domnitoare din Țara Românească au avut ocazia să îl cunoască direct, în epocă, strâns legat de diverse legături existente între conducerea sârbă și cea muntenească (mai ales căsătorii cu caracter politico-diplomatic, prezenta temporară a unor membrii a familiei domnitoare, a solilor domnitorului aici, prezența negustorilor aduși de interese materiale și nu numai, aici). Se prea poate ca acest monument de arhitectură să fi devenit model al bisericii Mănăstirii Cozia.
https://turizamkrusevac.rs/en/deo-ponude/crkva-lazarica/
Biserica Mănăstirii Ljubostinja e construită între 1388-1405. Este o biserică a cărei construire durează mai mult. Se pare că ea face - ca plan - trecerea către bisericile cu mai puține turle. Este începută ca o ctitorie a despotului Lazăr și a prințesei Milica, în anul 1388. Arhitectul acestei mănăstiri este Rade Borovic, cunoscut mai ales sub pseudonimul Rade Neimar. Acesta și-a înscris numele în pragul de piatră al unei uși interioare. După celebra bătălie de la Kossovo Polje (unde mulți boieri sârbi au murit pe câmpul de luptă odată cu despotul Lazăr), marea majoritate Călugăria acestor femei ne arată o formă de rezistență a femeilor aristocrate față de noua situație prin care islamul devine stăpân cu pretenții caracteristice, reprezintă retragerea din sfera deciziilor, conducerii, di zona cooperării cu cuceritorul. Aceste feei au eliminat oportunismul politico-socio-economic din viața lor. Au dat mănăstirilor în care s-au retras rolul de factor de rezistență demnă și umilă - creștinismul ortodox susține forța de rezistență în fața atât a islamului cât și a catolicismului venit din ventrul și vestul Europei.
Ljubostinja
https://en.wikipedia.org/wiki/Ljubostinja#/media/File:%D0%9C%D0%B0%D0%BD%D0%B0%D1%81%D1%82%D0%B8%D1%80_%D0%89%D1%83%D0%B1%D0%BE%D1%81%D1%82%D0%B8%D1%9A%D0%B0,_%D0%A2%D1%80%D1%81%D1%82%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%BA.jpg
Bisericile de mănăstire ridicate de Școala Moravă au întărit credința ortodoxă de rit slavon în sec. al XIV-lea în vestul Pen. Balcanice, într-un spațiu de confruntare cu catolicismul, dar și cu islamul. Au dat forță ortodoxiei în procesul de marginalizare și eliminare a bogomilismului în zonă. Au dat prestanță și forță, culoare locală, etno-națională, încorporând organic semnificative confluențe artistice, culturale. Aceste lăcașe de cult au stimulat și inspirat spiritul cultural-artistic aulic al Domniei și al Mitropoliei din Țara Românească. Mănăstirea Cozia se ancorează artistic prin strânse conexiuni cu arhitectura de pe Mt. Athos, specifică sec al XIV-lea, cu arhitectura impusă de Școala Moravă. Alternanța în zidărie, la exterior a șirurilor de cărămidă și piatră fasonată, structura treflată, turla situată pe pronaos, ferestre cu ancadramente sculptate în piatră, rozeta traforată artistic în piatră, o pictură deosebită, aulică - toate conectează ctitoria lui Mircea cel Bătrân la spiritul ortodox balcanic și aulic al acelor vremuri - în mod deosebit la Mt. Athos și la Scoala Moravă. Dincolo de elementele de conexiune la Școala Moravă, această biserică se menține în specificul muntenesc al arhitecturii monastice din Evul Mediu românesc. A fost construită între anii 1387-1391, de către domnitorul Mircea cel Bătrân, la îndemnul Starețului Nicodim de la Tismana, cel care s-a ocupat în mod deosebit de viața monahală din Oltenia (în mod deosebit), cel care era sfetnic pentru Mircea cel Bătrân, în ale ortodoxiei și monahismului. Biserica este închinată Sfintei Treimi (Troiței). A fost sfințită în ziua de 18 mai 1388.(14) Spre deosebire de bisericile-reper ale Școlii Sârbești, care sunt construite pe înălțimi, în zone montane, Biserica Mănăstirii Cozia e înălțată pe malurile Oltului, acolo unde Valea Oltului atinge un punct cheie la venirea râului dinspre Ardeal, la ieșirea acestei ape curgătoare din munți către zona de dealuri, câmpie - un punct strategic, de control și supraveghere. De la bun început e construită ca o biserică de mănăstire, o mănăstire cu rol de control, de observare în numele mitropolitului, în numele Domnului a rutei care traversa munții pe aici. Sub patronajul Mitropolitului și al Arhimandritului Mănăstirii Tismana, Nicodim - cu legături în SV Pen. Balcanice, cu rol deosebit pe lângă Domnitor, în diplomația exercitată către Regatul Ungariei, Serbia, Țaratele Bulgare, Muntele Athos și chiar și către Patriarhia de la Constantinopol - marcată de decadența continuă și pronunțată a casei imperiale bizantine, a statului bizantin. Între Patriarhie - Mitropolit - și Muntele Athos - Arhimandritul Nicodim de la Tismana - se pare că se conturează o dendință de disjungere între organizarea de mănăstire și organizarea de comunitate rural-urbană. Se pare că apare și se manifestă o dublă cefalie care direționează enoriașii spre două aspecte sensibil diferite: Nicodim, mănăstirile în vremea lui Mircea cel Bătrân susțin factorul de rezistență spiritual-militară de la nivel aristocratic, boieresc, cavaleresc, la nivel țărănesc. Mitropolia pare a se conecta tot mai mult la o dezvoltare organizațională care să asigure administrarea internă, ierarhizată, cu caracter autohton, conectat la Patriarhia de la Constantinopol. Se pare că și Monahismul și Mitropolia se conectează la două filoane de tradiție spirituală ortodoxă aparent diferită. Se pare că monahismul din vremea lui MIrcea cel Bătrân se conectează la tradiții mai vechi decât MItropolia, Mitropolitul, în sine. Biserica Mănăstirii Cozia e construită într-o zonă în care tradițiile locale în oralitate au adus până la noilegende despre sihaștrii izplați de lume care păzeau dovezi ale cunoașterii și spiritualității care duc către lumea geto-dacică. Monahismul susținut de Mircea cel Bătrân și de Arhimandritul de la Tismana au încorporat într-un mod simbiotic și sincretic acest aspect l vieții de sihăstrie - care încorpora peste veacuri elemente spirituale ale lumii geto-dacice ce continuau încă să se manifeste în sihăstriile montane ale epocii aceleia? Viața monastică, isihasmul din această vreme încorporează ultimele rămășițe ale unui creștinism-zamolxianist pentru a putea avea forța de rezistență și de manifestare necesară a unei domnii de talia lui Mircea cel Bătrân?! Mircea colaborează cu Mitropolia, dar acordă o valoare deosebită lui Nicodim de Tismana, monahismului amplu dezvoltat în Oltenia și Muntenia - dar revitalizat în mod deosebit în Oltenia, acolo unde în colțul de nord-est înalță Biserica Mănăstirii Cozia, mănăstirea cu toate cele necesare unei comunități de obște.
Biserica Mănăstirii Cozia
https://curierulderamnic.ro/2021/05/21/manastirea-cozia-acolo-unde-ingerii-strajuiesc-maretia-oltului-si-a-masivului-cozia/
Țaratul Vlaho-Bulgar (în istoriografia bulgară e numit ca al doilea Țarat Bulgar, iar în ultima vreme, frecvent, după o terminologie specific central și vest occidentală e desemnat ca Regatul Bulgar) cu reședința la Târnova (sec. XII-XIII) a impus autocefalia Bisericii prin Sinodul de la Lampsak (1235), sinod prin care Țaratul Vlaho-bulgar a încheiat o înțelegere (temporară) cu Biserica Romano-Catolică, înțelegere care recunoștea independența Bisericii acesui stat, într-un moment în care Patriarhia de Constantinopol nu vroia sub nici o formă să accepte această independență. În 1235 suntem deja de ceva vreme în cadrul Imperiului Latin la Constantinopol, etapă în care expansiunea papalității și a aristocrației central-europene, și occidentale a atins maxima manifestare în contextul cruciadelor. Țaratul Vlaho-bulgar este o formă de manifestare a autonomiei, a independenței comunităților balcanice coagulate - dincolo de conflictele interetnice -, este o formă de manifestare a negocierilor autohtonilor balcanici între Roma, Constantinopolul decadent și forțele central europene (Regatul Ungariei, Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic). Dinastia Asăneștilor dă statutul, forța acestui țarat din punct de vedere militar și spiritual de pe la 1185 până către 1241, la năvălirea mongolilor; aceștia se impun ca un al treilea pol al ortodoxiei - Patriarhia de la Târnova, ancorându-se în forme de manifestare militar-religioase ancorate între bizantinism, ortodoxie, pe de o parte și occidentalism, catolicism pe de altă parte. Acestor două direcții li se adaugă prezența consecventă a bogomilismului aflat în opoziție atât cu ortodoxia cât și cu catolicismul, bogomilism care e supus presiunilor din ambele părți pentru a dispărea în timp din viața spirituală. Dacă dinastia Asăneștilor ne dă vitalitatea și forța comunităților montane romanice (aromâne, megleno-române, vlahe, valahe) conectate la rute importante de negoț și transhumanță balcanică, captarea domniei în sfera unei familii dinastice bulgare, din zona Câmpiei înalte bulgare, din preajma Dunării - familia Șișman - ne arată conflictul d einterese din acst stat între două comunități etnice cu organizare internă diferențiată, cu luptă pentru puterea centrală acerbă, cu acțiuni bicefale profunde, devenite antagonice, într-un moment în care Imperiul Bizantin nu mai reprezintă o forță, iar Statul Islamic al Osmanlâilor dezvoltă o expansiune consecventă, pâtrunzând în Pen Balcanică. Vlahii, aromânii, megleno-românii rămân legați de munte ( la fel ca și mai vechii macedo-traco-geto-daci). Slavo-bulgarii devin dominatori în câmpia înaltă de la sudul Dunării și în cele din urmă se vor impune la conducere în acest stat multi-etnic, urmărind să înlocuiastă o mare parte a regulilor societății din etapa Asăneștilor, urmăsrind să treacă în plan secund caracteristicile vlaho-armâne. Aristocrația slavo-bulgară din plaiurile de jos ale acestui stat urmăresc să se înfiltreze profund în zona de munte și să minimalizeze rolul romanicilor, intervenind în spațiul spiritual și militar, controlând brutal rutele de negoț. Taratul Vlaho-bulgar a ajuns în sec. al XIV-lea sub conducerea bulgară a Șismanizilor originari din Vidin. Aceștia au manifestat tendințe expansioniste la sud de Munții Balcani. Șișman - prins între două căsători cu două femei - ambele cu numele de Teodora - are doi fii, pe Șișman și pe Strațimir care, după moartea tatălui, învrăjbiți, rup țaratul în două. Țaratul bulgar de Vidin condus de Strațimir s-a desprins de Țaratul de Târnovo/Târnova, condus de Șișman. Granița între Serbia și Țaratul lui Strațimir era pe linia de înălțimi, pe cumpăna de ape într Morava și Timoc și astfel Craina ținea de Țaratul bulgar de Vidin în acel moment. În cadrul credinței creștin-ortodoxe Târnova continuă să aibă veleități semnificative în cadrul bisericii de scriere slavonească și de orientare spre a diminua influența bogomilismului eretic. Țaratul bulgar de Vidin condus de Strațimir se pare că are o componentă militar-aristocratică muai semnificativă, pentru a-și putea justifica existența în această descentralizare a Țaratului Vlaho-Bulgar (bulgar), înainte ca turcii să își întindă stăpânirea până la Dunăre.
Dată fiind situația politică, teritorială, în vremea aceea, Țara Românească și Serbia nu erau separate de Dunăre - nu erau direct vecine.
Strațimir era foarte apropiat de Țara Românească - dată fiind originea mamei sale, Teodora, fiica lui Basarab, domnul Țării Românești, dar și originea muntenească a soției sale, Ana fiind sora lui Vladislav I. Pe linia credinței, Strațimir a detașat biserica ortodoxă din subordinea sa de Biserica de la Târnova și a creat legături directe cu Patriarhia de Constantinopol. Abia la 1392 Ioasaf este numit Mitropolit de Vidin. Vidin era un important punct nodal pe ruta comercială spre Constantinopol, Brașov, Ragusa, La Vidin, Strațimir bătea monedă proprie. În sec. al XIV-lea Vidin a fost o cetate puternică, pe malul înalt al Dunării.
Țaratul de Târnova avea legături cu Imperiul Bizantin, cu Genova și Veneția. Această legătură se realiza maritim, prin Mesembria și Anhialos. Cu Bizanțul, Cu Constantinopolul se stabileau legături și prin cele nouă pasuri ale Munților Balcani. Prin Pasul dintre Șumen și Carnabad trecea ruta care ducea către Țara Românească. Dunărea era și ea un vad semnificativ, cu diferite și numeroase puncte de trecere. Pentru epoca aceasta - când Serbia nu avea gradiță directă cu Țara Românească - legăturile cu Peninsula Balcanică se făceau doar prin spațiul bulgar - fie al lui Strațimir, fie prin Ungaria. Legăturile politico-economice și culturale sunt puternice între Țara Românească și spațiul ocupat de cele două țarate bulgare. Căsătorii de tip diplomatic, dinastic, relația strînsă cu Biserica de la Târnova, relații directe de familie și de politică regională se manifestau intens.(15) Ortodoxia de limbă slavonă - aspectele teologale, dogmatice, de organizare, de promovare a cărții cultice - ne leagă mai strâns de spațiul bulgar decât de cel sârb (deși în acestă vreme penetrează influențe din ambele părți - și dinspre Serbia și dinspre cele două țarate bulgare) În Țara Româească, la nivel înalt, instituțional Târnova are, se pare un rol mai mare. Târnova - ca reședință a Țaratului Vlaho-bulgar (dinastia Asăneștilor - se, XII-XIII) și mai apoi a Țaratului de Târnova (dinastia Asan-Șișman - sf. sec. XIII-sec. XIV) se întindea pe colinele Tsarevets, Trapezista, Sveta Gora, pe ambele maluri ale râului Iantra. Cetatea Tsarevetz prezenta trei centuri de fortificații, fiecare din acestea având câte o poartă de intrare puternic apărată de ziduri și o structură turn. Fortificațiile cetății erau colosale - 3,4m grosime, 10m. înălțime. În cetate se aflau 400 de clădiri rezidențiale (grupau reședințe boierești și negustorești, în mod deosebit), 22 de biserici, 4 mănăstiri. Palatul țarului era o puternică fortificație în cadrul acestor fortificații. Era înconjurat de un înalt șir șir de ziduri, de fortificații. Pe dealul Țzerevetz se dezvoltă viața spiritual-religioasă. Patriarhia țaratului se dezvoltă mai ales în vremea țarului Ioan-Alexandru în vremea căruia se fac lucrări de restaurare a unei biserici de mănăstire mai vechi dar și adăugiri și se dă semnificație deosebită acestei biserici, acestei mănărtiri care are și ea, curți bine întărite.(16) Putem, vorbi de trei incinte fortificate: cea a așezării, cea a palatului țarului și cea a centrului patriarhal (să fie o strutură cu rezonanțe dincolo de bizantinism, în tradițiile vechi, foarte vechi - macedo-traco-getice?! Fortificația Patriarhiei, Patriarhia domină de pe poziția cea mai înaltă a locului, a fortificațiilor. Ultimul Patriarh de Târnovo, Eftimie numește această catedrală ca fiind închinată Sfintei Înălțări. Cucerirea otomană determină distrugerea acestei catedrale la 17 iulie 1393, în timpul asediului la care a fost supusă Târnova - ca o reacție brutală la rezistența deosebită, în fața unui asediu lung de trei luni. (Construcția de astăzi aparține epocii 1971-1985, perioadă în care s-au realizat arhitectura și pictura, dotările, în plină epocă comunistă de reviriment naționalist bulgar. Construcția e rămasă în afara cultului ortodox bulgar, ea nefiind sfințită, motivul fundamental fiind pictura necanonică, modernistă, apocaliptică). Patriarh de Târnova, contemporan cu Mircea cel Bătrân a fost Eftimie. Înainte de a fi patriarh la Târnova, acesta a acumulat o vastă experiență în spațiul athonit unde a fost influențat de teologii și reformatorii vieții religioase din sud-estul Europei (într-o vreme în care autoritatea Patriarhiei de Constantinopol a slăbit odată cu decadența puterii imperiale constantopolitane și într-o vreme în care Mt. Athos a căpătat o semnificație deosebită în procesul de rezistență în fața papalității, a cruciadelor (sec. XI-XIII), a Imperiului Latin de Constantinopol (sec. XIII) și a penetrării otomane în sud-estul Europei. Eftimie este cel care dă strălucire centrului spiritual de la Țereveț - Târnovo, într-o vreme în care creștinismul ortodox slavon se confrunta pe de o parte cu manifestări bogomilice, pe de altă parte cu ofensiva catolicismului, pe de altă parte cu apariția islamului agresiv. În cadrul Țaratului Bulgar de Târnova, Țereveț continuă activitatea deosebită din vremea Țaratului Vlaho-bulgar (sec.XII-XIII). Eftimie s-a retras la Mănăstirile Zografu și Esfigmenu (Mt Athos). În calitate de călugăr, a practicat isihasmul. S-a îndeletnicit cu copierea manuscriselor și a devenit conștient de valoarea traducerilor, a traducerilor din greacă în bulgară și a acordat o deosebită atenție calității acestui demers prin care se îmbogățește credința ortodoxă, slavonă, bulgară. Era conștient de activitatea sa deosebită pentru cel de al treilea centru patriarhal creștin - cel ortodox de limbă slavonă. El considera că educația și moralitatea publică depind de acuratețea textelor liturgice. La 1371 devine stareț al mănăstirii patriarhale a Sfintei Treimi, fondată de țarul Ioan Alexandru, la 3 km. de Târnova și aici a înființat o școală de literatură ecleziastică slavonă (bulgară) - centru al culturii bulgare. A avut o influență deosebită asupra literaturii bulgare, asupra vieții spirituale. Prin activitatea acestui centru monahal important a stabilit reguli de ortografie și standarde literare, a corectat traduceri din greacă în bulgară, slavonă. Centrul patriarhal de la Sf. Treime de lângă Târnova a devenit model pentru spațiul bulgar, sârbesc, românesc și rusesc, în epocă. Grigore Țamblac, în spațiul românesc îi recunoaște meritele în lupta contra ereziilor, mai ales a ereziei bogomilice. La 1375 starețul Eftimie devine Patriarh al Bisericii Ortodoxe de limbă Slavonă din Țaratul Bulgar, Biserică ce influențează creștinismul ortodox în vestul Pen. Balcanice, în Oltenia, Muntenia lui Mircea cel Bătrân, în Moldova aflată în proces de unificare și consolidare. El devine un foarte cunoscut și apreciat reper printre mitropoliții și egumenii lumii ortodoxe de limbă slavonă, o personalitate căreia i se cere și i se respectă opinia. În lipsa țarului și a armatelor sale din cetatea Târnova, în iulie 1393 (aceștia se aflau la Nicopole), Patriarhul Eftimie organizează rezistența antiotomană. În Țaratul de Târnova rezistența se face sub patronajul Bisericii, nu al țarului și a armatei. Târnova rezistă trei luni asediului otoman. Invazia masivă otomană, asediul prelungit determină distrugerea totală a Târnovei, jefuirea brutală, ducerea în robie a unei părți importante populației, distrugerea unei mari părți a celor implicați în rezistență. Bisericile au fost transformate în moschei, preoții alungați și înlocuiți. Patriarhul Eftimie, inițial judecat și condamnat la moarte, a fost alungat în Macedonia, unde se pare că a murit prin 1402.(17) Patriarhia de Târnova a încetat să mai existe. Autocefalia sa (1235-1393) a încetat și a reintrat sub autoritatea Patriarhului de Constantinopol.(18) Eftimie a sprijinit isihasmul împotriva filozofiei raționaliste, a luptat împotriva ereziilor de pe poziția bisericii ortodoxe de limbă slavonă, a luptat împotriva decăderii morale. A avut strânse legături cu mai marii Bisericii Ortodoxe din Țara Românească a lui Mircea cel Bătrân.
Pentru vremea lui Mircea cel Bătrân, putem spune că Nicodim de la Tismana este o personalitate deosebită a ortodoxiei în spațiul de la nordul Dunării, la scurt timp după impunerea Mitropoliei la Curtea de Argeș (prin mutarea Mitropolitului de Vicina la Argeș). Istoricii nu sunt fermi în a spune dacă a fost de origine vlahă, sârbă, macedoneană, albaneză, aromână, într-o vreme în care se confruntau biserica ortodoxă de limbă greacă, cu cea de limbă slavonă, și cu cea romano-catolică, de limbă latină, într-o vreme în care statele din centrul Europei și din Pen. Balcanică aveau o structură multietnică. Există însă un consens în ceea ce înseamnă înrudirea cu cneazul Lazăr. Nicodim se pare că se înrudea cu Basarabii, cu cnejii sârbi, cu țarii bulgari. (19) Nicodim - dată fiind legătura cu Ștefan Dușan, cu Mănăstirea Visoki Deciani - a beneficiat de o înaltă pregătire bisericească, ortodoxă. El a fost monah, la Mănăstirea Hilandar (Mt. Athos). S-a inițiat în arta bisericească; caligrafie, pictură, miniatură, arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie. Aici la Hilandar a ajuns în fruntea obștei monahilor. La 1366 s-a aflat la o mănăstire din Craina. Nicodim ajunge în spațiul de la nordul Dunării unde întemeiază mănăstirea Vodița (Apița, sau Apoasa) la 1369. Ea se construiește și pictează până către 1375 cu acordul lui Vladislav I Vlaicu de la Curtea de Argeș. În 1375 primește să facă parte din delegația care reprezintă interesele statului sârb la Constantinopol pentru ridicarea anatemei care se exercita din 1346. Formal, Nicodim era traducător, dar Partiarhul Filotei l-a apreciat în mod deosebit. A fost numit apoi arhimandrit de către Patriarhul Filotei/Filoteu al Constantinopolului pentru serviciile deosebite aduse pentru temperarea conflictului cu biserica sârbă.(20) În 1378 întemeiază Mănăstirea de la Tismana, într-un moment în care Vodița se afla sub control direct maghiar. Întemeierea acestor mănăstiri - Vodița și Tismana - a impus menținerea Țării Românești în sfera de influență a Patriarhiei Ortodoxe de la Constantinopol, a Patriarhiei de Târnova, a Mitropoliei Sârbești, a Influenței Muntelui Athos. La Vodița și Tismana reușește să impună o organizare prin care domnitorul nu intervine în numirea starețului, similar cu ceea ce se petrecea pe Mt. Athos. Mănăstirea Tismana era organizată ca o mare lavră, prima arhimandrie din țară (el, Nicodim fiind arhimandrit). Nicodim de Tismana - reprezentativ pentru monahismul dintre Dunăre și Munții Carpați - a sprijinit cu tenacitate crearea unor personalități care să acționeze cu destoinicie în cancelaria domnească, să lupte cu tenacitate împotriva amenințării otomane, a propagandei latine, catolice. El sfătuiește pe Mircea să întemeieze Mănăstirea Cozia, Să deschidă acolo o școală monahală importantă. El, alături de egumenul de la Cozia reprezintă un sprijin deosebit pentru Mircea cel Bătrân în ale ortodoxiei, isihasmului, ereziilor din epocă. Il putem percepe ca pe un agent de influență al Patriarhului de la Constantinopol într-un spațiu al confruntărilor cu catolicismul. Îl putem vedea ca un exponent al spiritului În relația cu Mircea cel Bătrân ajunge să fie apreciat ca sfetnic de seamă în ale diplomației, călugăriei și ortodoxiei, în relația cu catolicismul promovat de Sigismund de Luxemburg în zonă, în Banatul de Severin. Nicodim a fost alături de Mircea la o întâlnire cu Sigismund de Luxemburg. Între Mircea și Sigismund, cele două creații ale sale - Vodița și Tismana - au beneficiat de numeroase privilegii și de întărirea daniilor ce le-au fost făcute în Serbia. (20)
Tronul era electiv în cadrul familiei domnitoare largi. Puteau fi aleși unchiul, fratele fiii domnitorului care părăsea tronul, alegerea făcând-o boieriii și reprezentanți ai bisericii ortodoxe, a marilor mănăstiri. Domnul era apărătorul supușilor săi, dominant ortodocși. Domnul era un stăpânitor respectat, care în baza datinelor cârmuia cu ajutorul boierilor de sfat. Era conducătorul suprem al armatei. Pe vremea lui Mircea, oastea era a domnului, nu a boierilor. (23) Mircea, ca și domnitorii care i-au urmat apar ca și conducători de țară luxoși. O întreagă curte de demnitari erau legați de curtea domnească, de persoana domnului. Denumirea funcțiilor sugerează o puternică influență a Țaratului Vlaho-bulgar și a Țaratului Bulgar de Târnova. Administrația domnească era ambulantă, pentru că la nivel local era o autonomie funcțională, reprezentanții domniei apărând temporar, pentru situații grave sau pentru ridicarea dreptului domnesc. Este un mecanism pe care îl regăsim și în Țaratul de la sudul fluviului. (24) (Sunt conexiuni ce funcționează pe filiera rolului dominant jucat de Țaratul Vlaho-Bulgar sau se manifestă și elemente ce provin dinspre unele tradiții mult mai vechi, comune ambelor maluri ale Dunării, care nu au putut fi estompate de funcționarea Imperiului Bizantin?!)
Nicodim poartă o intensă corespondență cu Patriarhul Eftimie de la Târnova, prin care se conturează poziția celor doi față de isihasm, față de erezia bogomilică, față de alte aspecte de tip eretic. Putem sesiza și faptul că, la înălțarea Bisericii Mănăstirii Cozia, acesteia - probabil - nu întâmplător, i se acordă Hramul Sfintei Treimi/ e închinată Troiței (la fel ca și la Târnova) iar aici se deschide o școală care să înalțe viața monahală și a boierilor, a fiilor de boieri care nu mânuiesc sabia (aceștia să fie orientați către cele sfinte, către spiritualitate, către cele ale administrației).
Datorită legăturilor lui Nicoim cu spațiul sârbesc, se promovează la Cozia caracteristicile Școlii Morave - chiar dacă nu este o învecinare directă a Țării Românești cu Serbia.
Din punct de vedere al ierarhiei Bisericii Ortodoxe în Țara Românească, începând de la 1370 sunt două sedii de Mitropolie - unul la Curtea de Argeș și unul la Severin. Patriarhia de Constantinopol a sesizat pericolul ce venea dinspre Regatul Ungariei și dinspre catolicism. Mitropoliții numiți erau greci, hirotoniți la Constantinopol și implicați în activitățile sinodale. Pentru aceasta călătoreau pe mare până la Constantinopol - călătorii lungi atât la dus cât și la întors. Șederea putea fi și ea lungă, de câțiva ani. Dar lucrurile se schimbă foarte probabil la începutul sec. al XV-lea. E momentul în care Biserica Ungro-Vlahiei primește statutul de Exarh al plaiurilor - al ținuturilor de peste munți, reprezentant al ortodocșilor din Ardeal. Este un moment de sporire a autonomiei față de Constantinopolul decadent. Se pare că Biserica Ortodocsă sub Mircea își extinde influența și autoritatea în Ardeal, peste ortodocși, nu numai în Țara Amlașului și Țara Făgărașului teritorii acordate ca fiefuri domnului muntean. Se pare că Biserica Ortodocsă sub Mircea își căuta calea între grecisme (conectate la Mitropolie în mod deosebit) și slavisme (bulgaro-sârbe), dominante fiind slavismele susținute mai ales de monahismul prosper.
Se pare că în sec. al XIV-lea, în vremea lui Mircea cel Bătrân a existat un avânt mistic deoarece mănăstiri numeroase au fost înălțate de călugări (Vodița, Tismana, Cotmeana, Snagov, Glavacioc, mănăstirea din Făgăraș), de boieri (Strugalea). Probabil că, sub influența lui Nicodim mulți renunțau la cele lumești pentru a trăi o altă experiență conectată la Dumnezeu - o pornire populară, un curent care nu îl avea drept exemplu doar pe Nicodim, ci și pe Eftimie la Târnova, renașterea vieții monahale sârbești cu regii-sfinți ajunși la Mt. Athos. Mircea ctitorește Mănăstirea Cozia și o înzestrează cu pictura ce conține friza Sfinților Militari într-un context favorabil dezvoltării vieții monahale, a școlii din mijlocul acesteia, într-un moment prielnic luptei pentru cruce, pentru ortodoxie. Friza Sfinților Militari se dezvoltă în naos, în zona celor două abside de la nivelul ochilor enoriașilor în sus. Deasupra acestei frize continue la dreapta si stânga altarului se regăsesc situte teme biblice.
În sec. al XIV-lea s-a desprins de sub autoritatea bulgară de la Târnova, pe la 1340-1350 o a doua formațiune: Despotatul lui Dobrotici (Dobrogea istorică). Cetatea de la Cap Caliacra - Tirizis - a jucat un rol cheie pentru autoritatea politico-militară de aici, care avea legături cu Constantinopolul, Veneția, Genova. Conducătorii - Balica, Dobrotici, Ivanco - probabil locali - sub presiunea bulgară și mai ales turcă au făcut astfel încât acest despotat să intre sub autoritatea lui Mircea, să se integreze pentru o vreme Țării Românești (aprox. 1389-1418). Mircea a respectat vechea administrație locală, aici, pentru a putea beneficia de susținerea acordată domniei sale de acest spațiu.
Configurația politică a Peninsulei Balcanice se profila astfel pentru Mircea cel Bătrân: Strațimir era ruda și aliatul domnitorului muntean; Șișman era dușmanul - era dușmanul lui Strațimir și ucisese pe Dan, fratele și predecesorul lui Mircea, era aliat cu Lazăr al Serbiei iar căsătoria cu caracter politic o aplică în relație cu turcii (pe Kera Tamara țarița a trimis-o în haremul lui Murat) Pe fundalul luptelor pentru tron în Țara Românească uciderea lui Dan de către Șișman îl aduce pe Mircea în situația de a dezvolta o politică abilă, de echilibru între interesele celor de la Târnova, Vidin și cei din Serbia. Între 1386-1389, sultanul Murat acționează împotriva Serbiei lui Lazăr, Țaratului lui Șișman, pentru a înainta cu dominația, controlul către Dunăre, către centrul Europei.
Penetrarea turcilor otomani în Peninsula Balcanică - către centrul Europei, către Dunăre, către nordul Mării Negre se face speculând crizele politice ale diferitelor state: Țaratul Bulgar, Serbia și chiar și Țara Românească, Moldova. Statul turc era un stat militar, cu o conducere autocrată, fără nobilime anarhică. Era un stat ce se baza pe un număr mare de proprietari colonizați pe pământ, care aveau obligații militare, ei formând o cavalerie rapidă. Prin asediul de la Târnova, prin bătălia de la Kossovo Polje și prin bătălia de la Nicopole turcii distrug în cea mai mare parte nobilimea din spațiul bulgar și sârbesc. Aduce sub controlul său material și spiritual acea aristocrație militară și bisericească ce putea stimula mecanismele rezistenței. Marea masă a populației va accepta noile reguli de supunere și de minimă autonomie în fața islamului pentru supraviețuire. Expansiunea otomană e legată de o colonizare cu caracer militar, această armată colonizată reprezentând autoritatea statului turc, otoman. Pentru epoca lui Mircea, statul otoman folosea achingii - călări - și azabazii - pedeștri. Victoriile otomane aveau la bază o solidaritate spirituală în Islam, o supremație morală conectată la solidaritatea de stat, la idealul războinic, la disciplină.
Sârbii, bulgarii, românii erau popoare agro-pastorale la care se adăugau virtuțile războinice fără a fi ofensive, precum ale turcilor. La sârbi și la bulgari, virtuțile războinice au punctat o criză internă urmată de o rezistență anti-otomană sfârșită prin transformarea pământurilor lor în autonomii și apoi în provincii otomane. La români, Mircea s-a impus prin virtuțile războinice ale oastei din subordinea sa, o oaste care avea ca sarcină protejarea pământurilor, nu interese restrânse de gruuri de interes - chiar dacă avem oastea cea mică și oastea cea mare. A impus respect și a determinat statul otoman să renunțe la cucerirea pământurilor de la nordul Dunării, la transformarea țării în pașalâc. Domnia lui Mircea și atitudinea boierilor care l-au sprijinit militar, economic, administrativ sunt cheia rezistenței în fața ofensivei otomane și pentru perioada care i-a urmat. Mircea cel Bătrân, ca fiu al lui Radu I cu Calinichia și frate vitreg al lui Dan I (fiul lui Radu I cu Ana) parcurge un moment de criză similar crizei din Taratul Bulgar. Frații își contestă autoritatea, se confruntă intern în lupta pentru domnie, gata să sfâșie țara abia constituită. Dan I este sprijinit de turci iar Mircea de Sigismund de Luxemburg, de o parte din boieri. Dan I sfârșește prin a fi ucis de Șișman, ca domn înțeles cu turcii. Dan I, ca domn a acționat în opoziție cu Șișman, țar la Târnova (spune o cronică bulgară). Pentru secolul al XIV-lea, secol al rezistenței anti-otomane la bulgari, legendele, baladele, creația epică sud-slavă, toate vorbesc despre personalități ale românilor: Radu, Dan I, Mircea, Târnova și situații dramatice (vitejie, trădare, sânge) în care au fost implicați acești conducători de țară. Dușmănia, rivalitatea dintre cei doi frați vitregi - Mircea și Dan I - e prezentă în cronici muntenești, bulgare, maghiare. Dușmănia, rivalitatea se va continua și la fiii lui Dan I, în raport cu Mircea și urmașii săi, în sec. al XV-lea. Prin mama sa, Calinichia, Mircea se pare că este mai degrabă legat de familiile boierești de munte, din Oltenia, Valea Jiului. (o sugerează documentele de danie către mănăstirea Tismana). Mara, soția lui Mircea se pare că era o nobilă din comitatul Zala, în sud-vestul Regatului Ungariei. Moșiile ei erau vecine cu Slavonia. Mai multe ipoteze vin să puncteze legătura lui Mircea - prin intermediul soției sale Mara - cu Sigismund de Luxemburg și cu Vladislav Jagello. Mircea se pare că reușește să depășească criza internă, dinastică, după moartea lui Dan I, după ieșirea din scenă a lui Vlad Uzurpatorul, fiul lui Dan I. După 1408, Mircea și-a asociat la domnie pe primul fecior, Mihail fapt marcat prin emisiunile monetare, prin hrisoave emise de domnie. În contextul acestei asocieri, documentele fac distincție între Mircea - ca Mare Voievod (reprezentant al statului, exponent al politicii externe), al centralismului și Mihail, asociat la domnie - voievod. Mihail era asociat subordonat, nu asociat cu drepturi egale. Dacă Mircea are reședința la Curtea de Argeș, Mihail o are la Târgoviște (foarte importantă pe ruta comercială spre Brașov). Mircea primea plângerile externe, rezolva politica externă a țării, în contextul asocierii la domnie. El reprezenta țara în fața străinilor. Își subordona armata. Asocierea la domnie și împărțirea atribuțiilor se face în strânsă legătură cu pericolele în creștere, dar și cu nevoia unei coerențe și nevoia de a asigura o continuitate la domnie. Asocierea la domnie s-a făcut cu asentimentul boierilor și a bisericii. Ca și la sârbi, la bulgari, și în Țara Românească Domnia era electivă. Boierii și clerul făceau alegerea domnului între numeroșii fii ai domnului decedat. Fiul cel Mare nu avea drept de întâietate la tron. În Țările Române și fii nelegitimi aveau dreptul să fie aleși domni.(21)
Secolul al XIV-lea este un secol al sporului demografic și al creațiilor care întăresc elementul etno-național atât la sârbi, la maghiarii care își refac statul, la polonezi, cât și la români. Cucerirea otomană la sud de Dunăre pune capăt acestei propășiri care se bazează pe sporul demografic. Pentru vremea lui Mircea, în Muntenia și Oltenia se pare că fenomenul roirii satelor nu se produce, el aparținând unei etape anterioare, mult anterioare. În zona de deal și la poalele munților, în spațiul de exploatări de aur, argint, aramă, fier și sare locuirea era stabilă, activă între agro-pastoral și meșteșuguri. De asemenea, locuirea e stabilă în preajma fluviului și a lacurilor din apropiere. Documentelele sugerează stabilitatea locuirii, vechimea mare a satelor. Pădurile - în supragfață mult mai mare în acele vremuri (cuprindeau Teleormanul, zona Vlașca-Ilfov), stepa Bărăganului erau spații nelocuite sau spații de roire lentă în strânsă legătură cu apele curgătoare care le traversează. Documentele vremii sugerează că Țara Românească era un spațiu al vieții rurale pastoral-agricole și mai puțin a centrelor cu caracter urban, proto-urban. Orașele și târgurile aparțineau domniei. Acestea erau dominate de agricultori care dădeau birurile din produsele obținute - oi, vite, porci, stupi, vii fân, grâne. Morile domnești erau în orașe (Târgoviște, Râmnic, Târgul Jiu). Aici în orașe erau importante puncte comerciale și se regăsesc aici sași, greci, bulgari. Boierimea - proprietarii cu drept de moștenire asupra pământurilor (moșiilor) pe care nu le lucrează singuri - avea un fundament economico-social. De asemenea boierul era și dregător, funcționar al domniei. Chiar dacă termenul de boier se socotește a fi de origine slavă, boierimea din vremea lui Mircea este una dominant autohtonă, românească. Boierii lui Mircea au doar numele de botez sau porecla - în cea mai mare parte românești. Boierii români fiind un grup social format din seniori proprietari, în esența sa era un grup național, nu un grup format din favoriții domnului. Era un grup social format din oamenii pământului, cu interes de a apăra pământul, țara, ordinea existentă, ordinea ai cărei exponenți erau, atâta timp cât erau agreați de domnie prin felul în care acționau, susțineau interesele acesteia. Orice străin intrat între boieri pe diferite căi, ajungea să se românizeze. Boierimea românească dezvoltase un sistem seniorial de exploatare a pământului, nu un sistem juridic întemeiat pe înnobilare sau pe jurământul feudal, ca în cestrul și vestul Europei. În Țara Românească boieria este o clasă deschisă pe vremea lui Mircea. Răsplata domnească pentru servicii este prezentă, dar nu dominantă. Individualismul, mândria, cultul forței sunt caracteristice și boierimii românești. În funcție de interese personale sau de grup, boierii se implică în luptele interne de o parte, sau de alta alături de Dan I sau de Mircea sau tind să fie alături de domnitor sau împotriva sa în lupta antiotomană, în relațiile cu Regatul Ungariei, Poloniei, cu Serbia sau țaratele bulgare. Lipsa de patriotism local, de ambiție personală au trecut frecvent înaintea datoriei. Evlavia e și ea în tradiția boierimii. Moșia boierului era baștina sau ocina - pământul cu drept de moștenire, moșia familiei - o roprietate colectivă a rudelor care se succed în aceeași familie (moșia părintească) - pământul stăpânit în devălmășie chiar și la boieriDreptul de protimisis impunea ca pământul să fie vândut în primul rând în familie, rudelor sau vecinilorLegat de proprietatea neamului funcționează și înfrățirea declarată în cadrul unei ceremonii religioase, pentru a fi memorată. Pe vremea lui Mircea a fost un grup larg al proprietarilor de pământuri, o legătură a băștinașului legat de pământ - tradiție de stăpânire pe familie. Legată de pământ, de familie, boierimea lui Mircea era o boierime implicată militar și așa se explică frontul comun făcut în lupta antiotomană dusă de Mircea. Boierii erau militari sau dregători. Ei nu își lucrau direct pământul. Aceste aspecte ale boierimii explică rezistența românească, puterea domniei lui Mircea în fața pericolului otoman. Cnezii - mai târziu moșnenii - proprietari de pământuri își lucrau moșia cu ajutorul familiei. Boierimea și cnezii/moșnenii erau supuși domniei ca stăpâni de pământuri și ca oaste. Domnul putea manifesta dominium eminens asupra proprietății boierești - o autoritate supremă, dincolo de voița boierului. Acest dominium eminens se manifesta atunci când se stingea familia pe linie masculină, când se înstrăina moșia prin înfrățire sau prin vânzare. Atunci era nevoie de confirmarea domniei, care în schimbul actului primea un cal și o cupă sau doar un cal. Calul era semn că domnul era proprietarul superior. Calul avea și semnificația că boierul era oștean supus domnului. Domnia confirma și tranzacțiile sau modificările de proprietate la nivelul cnezilor/moșnenilor. Calul era dat și de către aceștia. În sec. al XIV-lea se manifestă și dreptul domniei de a acorda imunitate-ohaba. Aceasta însemna scutirea de dări către domnie și dreptul boierului să ridice dările pentru el. Moșia devenea astfel domeniu feudal. În acest context, boierul sau starețul mănăstirii deveneau judecător celor de pe moșie, reprezentau puterea economică, fiscală, administrativă. Se pare că pe vremea lui Mircea imunitatea (ohaba) se acorda cu privilegiu scris pe pergament. Se pare că a acorda ohaba nu era un fapt generalizat, acordarea imunității era o excepție, era rară pe vremea lui Mircea. Boierimea era încă strâns legată de domnie. (22)
Tronul era electiv în cadrul familiei domnitoare largi. Puteau fi aleși unchiul, fratele fiii domnitorului care părăsea tronul, alegerea făcând-o boieriii și reprezentanți ai bisericii ortodoxe, a marilor mănăstiri. Domnul era apărătorul supușilor săi, dominant ortodocși. Domnul era un stăpânitor respectat, care în baza datinelor cârmuia cu ajutorul boierilor de sfat. Era conducătorul suprem al armatei. Pe vremea lui Mircea, oastea era a domnului, nu a boierilor. (23) Mircea, ca și domnitorii care i-au urmat apar ca și conducători de țară luxoși. O întreagă curte de demnitari erau legați de curtea domnească, de persoana domnului. Denumirea funcțiilor sugerează o puternică influență a Țaratului Vlaho-bulgar și a Țaratului Bulgar de Târnova. Administrația domnească era ambulantă, pentru că la nivel local era o autonomie funcțională, reprezentanții domniei apărând temporar, pentru situații grave sau pentru ridicarea dreptului domnesc. Este un mecanism pe care îl regăsim și în Țaratul de la sudul fluviului. (24) (Sunt conexiuni ce funcționează pe filiera rolului dominant jucat de Țaratul Vlaho-Bulgar sau se manifestă și elemente ce provin dinspre unele tradiții mult mai vechi, comune ambelor maluri ale Dunării, care nu au putut fi estompate de funcționarea Imperiului Bizantin?!)
Nicodim poartă o intensă corespondență cu Patriarhul Eftimie de la Târnova, prin care se conturează poziția celor doi față de isihasm, față de erezia bogomilică, față de alte aspecte de tip eretic. Putem sesiza și faptul că, la înălțarea Bisericii Mănăstirii Cozia, acesteia - probabil - nu întâmplător, i se acordă Hramul Sfintei Treimi/ e închinată Troiței (la fel ca și la Târnova) iar aici se deschide o școală care să înalțe viața monahală și a boierilor, a fiilor de boieri care nu mânuiesc sabia (aceștia să fie orientați către cele sfinte, către spiritualitate, către cele ale administrației).
Datorită legăturilor lui Nicoim cu spațiul sârbesc, se promovează la Cozia caracteristicile Școlii Morave - chiar dacă nu este o învecinare directă a Țării Românești cu Serbia.
Din punct de vedere al ierarhiei Bisericii Ortodoxe în Țara Românească, începând de la 1370 sunt două sedii de Mitropolie - unul la Curtea de Argeș și unul la Severin. Patriarhia de Constantinopol a sesizat pericolul ce venea dinspre Regatul Ungariei și dinspre catolicism. Mitropoliții numiți erau greci, hirotoniți la Constantinopol și implicați în activitățile sinodale. Pentru aceasta călătoreau pe mare până la Constantinopol - călătorii lungi atât la dus cât și la întors. Șederea putea fi și ea lungă, de câțiva ani. Dar lucrurile se schimbă foarte probabil la începutul sec. al XV-lea. E momentul în care Biserica Ungro-Vlahiei primește statutul de Exarh al plaiurilor - al ținuturilor de peste munți, reprezentant al ortodocșilor din Ardeal. Este un moment de sporire a autonomiei față de Constantinopolul decadent. Se pare că Biserica Ortodocsă sub Mircea își extinde influența și autoritatea în Ardeal, peste ortodocși, nu numai în Țara Amlașului și Țara Făgărașului teritorii acordate ca fiefuri domnului muntean. Se pare că Biserica Ortodocsă sub Mircea își căuta calea între grecisme (conectate la Mitropolie în mod deosebit) și slavisme (bulgaro-sârbe), dominante fiind slavismele susținute mai ales de monahismul prosper.
Se pare că în sec. al XIV-lea, în vremea lui Mircea cel Bătrân a existat un avânt mistic deoarece mănăstiri numeroase au fost înălțate de călugări (Vodița, Tismana, Cotmeana, Snagov, Glavacioc, mănăstirea din Făgăraș), de boieri (Strugalea). Probabil că, sub influența lui Nicodim mulți renunțau la cele lumești pentru a trăi o altă experiență conectată la Dumnezeu - o pornire populară, un curent care nu îl avea drept exemplu doar pe Nicodim, ci și pe Eftimie la Târnova, renașterea vieții monahale sârbești cu regii-sfinți ajunși la Mt. Athos. Mircea ctitorește Mănăstirea Cozia și o înzestrează cu pictura ce conține friza Sfinților Militari într-un context favorabil dezvoltării vieții monahale, a școlii din mijlocul acesteia, într-un moment prielnic luptei pentru cruce, pentru ortodoxie. Friza Sfinților Militari se dezvoltă în naos, în zona celor două abside de la nivelul ochilor enoriașilor în sus. Deasupra acestei frize continue la dreapta si stânga altarului se regăsesc situte teme biblice.
În sec. al XIV-lea s-a desprins de sub autoritatea bulgară de la Târnova, pe la 1340-1350 o a doua formațiune: Despotatul lui Dobrotici (Dobrogea istorică). Cetatea de la Cap Caliacra - Tirizis - a jucat un rol cheie pentru autoritatea politico-militară de aici, care avea legături cu Constantinopolul, Veneția, Genova. Conducătorii - Balica, Dobrotici, Ivanco - probabil locali - sub presiunea bulgară și mai ales turcă au făcut astfel încât acest despotat să intre sub autoritatea lui Mircea, să se integreze pentru o vreme Țării Românești (aprox. 1389-1418). Mircea a respectat vechea administrație locală, aici, pentru a putea beneficia de susținerea acordată domniei sale de acest spațiu.
Configurația politică a Peninsulei Balcanice se profila astfel pentru Mircea cel Bătrân: Strațimir era ruda și aliatul domnitorului muntean; Șișman era dușmanul - era dușmanul lui Strațimir și ucisese pe Dan, fratele și predecesorul lui Mircea, era aliat cu Lazăr al Serbiei iar căsătoria cu caracter politic o aplică în relație cu turcii (pe Kera Tamara țarița a trimis-o în haremul lui Murat) Pe fundalul luptelor pentru tron în Țara Românească uciderea lui Dan de către Șișman îl aduce pe Mircea în situația de a dezvolta o politică abilă, de echilibru între interesele celor de la Târnova, Vidin și cei din Serbia. Între 1386-1389, sultanul Murat acționează împotriva Serbiei lui Lazăr, Țaratului lui Șișman, pentru a înainta cu dominația, controlul către Dunăre, către centrul Europei.
Penetrarea turcilor otomani în Peninsula Balcanică - către centrul Europei, către Dunăre, către nordul Mării Negre se face speculând crizele politice ale diferitelor state: Țaratul Bulgar, Serbia și chiar și Țara Românească, Moldova. Statul turc era un stat militar, cu o conducere autocrată, fără nobilime anarhică. Era un stat ce se baza pe un număr mare de proprietari colonizați pe pământ, care aveau obligații militare, ei formând o cavalerie rapidă. Prin asediul de la Târnova, prin bătălia de la Kossovo Polje și prin bătălia de la Nicopole turcii distrug în cea mai mare parte nobilimea din spațiul bulgar și sârbesc. Aduce sub controlul său material și spiritual acea aristocrație militară și bisericească ce putea stimula mecanismele rezistenței. Marea masă a populației va accepta noile reguli de supunere și de minimă autonomie în fața islamului pentru supraviețuire. Expansiunea otomană e legată de o colonizare cu caracer militar, această armată colonizată reprezentând autoritatea statului turc, otoman. Pentru epoca lui Mircea, statul otoman folosea achingii - călări - și azabazii - pedeștri. Victoriile otomane aveau la bază o solidaritate spirituală în Islam, o supremație morală conectată la solidaritatea de stat, la idealul războinic, la disciplină.
Sârbii, bulgarii, românii erau popoare agro-pastorale la care se adăugau virtuțile războinice fără a fi ofensive, precum ale turcilor. La sârbi și la bulgari, virtuțile războinice au punctat o criză internă urmată de o rezistență anti-otomană sfârșită prin transformarea pământurilor lor în autonomii și apoi în provincii otomane. La români, Mircea s-a impus prin virtuțile războinice ale oastei din subordinea sa, o oaste care avea ca sarcină protejarea pământurilor, nu interese restrânse de gruuri de interes - chiar dacă avem oastea cea mică și oastea cea mare. A impus respect și a determinat statul otoman să renunțe la cucerirea pământurilor de la nordul Dunării, la transformarea țării în pașalâc. Domnia lui Mircea și atitudinea boierilor care l-au sprijinit militar, economic, administrativ sunt cheia rezistenței în fața ofensivei otomane și pentru perioada care i-a urmat. Mircea cel Bătrân, ca fiu al lui Radu I cu Calinichia și frate vitreg al lui Dan I (fiul lui Radu I cu Ana) parcurge un moment de criză similar crizei din Taratul Bulgar. Frații își contestă autoritatea, se confruntă intern în lupta pentru domnie, gata să sfâșie țara abia constituită. Dan I este sprijinit de turci iar Mircea de Sigismund de Luxemburg, de o parte din boieri. Dan I sfârșește prin a fi ucis de Șișman, ca domn înțeles cu turcii. Dan I, ca domn a acționat în opoziție cu Șișman, țar la Târnova (spune o cronică bulgară). Pentru secolul al XIV-lea, secol al rezistenței anti-otomane la bulgari, legendele, baladele, creația epică sud-slavă, toate vorbesc despre personalități ale românilor: Radu, Dan I, Mircea, Târnova și situații dramatice (vitejie, trădare, sânge) în care au fost implicați acești conducători de țară. Dușmănia, rivalitatea dintre cei doi frați vitregi - Mircea și Dan I - e prezentă în cronici muntenești, bulgare, maghiare. Dușmănia, rivalitatea se va continua și la fiii lui Dan I, în raport cu Mircea și urmașii săi, în sec. al XV-lea. Prin mama sa, Calinichia, Mircea se pare că este mai degrabă legat de familiile boierești de munte, din Oltenia, Valea Jiului. (o sugerează documentele de danie către mănăstirea Tismana). Mara, soția lui Mircea se pare că era o nobilă din comitatul Zala, în sud-vestul Regatului Ungariei. Moșiile ei erau vecine cu Slavonia. Mai multe ipoteze vin să puncteze legătura lui Mircea - prin intermediul soției sale Mara - cu Sigismund de Luxemburg și cu Vladislav Jagello. Mircea se pare că reușește să depășească criza internă, dinastică, după moartea lui Dan I, după ieșirea din scenă a lui Vlad Uzurpatorul, fiul lui Dan I. După 1408, Mircea și-a asociat la domnie pe primul fecior, Mihail fapt marcat prin emisiunile monetare, prin hrisoave emise de domnie. În contextul acestei asocieri, documentele fac distincție între Mircea - ca Mare Voievod (reprezentant al statului, exponent al politicii externe), al centralismului și Mihail, asociat la domnie - voievod. Mihail era asociat subordonat, nu asociat cu drepturi egale. Dacă Mircea are reședința la Curtea de Argeș, Mihail o are la Târgoviște (foarte importantă pe ruta comercială spre Brașov). Mircea primea plângerile externe, rezolva politica externă a țării, în contextul asocierii la domnie. El reprezenta țara în fața străinilor. Își subordona armata. Asocierea la domnie și împărțirea atribuțiilor se face în strânsă legătură cu pericolele în creștere, dar și cu nevoia unei coerențe și nevoia de a asigura o continuitate la domnie. Asocierea la domnie s-a făcut cu asentimentul boierilor și a bisericii. Ca și la sârbi, la bulgari, și în Țara Românească Domnia era electivă. Boierii și clerul făceau alegerea domnului între numeroșii fii ai domnului decedat. Fiul cel Mare nu avea drept de întâietate la tron. În Țările Române și fii nelegitimi aveau dreptul să fie aleși domni.(21)
Secolul al XIV-lea este un secol al sporului demografic și al creațiilor care întăresc elementul etno-național atât la sârbi, la maghiarii care își refac statul, la polonezi, cât și la români. Cucerirea otomană la sud de Dunăre pune capăt acestei propășiri care se bazează pe sporul demografic. Pentru vremea lui Mircea, în Muntenia și Oltenia se pare că fenomenul roirii satelor nu se produce, el aparținând unei etape anterioare, mult anterioare. În zona de deal și la poalele munților, în spațiul de exploatări de aur, argint, aramă, fier și sare locuirea era stabilă, activă între agro-pastoral și meșteșuguri. De asemenea, locuirea e stabilă în preajma fluviului și a lacurilor din apropiere. Documentelele sugerează stabilitatea locuirii, vechimea mare a satelor. Pădurile - în supragfață mult mai mare în acele vremuri (cuprindeau Teleormanul, zona Vlașca-Ilfov), stepa Bărăganului erau spații nelocuite sau spații de roire lentă în strânsă legătură cu apele curgătoare care le traversează. Documentele vremii sugerează că Țara Românească era un spațiu al vieții rurale pastoral-agricole și mai puțin a centrelor cu caracter urban, proto-urban. Orașele și târgurile aparțineau domniei. Acestea erau dominate de agricultori care dădeau birurile din produsele obținute - oi, vite, porci, stupi, vii fân, grâne. Morile domnești erau în orașe (Târgoviște, Râmnic, Târgul Jiu). Aici în orașe erau importante puncte comerciale și se regăsesc aici sași, greci, bulgari. Boierimea - proprietarii cu drept de moștenire asupra pământurilor (moșiilor) pe care nu le lucrează singuri - avea un fundament economico-social. De asemenea boierul era și dregător, funcționar al domniei. Chiar dacă termenul de boier se socotește a fi de origine slavă, boierimea din vremea lui Mircea este una dominant autohtonă, românească. Boierii lui Mircea au doar numele de botez sau porecla - în cea mai mare parte românești. Boierii români fiind un grup social format din seniori proprietari, în esența sa era un grup național, nu un grup format din favoriții domnului. Era un grup social format din oamenii pământului, cu interes de a apăra pământul, țara, ordinea existentă, ordinea ai cărei exponenți erau, atâta timp cât erau agreați de domnie prin felul în care acționau, susțineau interesele acesteia. Orice străin intrat între boieri pe diferite căi, ajungea să se românizeze. Boierimea românească dezvoltase un sistem seniorial de exploatare a pământului, nu un sistem juridic întemeiat pe înnobilare sau pe jurământul feudal, ca în cestrul și vestul Europei. În Țara Românească boieria este o clasă deschisă pe vremea lui Mircea. Răsplata domnească pentru servicii este prezentă, dar nu dominantă. Individualismul, mândria, cultul forței sunt caracteristice și boierimii românești. În funcție de interese personale sau de grup, boierii se implică în luptele interne de o parte, sau de alta alături de Dan I sau de Mircea sau tind să fie alături de domnitor sau împotriva sa în lupta antiotomană, în relațiile cu Regatul Ungariei, Poloniei, cu Serbia sau țaratele bulgare. Lipsa de patriotism local, de ambiție personală au trecut frecvent înaintea datoriei. Evlavia e și ea în tradiția boierimii. Moșia boierului era baștina sau ocina - pământul cu drept de moștenire, moșia familiei - o roprietate colectivă a rudelor care se succed în aceeași familie (moșia părintească) - pământul stăpânit în devălmășie chiar și la boieriDreptul de protimisis impunea ca pământul să fie vândut în primul rând în familie, rudelor sau vecinilorLegat de proprietatea neamului funcționează și înfrățirea declarată în cadrul unei ceremonii religioase, pentru a fi memorată. Pe vremea lui Mircea a fost un grup larg al proprietarilor de pământuri, o legătură a băștinașului legat de pământ - tradiție de stăpânire pe familie. Legată de pământ, de familie, boierimea lui Mircea era o boierime implicată militar și așa se explică frontul comun făcut în lupta antiotomană dusă de Mircea. Boierii erau militari sau dregători. Ei nu își lucrau direct pământul. Aceste aspecte ale boierimii explică rezistența românească, puterea domniei lui Mircea în fața pericolului otoman. Cnezii - mai târziu moșnenii - proprietari de pământuri își lucrau moșia cu ajutorul familiei. Boierimea și cnezii/moșnenii erau supuși domniei ca stăpâni de pământuri și ca oaste. Domnul putea manifesta dominium eminens asupra proprietății boierești - o autoritate supremă, dincolo de voița boierului. Acest dominium eminens se manifesta atunci când se stingea familia pe linie masculină, când se înstrăina moșia prin înfrățire sau prin vânzare. Atunci era nevoie de confirmarea domniei, care în schimbul actului primea un cal și o cupă sau doar un cal. Calul era semn că domnul era proprietarul superior. Calul avea și semnificația că boierul era oștean supus domnului. Domnia confirma și tranzacțiile sau modificările de proprietate la nivelul cnezilor/moșnenilor. Calul era dat și de către aceștia. În sec. al XIV-lea se manifestă și dreptul domniei de a acorda imunitate-ohaba. Aceasta însemna scutirea de dări către domnie și dreptul boierului să ridice dările pentru el. Moșia devenea astfel domeniu feudal. În acest context, boierul sau starețul mănăstirii deveneau judecător celor de pe moșie, reprezentau puterea economică, fiscală, administrativă. Se pare că pe vremea lui Mircea imunitatea (ohaba) se acorda cu privilegiu scris pe pergament. Se pare că a acorda ohaba nu era un fapt generalizat, acordarea imunității era o excepție, era rară pe vremea lui Mircea. Boierimea era încă strâns legată de domnie. (22)
Dacă în Regatul Ungariei, Polonia vechiul sistem al oastei de țară constituită în jurul unor centre de recrutare, târguri este înlocuit cu oastea de tip feudal, recrutată de nobili de pe moșiile lor și sub comanda lor (oastea banderiilor). Nu același lucru se întâmplă la sud de Carpați. În Țara Românească condusă de Mircea, oastea era a Domnului. Este o oaste dezvoltată pe un ai vechi sistem al cetăților, cu ofițeri domnești, în jurul cărora se adunau oameni de pretutindeni. Oastea țării era toată populația masculină care putea să poarte arme - militari de carieră(ofițeri domnești), boieri, țărani. E oastea cea mare, fie pedestră, fie călare în care armamentul era procurat individual - săgeți, arc, sabie, cal. Mircea acordă privilegii de imunitate (ohabă) dar nu suspendă, nu anulează obligațiile militare. Satele mănăstirești aveau și ele obligații militare către oastea cea mare. În satele cu imunitate nu proprietarul, boierul ridica oastea, ci Domnia. Oastea cea mare impunea o exceptare de la drepturile de scutire, impunea rămânerea bărbaților la dispoziția Domniei. oastea cea mare din orașe, târguri se ridica în interiorul acestora. Această Oaste cea mare avea o pregătire precară. Oastea cea mică - oaste cu pregătire, oaste formată din curteni, cavaleri, sate privilegiate militar - era oastea oricând gata să acționeze la comanda Domnului. Era un nucleu calificat în diverse tehnici militare ale vremii, cu o dotare superioară față de oastea cea mare. Plăieșii/opcinașii (proiniia/proinași în I. Bizantin) erau cei care mergeau pe culmi, pe plaiuri și erau organizați după modelul curtenilor. Această sarcină militară se afla și în Serbia. Satele cu rol militar se aflau și în Serbia. Armata lui Mircea era formată din oastea cea mare și curte (oastea cea mică) și beneficia și de sate militare, fără ca acestea să devină un element dominant pe moșiile domnești sau mănăstirești. Se pare că la casa Domnului se foloseau militari plătiți - aflați permanent în slujba militară, lefegii români - o gardă personală (dintre orășeni, țărani fără pământ, obligați să își câștige existența din leafă. Calul se pare că era doar pentru transport. Pe câmpul de luptă călăreții descălecau și luptau în general, pedestru. Domnitorul - Mircea cel Bătrân - avea mulți cai pentru armată. Avea deoarece cnejii/moșnenii aveau obligație de a veni la chemarea Domnului cu cal. Dacă cneazul/moșneanul, preotul, boierul murea în luptă fără să aibă urmaș, calul acestuia trebuia să rămână Domnului (ca zălog pentru stăpânirea pământului în continuare de către familie). Domnia avea cai, herghelii întreținute de către sate. Modul de organizare a armatei din vremea lui Mircea are trăsături asemănătoare cu felul în care e organizată armata în Serbia lui Ștefan Dușan și după acesta. Oastea țărănească era transportată pe cai. Unii boierii se prea poate să fi cunoscut specificul armatei cavalerești din centrul Europei - ca dotare și tehnică de luptă. Se prea poate ca unii boieri, curteni să fi luptat călare, după model apusean, să fi existat un nucleu cavaleresc în preajma Domnitorului. Ca arme, arcul și săgeata erau de bază. Săgețile erau otrăvite. Pe vremea lui Mircea se foloseau și arbaletele. Scuturile erau de lemn și foarte probabil acoperite cu piele.Tehnica de luptă călare, cu arc și săgeată face ca luptătorii lui Mircea să fie confundați cu tătarii. Scriitorii bizantini sugerează în cronicile lor că a existat o mare stabilitate în ceea ce privește armamentul și tehnica de luptă pe o perioadă mare de timp, până la epoca lui Mircea cel Bătrân. Domnitorul beneficia de ateliere în care se pregătea armament -arcuri, săgeți, săbii. Avea legături cu Transilvania - Brașovul - pentru aprovizionarea cu fier, salitră pentru praful de pușcă. Avea legături cu Veneția de unde a adus platoșe. (25) Mircea cel Bătrân beneficia de cetăți cu rol militar:Crăciuna, Cetatea Dâmboviței, Cetatea de la Căpățâneni, Proilav(Brăila), Giurgiu, Turnu, Severin. Erau întreținute și reparate se satele învecinate care foarte probabil că aveau și sarcina de strajă un anumit număr de zile. Foarte probabil că erau puncte de repliere a forțelor militare ale Domniei, în condiții de forță majoră. Foarte curând, după Mircea, cetățile de la Dunăre devin raiale turcești sau sunt distruse de otomani. Cine stăpânea cetățile, stăpânea țara, în epoca medievală.
Dimensiunile frizei Sfinților Militari, modul de organizare a acestei frize, dominată pe de o marte de Constantin cel Mare și pe de altă parte de Arhanghelul Mihail, modul în care sunt reprezentați Sfinții Militari sugerează o inspirație pentru reprezentare, îmbrăcăminte, armament în caracteristicile militare ale epocii lui Mircea (chiar dacă pictura a fost refăcută în două epoci ulterioare ale Evului Mediu Românesc, de către domnitori care urmăreau accenturea autonomiei și suveranismului Țării Românești) Modul în care sunt îmbrăcați și dotați Sfinții Militari în friza din naosul Bisericii Mănăstirii Cozia sugerează legături - în domeniul militar - cu centrul Europei, cu nord-vestul Italiei (Veneția) în plină epocă Renascentistă și Umanistă. Sfinții prezintă o costumație și o dotare militară unitară - am zice, caracteristic balcancă pentru cavaleri, pentru oastea cea mică. Se prezintă ca un corp de oaste sau un nucleu superior de conducere - cămașă strânsă la încheietura mâinii, platoșă de model roman cu reprezentări directe pe piept, apărători ale umerilor și o structură metalică peste platoșă - dintr-un alt material decât platoșa. Pictura sugerează strălucirea și spiritul aristocratic al platoșei - metalul auriu, elegant prelucrat. Sfinții Militari au coif - cel mai adesea așezat alături, nu pe cap; încălțări, obiele care susțin apărători metalice de picior până la genunchi; pelerină sau mantie; scut de forme diferite - cu reprezentări diferite pe el; sabie fixată în teacă prinsă la brâu; arc și săgeți, tolbă pentru săgeți; suliță sau lance. Tolba cu săgeți este fixată la spate pentru ca săgeata să fie scoasă cu ușurință și folosită rapid. Scutul este fie paralelipipedic fie rotund. El este plasat în diferite poziții - la picior sau la nivelul umărului - în repaus. Influențele occidentale de tip renascentist sunt prezente în felul în care sunt reprezentați acești Sfinți Militari - ca o elită a vremii în care a fost realizată pictura. Acești sfinți - așa cum au fost ei pictați pe vremea lui Mircea cel Bătrân, sunt impregnați de spiritul Renașterii, Umanismului alături de Bizantinismul decadent. (26)
Dimensiunile frizei Sfinților Militari, modul de organizare a acestei frize, dominată pe de o marte de Constantin cel Mare și pe de altă parte de Arhanghelul Mihail, modul în care sunt reprezentați Sfinții Militari sugerează o inspirație pentru reprezentare, îmbrăcăminte, armament în caracteristicile militare ale epocii lui Mircea (chiar dacă pictura a fost refăcută în două epoci ulterioare ale Evului Mediu Românesc, de către domnitori care urmăreau accenturea autonomiei și suveranismului Țării Românești) Modul în care sunt îmbrăcați și dotați Sfinții Militari în friza din naosul Bisericii Mănăstirii Cozia sugerează legături - în domeniul militar - cu centrul Europei, cu nord-vestul Italiei (Veneția) în plină epocă Renascentistă și Umanistă. Sfinții prezintă o costumație și o dotare militară unitară - am zice, caracteristic balcancă pentru cavaleri, pentru oastea cea mică. Se prezintă ca un corp de oaste sau un nucleu superior de conducere - cămașă strânsă la încheietura mâinii, platoșă de model roman cu reprezentări directe pe piept, apărători ale umerilor și o structură metalică peste platoșă - dintr-un alt material decât platoșa. Pictura sugerează strălucirea și spiritul aristocratic al platoșei - metalul auriu, elegant prelucrat. Sfinții Militari au coif - cel mai adesea așezat alături, nu pe cap; încălțări, obiele care susțin apărători metalice de picior până la genunchi; pelerină sau mantie; scut de forme diferite - cu reprezentări diferite pe el; sabie fixată în teacă prinsă la brâu; arc și săgeți, tolbă pentru săgeți; suliță sau lance. Tolba cu săgeți este fixată la spate pentru ca săgeata să fie scoasă cu ușurință și folosită rapid. Scutul este fie paralelipipedic fie rotund. El este plasat în diferite poziții - la picior sau la nivelul umărului - în repaus. Influențele occidentale de tip renascentist sunt prezente în felul în care sunt reprezentați acești Sfinți Militari - ca o elită a vremii în care a fost realizată pictura. Acești sfinți - așa cum au fost ei pictați pe vremea lui Mircea cel Bătrân, sunt impregnați de spiritul Renașterii, Umanismului alături de Bizantinismul decadent. (26)
Note:
