Manifestări ale lumii traco-geto-dacice

Prof. Pădureanu Elena Sanda


    Minoicii din sudul Peninsulei Balcanice şi din sudul M. Egee erau indo-europeni, poate unii dintre cei mai vechi indo-europeni. Se încadrau neamului pelasg, trac, reprezentând un aspect cronologic foarte vechi al acestora. Separarea tracilor din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut - în contextul teoretizărilor clasice - în epoca bronzului, în acela;i momant în care s-au individualizat grecii și ilirii. Minoicii s-au impus prin aspecte urbane de cultură şi civilizaţie.
   În perioada 2000 î.Hr.-1500 î.Hr. – în plină epocă de migraţie a triburilor elene - în Grecia au fost numeroase cutremure puternice care, în jurul anului 1700 î.Hr. au distrus prima serie de palate din Cnossos, iar în 1628 î.Hr., au distrus insula Santorini prin explozia vulcanului Thera. Astfel, toate cetățile fondate de pelasgi (pelasgoi = oamenii goi, sumar îmbrăcaţi, spre deosebire de noii veniti, pentru care îmbrăcămintea avea rol de protecíe faţă de vreme şi duşmani): Micene, Tirint, Teba, Atena, Glo etc. au fost înconjurate de „ziduri ciclopice” denumite și ”ziduri pelasge” construite în această perioadă din lespezi uriașe de piatră cioplită, nelegate cu mortar, îmbinarea pietrelor fiind perfectă, chiar dacă forma pietrelor nu era paralelipipedică. În Atena, zidul ciclopic poartă denumirea de „zidul pelasg” şi avea nouă porți. Acest zid era gros de 7 m, atingea o înălțime de 20 m și înconjura baza dealului pe care a fost construită Acropola. Zidurile ciclopice aveau un dublu scop: să reziste cutremurelor puternice ce zdruncinau zona și să protejeze populația de atacurile unor invadatori. Micenienii au construit zidurile, însă stăpâneau cetatea la nici o sută de ani de la construcția zidurilor, singura concluzie ar fi că acești invadatori erau aheii înșiși. Aheii veneau din nord. De unde?
  Singura excepție în ceea ce privește existența zidurilor ciclopice din toate cetățile ocupate de micenieni în secolul al XV-lea î.Hr. o constituie Pilosul, un port la mare, care a păstrat caracteristica palatelor minoice din Creta: nu avea ziduri de apărare. Se ştie că că a fost fondat de lelegi,  o populație de origine tracă, unul din primele popoare din Grecia, din insulele Mării Egee, Tracia și până în sud-vestul Anatoliei, pe care primele triburi de ahei le-au găsit în Grecia. Lelegii au luptat alături de troieni, împotriva grecilor după cum spune Homer în Iliada sa.
  Micenienii ocupă în secolul al XIV-lea î.Hr. Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală și sudică a Mării Egee. În jurul anului 1450 î.Hr. cuceresc Creta și o jefuiesc de comori pe care le transportă la Micene. Scrierea linear B micenian apare în jurul anului 1450 î.Hr. când sunt distruse două palate minoice în Creta. Ultima mare acțiune războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei, care a durat zece ani. După ce au cucerit orașul și l-au jefuit, aheii s-au retras.
  Popoarele mării, frigienii, vorbitori ai unei limbi tracice (protoromâne) s-au răzbunat pentru căderea Troiei jefuite de micenieni, de coaliţia aheilor. Totodată, e posibil ca astfel să se confirme mitul reîntoarcerii heraclizilor (tracilor ce construiseră începând cu anul 2000 î.e.n. zidurile ciclopice din Micene, Tirint,etc). Dorienii, în în jurul anului 1100 î.e.n.,dau definitiv lovitura de graţie civilizaţiei miceniene.
     Sistemul de scriere al tracilor minoici au fost Linearul A apărut în jurul anului 1950 î. Hr. Linearul B a apărut pe la anul 1450 î.e.n., odată cu distrugerea de către aheii micenieni a seriei a doua de palate de la Cnossos. Acest linear B este utilizat în inscripțiile scrise în limba arhaică greacă miceniană până în jurul anului 1100 î.e.n. când, datorită invaziei doriene din acest an dispare pentru 500 de ani orice formă de scriere din Grecia continentală sau insulară.
 În Grecia continentală sunt sute de tăblițe scrise în linearul A  în toate cetățile Micene, Tirint, Atena, Teba, Pilos, etc.

  PIATRA DIN KAFKANIA - o mică piatră de râu rotunjită, având 5 cm în diametru, inscripționată pe o parte cu simboluri ce par a fi din linearul B minoic și pe partea cealaltă cu un topor cu dublă lamă (lybris) și 6 raze – datată în secolul al XVII- lea  î. Hr. Ea poate fi descifrată mult mai cursiv şi mai coerent în sistemul silabic traco-minoic tip linear A, decât în linear B.
Cele două fețe inscripționate ale Pietrei din Kafkania (A și B)


Cele două fețe inscripționate ale Pietrei din Kafkania (A și B)
  Se pare că multor tăbliţe descoperite în Grecia este necesar a se aplica linearul A traco-minoic şi nu linearul B, aşa cum se insistă a se aplica (o scriere care se pare că aparţinea dominatorilor veniţi). Se pare că, prin aplicarea linearului A se traduc cu mult mai multă uşurinţăşi în acelaşi timp apare sugestia că, de fapt fundamentul minoico-trac rămâne pregnant multă vreme după venirea triburilor numite scolastic, greceşti.
  Informaţiile cele mai vechi despre lumea tracică ne parvin din secolul al XV-lea până în secolul al XII-lea. Textele scrise în Linear B prezintă aspecte ale lumii tracice ca fiind altceva decât specificul lor, al celor ce notează. Sunt informaţii notate din exteriorul lumii tracice. Scrierea lineară B poate fi percepută ca o scriere aristocrat-sacerdotală a noilor veniţi, a noilor stăpâni.
  Pământul tracilor, Tracia, poartă numele unei nimfe, Trake – conform mitologiei grecești (o variantă). Trake era profetesă și tămăduitoare. Denumirea de Tracia intră în textele scrie pornind de la termenul Trax, iar acesta este în strânsă legătură cu migrarea triburilor elene, a aheilor, a dorienilor către sudul Balcanilor. Termenul este în strânsă legătură cu cultul lui Ares adus de aceștia din locurile de unde au plecat. Trax este şi un alt nume al lui Ares. Thrax este şi unul din fii lui Ares cu o mamă necunoscută. Ares era trac pentru Homer care în Iliada îl implică pe acest zeu al războiului în luptă sub chipul lui Akamas, căpetenie tracă (Iliada, V, 461-462).
  Cele mai timpurii izvoare ample ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac referire la războiul troian din jurul anului 1200 î.Hr., un conflict dintre lumea greacă timpurie, dominată de ahei și troieni, de la sfârșitul epocii bronzului. 
  Tracia şi tracii sunt în centrul atenţiei prin informaţiile transmise de greci. Homer, în Iliada ne transmite informaţii despre Tracia şi traci. Sunt informaţii notate undeva în secolul al IX-lea, dar în contextul unor evenimente din secolul al XIII-lea – cucerirea Troiei de către ahei. În textul lui Homer se face referire la ţinuturile şi locuitorii de pe coasta nordică a Mării Egee şi din insulele imediat învecinate. Pentru Homer nu exista nici o diferenţă la nivelul civilizaţiei între Troieni, lumea tracă şi aşa-zişii Greci, nici între aliaţii unora şi altora. Aceasta arăta nivelul ridicat al civilizaţiei trace. Pentru Homer, eroii erau în posesia unor bogăţii fabuloase. În spaţiul care, scriitorii antici greci îl desemnează ca fiind al grecilor, în Iliada sunt menţionate aşezări care se socotesc a fi trace şi întemeiate de traci: Argos, care va ajunge în fruntea Ligii Peloponesiace (sec. V î.Hr.). Pausanias, mai trârziu confirmă aceasta. Creta, Sparta sunt şi ele socotite ca fiind trace.
  Cântul al II-lea al Iliadei prezintă triburile tracice şi conducătorii lor, implicaţi în conflictul troian. Dardanii şi alte neamuri aflaţi sub comanda lui Eneas au primit arcurile de la Apollo – ceea ce sugerează originea lor tracică, chiar dacă se aflau de mai multă vreme în Asia Mică. Este implicată migraţia în acest context. Triburile din ţinuturile ce au capitala la Larissa se trag din Ares şi sunt urmaşi ai lui Leto – cu alte cuvinte, au ajuns în acea zonă, venind mai dinspre nord, fie în Thesalia, fie în ţinuturi din nord-vestul Asiei Mici. Există oo sugestie de migraţie a comunităţilor tracice spre sud, sud-est, până în Asia Mică.  Iliada îi prezintă pe tracii din Helespont, pe ciconi, pe peoni. Peonii vin de pe malurile râului Actios (Vardarul de astăzi). Paflagonii vin din ţara Tracilor (Ţara Eneţilor). Din Asia Mică sunt menţionaţi frigienii, lycienii, mysii (alții decât moesii despre care se va vorbi în izvoare istorice din secolele Iî.Hr.-Id.Hr. și vor impune numele unor provincii romane la Dunăre – Moesia, Moesia Inferior, Moesia Superior sau Moesia Prima, Moesia Secunda). Toate aceste neamuri tracice sunt caracterizate de utilizarea arcului şi a săgeţilor. Homer nu face nici o diferenţă, nici o discriminare între aceste neamuri şi greci.  În Iliada, tracii sunt consideraţi cel puţin egalii grecilor. Foarte probabil că, europenii secolelor XVIII – XX, marcați de manifestările imperialiste ale unor state ale vremurilor acelea, marcați de spirit universitar sau de spirit naționalist, de ignoranță mascată, nerecunoscută, din dorința de a socoti lumea greacă  și apoi lumea greco-romană buricul lumii europene, să fi neglijat prin omisiune, total ceea ce la Homer era evident: că modelul trac era important pentru grecii acelor vremuri.
  Iliada face referiri şi la tracii de la Istros: hipemolgii, mizi i(moesii menționați și mai târziu, în secolele Iî.Hr.-Id.Hr.), abii (C.XII./ v.1-9).
  În cântul al XVII-lea, o parte din aceste neamuri tracice, vecine şi aliate ale Troiei sunt socotite „aliaţi străluciţi’’ în timpul bătăliei.
  Carienii peonii, lelegii, pelasgii divini, cicobii, lycienii, frigienii, mysii, meonii sunt triburile tracice implicate în războiul troian. Printre traci este invocat zeul Apollo pentru a avea putere în momente dificile. El este zeul care îi sprijină pe troieni şi aliaţii lor. Zeul Apollo foloseşte arcul. Ares, divinitate de origine tracică, este de partea troienilor. Tracii conduşi de regele Rhesos aveau cei mai frumoşi cai – mai albi ca zăpada, mai iuţi ca vântul. Carul regelui trac este împodobit cu plăci cu aur şi argint, iar armele lui sunt din aur strălucitor, frumos lucrate. Sunt arme pe care nu le au muritorii, ci numai zeii. Rhesos atrage invidia şi ajunge să fie furat şi ucis. Hoţia şi crima este susţinută de zeiţa Athena. Ulyse (Odiseu) îi fură caii. Valoarea cailor regelui trac e foarte mare. Pentru returnarea cailor, se oferă aur, bronz, fier. Dolon (trac și el), descoperit în tabăra grecilor spionând, îşi negociază viaţa oferind aurul, bronzul, fierul pe care îl avea acasă. Grecii nemiloşi, resping oferta şi îl ucid mişeleşte.
  Eneas, troianul, conduce în luptă o coaliţie de neamuri tracice: frigieni, carieni, myssii, ciconi paioni, peoni, halitoni, dardani – triburi care, prin legăturile lor familiale, sunt legate strâns de dinastia troiană. Eneas, pus în paralelă intenţionată cu Hector, este protejat în mod deosebit de Apollo – ca să nu dispară numele lui şi numele lui Dardanos. După arderea Troiei, Eneas se refugiază mai întâi în Tracia, pe când urmaşii lui domneau în oraşul Schepsis, din Munţii Ida.
  Troia însăşi, arheologic, etnic, are origini tracice, în straturile arheologice cele mai vechi. Ea este, în contextul războiului troian, expresia unei lumi şi civilizaţii deosebite, într-un moment în care, nici Athena şi nici Pella nu s-au manifestat încă, pe scena istoriei.
  În Odiseea, pe drumul înapoi spre casă, făcut de Ulysse (Odiseu) este menţionată cetatea Ismaros, în ţara tracă a ciconilor. Prădată de greci această cetate, ciconii îi atacă şi le produc mari pierderi. Homer ne spune că ciconii ştiau să lupte călare. Toţi ceilalţi luptau pedeştri sau în care de luptă. Apollo era zeu tutelar al cetăţii Ismaros. Ulyse este aici cinstit cu şapte talanţi de aur, frumos lucraţi, cu un vas de argint şi 12 amfore pline cu vin.
  În Iliada, tracii sunt socotiţi excelenţi mânuitori ai arcului şi săgeţii, spre deosebire de greci, abili utilizatori ai lancei şi spadei. Tracii - sub influenţa comunităţilor nordice de cimerieni, oameni ai stepei nord-pontice creatori ai kurganelor – erau dominant păstori şi vânători, călăreţi destoinici, fapt ce-i va caracteriza multă vreme în istorie. În mâna unui călăreţ iscusit, arcul cu săgeţi face minuni, devine o armă de neegalat pentru acele vremuri. Nici grecii şi nici romanii, mai târziu, nu se vor folosi în mod deosebit de arc, săgeată, cal, călăreţ. Tracii, lumea geto-dacică, amazoanele sunt menţionaţi în istorie cu preocupări pentru cai, pentru creşterea şi selecţionarea lor. Mitologia tracă şi greacă vorbesc despre preocupările tracilor pentru hergheliile de cai. (Hergheliile de cai au fost prezente în spațiul balcano-carpatic în forma lor străveche - nu sub forma fermelor înțărcuite pe spațiu mult limitat, după model occidental – până la începutul secolului al XX-lea).
 De fapt, adevăraţii protagonişti ai războiului troian nu sunt atât grecii, cât mai ales tracii, despre care ni se transmit informaţii complexe, atât despre acţiunile militare, cât şi despre spiritualitatea lor, despre atitudine alor faţă de lume şi viaţă – despre naştere, căsătorie, luptă, moarte, ospitalitate, relaţionare între familiile trace (în veşnic conflict şi contradicţie din diverse motive), relaţionare cu oaspeţii trecători pe la traci.
 Pentru vechii greci, a fi trac însemna faptul de a dispune de un neasemuit temperament al unui soldat desăvârşit, posesor al unui suflet ce şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Grecii au mers până într-atât încât şi-au căutat – ca semn al strălucirii – ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificaţia unor sorginţii geto-dace (foarte probabil acest fapt încorpora și un sâmbure de adevăr, dacă se ține cont de faptul că triburile grecești – ionieni, eolieni, ahei, dorieni în mileniul IIî.Hr.-  s-au deplasat din nord spre ceea ce se definește ca Grecia antică). Spiritualitatea greacă antică a încorporat zeităţi ale lumii trace: Ares, Apollo, Panthesileea. Grecii au recunoscut dintotdeauna că au preluat de la traci poezia şi dansul.
  Preocuparea pentru Tracia şi traci este  intensă mai ales în perioada marii colonizări greceşti (secolele VIII-VI î. Hr.), în perioada dezvoltării statului şi imperiului macedonean (sec. IV î.Hr.), în perioada regatelor elenistice (sec. IV-I î.Hr.). Cele mai multe informaţii provin mai ales din secolele V-I î.Hr. Cele mai importante izvoare pentru istoria regatului odrișilor sunt Istoriile lui Herodot (484-425î.Hr.) şi cele ale lui Tucidide (460-396 î.Hr.) şi lucrarea Anabasis a lui Xenofon, care au meritul de a fi foarte apropiate de evenimente şi, deci, credibile. Unele informaţii se regăsesc şi la un autor din sec. I î.Hr., Diodor din Sicilia,  în Biblioteca istorică. Şi Polibius ne transmite informaţii în lucrarea sa Istorii. Lor li se adaugă şi cele scrise de Lucian din Samosata (sec. al II-lea î.Hr.), Aristofan în piesa de teatru Acarnanienii.


Lumea tracilor după Homer, Iliada


https://thraxusares.wordpress.com/2015/04/08/tracia-si-anatolia-tinuturi-vechi-getice/
Lumea tracilor după Homer, Iliada

Spaţiul geografic pentru Tracia este în mod deosebit în Munţii Rodopi.


http://www.thracian.info/thrace_geography.htm
Spaţiul geografic pentru Tracia este în mod deosebit în Munţii Rodopi.

În zona Munţilor Rodopi sunt urme ce evidenţiază manifestările cotidiene şi viaţa spirituală a tracilor: Perperikon, Tatul, Belintaş, Golyamo Bivolyane.
  La Perperikon (Hyperperakion, Perperakion, Perperek) se află urmele unui sanctuar trac, foarte vechi, de dinainte de constituirea regatului odrişilor. La sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului, localitatea antică a devenit un centru important de cultură. Istoricul grec Herodot povesteşte despre renumitul templu şi oracol al zeului trac Dionysos, aflat în Rodopii de Est – „tăiat în stâncă, cu altarul de piatră, în care se turna vin şi se aprindea focul”. Centrul spiritual se află într-opoziţie ce îi conferă o panoramă a unui spaţiu Îvorbeşte despre el în descrierea unui marș al lui Xerxes împotriva grecilor în 480 î.Hr. Preoteasa şi prezicătoarea de aici era la fel de cunoscută ca şi Pithia din templul lui Appolon din Delphi, care la origini, fusese creat şi susţinut tot de comunităţile tracice care pendulau în activităţile pastorale în zonă. Transhumanţa comunităţilor tracice şi getice acoperea un spaţiu foarte mare, până dincolo de  Caucaz ş i în estul Asiei Mici.

Perperikon



Cisternă tăiată în piatră la sanctuarul de la Perperikon

https://www.tumblr.com/search/ancient%20bulgaria
Cisternă tăiată în piatră la sanctuarul de la Perperikon
Situl arheologic megalitic de la Perperikon

http://bgtourinfo.net/roperperikon.html

Situl arheologic megalitic de la Perperikon
 
Un alt templu din aceeaşi perioadă îndepărtată se află şi la Tatul 15 km est de Momcilgrad. Aici se poate vedea unul dintre cele mai impunătoare monumente megalitice din ținuturile bulgare. Complexul constă dintr-un templu păgân antic, un centru de monitorizare a răsăritului și apusului de soare în anumite zile ale anului – un observator al cerului - unde preoții lumii tracice au putut prezice viitorul.

Sanctuarul de la Tatul

                                                                                                              https://en.wikipedia.org/wiki/Tatul#/media/File:TatulSanctuaryHill.jpg
Sanctuarul de la Tatul
Tatul este doar o parte dintr-un complex religios mult mai mare. În partea de nord a stâncilor se află numeroase nișe și morminte. Există şi o ipoteză potrivit căreia, Orfeu tracul, ar fi fost
îngropat aici.

Sanctuarul de la Tatul

La Belintaş, în zona centrală a Munţilor Rodopi, situat pe un frumos platou, se află un alt complex sanctuar tracic în stâncă, în zona superioară a muntelui. Pe 5000 m pătraţi, cu o orientare nord-sud pe axul longitudinal, se presupune a fi sanctuarul zeului trac Sabasios, zeu al bessilor.
Sanctuarul de la Belintaş



http://bgtourinfo.net/roperperikon.html
Sanctuarul de la Belintaş
 Pe platforma superioară de piatră sunt săpate găuri rotunde, care formează o hartă a cerului înstelat. Durata este de aproximativ 300 de metri în altitudine 1225 m, la 30 km sud-est de Asenovgrad. Perperikon, Tatul, Belintaş, sunt puncte ce se conectează la centrele de putere politico-militară şi spiritual-religioasă a lumii tracice din acest spaţiu care. Ele se încadrează între primele zone tracice cunoscute de lumea persană şi greacă.Urmele de la Perperiko, Tatul şi Belintaş pot sugera trei centre de putere ce controlau importante resurse solicitate  pe rutele comerciale din zonă pentru acele timpuri îndepărtate.
  Urme ale implicării spirituale ale tracilor în spaţiul montan se regăsesc şi la Kovan Kaya, lângă satul Dolno Cherkovishte, în Munţii Rodopi.
Kovan Kaya


Satrapia Skudra în cadrul Imperiului Persan

https://en.wikipedia.org/wiki/Satrap#/media/File:Provinces_of_the_Achaemenid_empire.png
Satrapia Skudra în cadrul Imperiului Persan
Se pare că această satrapie încorpora și țărmul vestpontic până la Dunăre.

 De la 512 la. C.  479. C., tracii au fost dominaţi de persanii care au urmărit extinderea în jurul Mării Negre și în Peninsula Balcanică. Tracia este organizată ca satrapie sub numele de  "Skudra".Se pare că acestă provincie a încorporat yona Munţilor Rodopi şi yona de litoral, până la Delta Dunării.
 Se pare că tracii din Peninsula Balcanică, zona munţilor Rodopi şi Balcani, implicaţi în exploatarea aramei, aurului, argintului ajung să dezvolte statul cu structuri federale sau confederale dominat de tracii odrişi. Vor încorpora teritorii adiacente, dincolo de spaţiul ocupar de Satrapia Skudra.
  Cei ce erau cunoscători şi implicaţi în eploatări miniere de aramă, aur şi argint mai la nord, în zona carpatică sunt numiţi într-o primă etapă agathîrşi – care prin tradiţii şi forme de manifestare nu se deosebesc de traci, iar mai târziu, urmaşii acestora sunt geto-dacii. Herodot ne menţionează că agathyrsul este acela care umblă mereu cu thyrsul în mână, şi astfel arată că este adorator al lui Dionysos. Purtătorul de thyrs, la fel de bine poate fi interpretat ca persoana ce, folosind acest obiect detectează – in concordanţă cu zeul Apollo, pe care îl adoră – resurse în sol. Se ştie că, până astăzi, nuieluşa de alun e folosită pentru a detecta apa din pământ şi astfel locul să fie ales pentru a săpa un puţ de apă, o fântână. De asemenea se ştie că ansa măsoară câmpul energetic la cererea celui ce o mânuieşte şi dă anumite informaţii legate de mediu, despre loc. Foarte posibil ca agathârşii să fi fost depozitarii unor cunoştinţe despre mediu şi resursele sale, bazate pe fina ş îndelunga observare şi acumulare de informaţii din observare.
Descoperiri întâmplatoare şi arheologice de tezaure de aur, argint, bronz specifice lumii geto-dacice, spaţiul în care sunt menţionaţi agatârşii – traci strămoşi ai geto-dacilor - , cunoscători în exploatarea aurului (la Herodot)

Descoperiri întâmplatoare şi arheologice de tezaure de aur, argint, bronz specifice lumii geto-dacice, spaţiul în care sunt menţionaţi agatârşii – traci strămoşi ai geto-dacilor - , cunoscători în exploatarea aurului (la Herodot)

     Dacă la început, pentru greci, Tracia se referea la ţinuturile şi locuitorii de pe coasta nordică a Mării Egee, la zona Munţilor Rodopi, la zona adiacentă Helespontului şi din insulele imediat învecinate,  Homer numeşte acest spaţiu Trada, pentru secolul al XIII-lea î. Hr., în Iliada. Spaţiul locuit de lume tracică Homer îl numeşte a fi şi într-o zonă delimitată a Asiei Mici, în nordul şi vestul acesteia.
   Geografic, iniţial, Tracia se dezvoltă în zona Munţilor Rodopi, până la Munţii Haemus (Balcani) în nord, până la Bosporos Thrakios (strâmtoarea Bosfor), Propontis (Marea Marmara) şi Pontos Euxeinos (Marea Neagră) în est şi până la Axios în vest, până la Aegeus în sud. Cu timpul numele de Tracia este folosit de greci pentru a denumi teritoriul de la sud de Dunăre, între Pontul Euxin (Marea Neagră), Propontida (Marea Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) și râul Morava (Margus), spaţiu ce se învecina în apus cu Iliria și cu Macedonia și era locuit de neamurile tracice în mod dominant.
  Tracii, cel mai mare neam, după acela al inzilor – în accepţiunea lui Herodot - au la bază triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică – prin nordul Marii Negre, în mod deosebit - numiţi convenţional indoeuropeni şi care înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al vieţii.  Kurganul, tumulul, moghila, movila – cu rol funerar pentru aristocraţie, regalitate, cu rol de heroizare, de manifestare a heros-ului -  rămâne o formă importantă de manifestare în lumea tracică, în spaţiul larg balcano-carpato-danubiano-pontic, pe o perioadă mare de timp.
  Dat fiind procesul de colonizare greacă, Tracia devenise atractivă prin resusele sale fabuloase: aur, argint, aramă, bronz, herghelii de cai, oi şi vite şi multe altele atât de necesare unor cetăţi-poleis greceşti care continuau să întreţină legăturile cu colonizatorii greci, continuau să fie preocupate de negoţ intens în acest spaţiu, pentru a-și asigura cele necesare și a evita criza economică. Însuşi Tucidide, cel c esrie despre răyboiul peloponesiac, dezvoltat în lumea greacă, este pentru mai bine de douăzeci de ani locuitor al lumii tracice împreună cu familia sa, implicaţi în spaţiul de exploatări miniere. Probabil că dorinţa de îmbogăţire era mare şi în acele vremuri. Conducătorii traci locali puneau mari taxe asupra celor ce exploatau minele. De altfel puterea regilor locali era strâns legată de aceste exploatări miniere. Tracii sunt văzuţi de greci ca buni războinici. Ei ajung ca, adeseori să fie implicaţi ca mercenari în conflicte militare ale grecilor, mai târziu ale macedonenilor, apoi ale romanilor şi mai târziu bizantinilor.

Limitele teritoriului lingvistic tracic, conform lui Ivan Duridanov, 1985.


Limitele teritoriului lingvistic tracic, conform lui Ivan Duridanov, 1985.

  Pe fundalul colonizării greceşti, mai ales zonele de litoral cunosc o sinteză culturală. Aceste zone se integrează formelor de trai, cultură şi civilizatie cu aspect dominant grecesc. Se dezvoltă Abdera (în greacă: Άβδηρα) pe țărmurile nordice egeene, o aşezare în care formele de manifestare nu mai sunt dominant tracice, ci greceşti. Simbioza şi sincretismul între cele două lumi se produce mai mult sau mai puţin paşnic. Cetatea antică Abdera datează din secolul al VII-lea î.Hr. şi va juca un rol important în zonă, multă vreme (până în secolul al IV-lea d.Hr., când oraşul e distrus de un cataclism). Prosperitatea acestui oraş este la apogeu în


Limitele Traciei Moderne


https://es.wikipedia.org/wiki/Tracia#/media/File:Thrace_modern_state_boundaries.png
Zona din Europa socotită a fi nucleul lumii tracice prezente în istorie prin informațiile scrise, zonă pentru care s-a impus termenul de trac, Tracia – astăzi este încorporat în trei state sud-est europene: Bulgaria, Grecia, Turcia
secolul al VI-lea î.Hr., pe fundalul revoltelor de pe coasta de vest a Asiei Mici faţă de stăpânirea persană. Declinul acestui oraş se manifestă începând cu secolul IV î.Hr.  – perioada regatului odrişilor, a statului şi imperiului macedonean, perioada elenismului.
 Regiunile tracice sudice din preajma M. Egee, sunt influenţate masiv de procesul de grecizare, elenizare, atâta timp cât activităţile comerciale sunt dominante către această lume.

  Tracii, mai larg, au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor indo-europene. Aceste populații s-au răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei Balcanice și în părțile adiacente Europei de Est.
  Tracii menţionaţi de izvoarele greceşti însă, au locuit în zonele  antice care la un moment dat istoric s-au impus conştiinţei publice ca Tracia, Macedonia, Moesia, Sciția Minor, Dacia,  Panonia,  Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Frigia, în regiuni Balcano-carpato-pontice și Micro-Asiatice, Anatoliene.  


Aria de răspândire a triburilor de origine indo-europeană tracică

Aria de răspândire a triburilor de origine indo-europeană tracică (pelasgică, traco-dacică)
 Într-o comunitate etno-lingvistică unitară şi largă, pe un spaţiu fizico-geografic amplu, s-au dezvoltat triburi, uniuni de triburi, s-au generat mari familii etno-lingvistice înrudite de-a lungul timpului, s-au generat dialecte și graiuri.
Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre tracii (geto-românii n.n.) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi: odrisi, tribali, missi, moesi etc. Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon, ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice. Chiar Herodot (484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi Munţii Haemus. În Istorii, Herodot ne arată (4,93, 5,3) că geții au fost o componentă majoră a lumii tracice. De asemenea ne sugerează că eponimul Thrax este atât la originea Traciei cât și la originea numelui păstrat până astăzi al grecilor Thraike-Zraike, citit g’hraik – graek. E adevărat că acest etnonim este utilizat de alte comunități etnice, nu de grecii înșiși care se autodefinesc cu termenul de eleni/heleni, iar țara Elada/Helada din antichitate și până astăzi.
  Se pare că tracii înșiși și-ar fi pronunțat numele sub forma Zraike.
  Au fost utilizate numeroase variante în formă scrisă, ale numelui de trac, Tracia – variante scrise care au cunoscut o și mai mare varietate în pronunție, datorită variațiilor dialectale, și de graiuri, numeroase variante regionale și de derivare:  θρήkη (Threike) Trace, θρήξ (Threîks) Thrax. Θραξ, θραkη sunt formele prezente în greaca clasică, antică. Preluînd din greacă, limba latină utilizează forma Thraex.
  Variante ale numelui țării: Thraca, Thrace, Thraeca, Thraecia, Thracia, Trachia, Tracia, Threce, Trecia
  Tracia era denumit un vânt. Un punct cardinal, nordul se desemna prin termenul Tracia, la un momentdat, în antichitate, în texte grecești. De asemenea se desemna și un mineral apropiat de structura asfaltului (Dioscoride, Hesychius).
  Se pare că tracii înșiși își pronunțau numele țării ca Zraika (Zraikes) O inscripție funerară pusă pentru Flavius Dizala al lui Ezbenus sugerează acest fapt.

Reprezentări ale tracilor


http://daco-getica.blogspot.ro
Reprezentări ale tracilor


  La nivelul mitologiei, zeul Ares (a cărui origine este tracică) are și un alt nume, acela de Thrax, fiind văzut ca patron al Traciei. Euripide în Alcestis promovează această idee.În această piesă de teatru ni se spune că scutul său de aur/sau aurit a fost ținut în templul dedicat acestuia la Bistonia, în Tracia. Acest scut al lui Ares avea forma specifică scuturilor tracice – forma unei semiluni ce era numită pelta. Războinicii traci, pedeștri erau numiți după scutul folosit, peltași.
Peltas trac


razboinic trac


Pentru secolele V-IV î.Hr., în peninsula Balcanică lumea greacă vorbeşte despre odriși şi puterea lor. Lumea tracică se manifestă prin regatul odrișilor în scrierile greceşti. Este un stat născut din lumea tribală montană din spaţiul de est al munţilor azi, numiţi în ansamblul lor, Balcani, dar mai ales Munţii Rhodopi.. Odrișii locuiau pe Valea Hebrosului. Acest stat al tracilor odriși se constituie în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., pe fundalul dezvoltării războaielor medice în lumea greco-egeană. Acest regat ajunge repede, să  se întindă de pe țărmul Mării Egee până la Dunăre, ca urmare a eliminării autorității persane ce se impusese în zonă (La începutul războaielor greco-persane, spaţiul odrișilor era acoperit de o satrapie persană, Skudra).
   Tucidide (cel ce ne povestește despre războiul fratricid, războiul prloponesiac, din a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr.), acuzat de trădare, forțat de atenieni să părăsească cetatea, s-a refugiat la traci, unde a trăit timp de 20 de ani. Împreună cu familia sa a lucrat la minele de aur ale tracilor. A rămas impresionat de veniturile și bogăția regatului creat de Teres.
 Deși tronul se moștenea de către nepotul de frate al regelui, s-a putut evidenția o succesiune genealogică pornind de la Teres I, pentru secolele V-IV î.Hr.:

Succesiunea genealogică a regilor traci odriși după Teres I

Succesiunea genealogică a regilor traci odriși după Teres I pentru secolele V-IV î.Hr.,  în conformitate cu Z.H.Archibald

  Eliberat de tutela persană, Teres I ( probabil 480 î.Hr. şi până spre 440 î.Hr.), rege al odrișilor, extinde regatul dincolo de teritoriul strict al tracilor odriși şi va lăsa ca o caracteristică dominantă ideea de expansiune și la următorii regi. Iniţial, sub Teres, statul odrisilor nu a fost foarte mare, căci,  mai existau o serie de structuri tribale, uniuni tribale independente, dar acest rege a dus o politică de coagulare a triburilor şi uniunilor de triburi de factură tracică, până la Dunăre – care devine element de delimitare a puterii tracilor de puterea sciţilor. Avusese ca model și organizarea specifică a satrapiei Skusra. Se pare că Teres, în organizarea statului a pornit de la elemente tradiţionale tracice, la care s-au adăugat influenţele stăpânirii temporare persane şi prea puţin influenţă dinspre colonizatorii greci.
  Sitakles ( după 440, probabil 431-424î. Hr., mort în 424 î.Hr.) a adus Regatul Odris la apogeu - de altfel cel mai cunoscut regat în lumea tracică balcanică. Expansiunea s-a realizat la nord de munţi, până la Dunăre. Sitalkes aduse sub stăpânire toate neamurile tracice. S-a implicat în conflictele dintre succesorii regelui scit Ariapeithes -  Skyles şi Octamasades. Spre deosebire de predecesorul său, Sitalces este interesat de cultivarea unor bune relaţii cu Atena, în condiţiile în care, cu vecina sa, Macedonia şi cu regale ei, Perdicas II (454-414), avea mari controverse teritoriale, urmare a politicii expansive a regelui odrișilor - care  urmărea integrarea în regat a cât mai multe neamuri tracice, unele aflate pană atunci sub autoritatea Macedoniei. Sitalkes se implică în războiul peloponesiac de partea Atenei. Sitalkes încheie un tratat cu Athena, în 431, care prevedea o intervenţie a armatelor odrise în Pen. Chalcidică pentru înăbuşirea răscoalei. În 429, Sitalkes a organizat o campanie de 30 de zile. A atacat atât Pen. Chalcidică, cât și Macedonia. La expediţie participă o serie de traci dintre Haemus şi Rodopi, la care se adaugă şi geţii de dincolo de Haemus. În Macedonia reuşeşte destul de multe victorii, dar nici una hotărâtoare. Nu dispunea de tehnică de luptă pentru asediul cetăţilor. Atenienii, nu şi-au onorat promisiunea. Sitalkes se retrage datorită frigului iernii, rezultatelor nesatisfăcătoare dar şi  la sfatul primit de la Seuthes, nepotul său şi moştenitor al tronului. Seuthes I fusese sensibilizat şi influenţat  de Perdicas II, regele Macedoniei, care i-a oferit de soţie, împreună cu o zestre considerabilă, pe sora sa, Stratonike. Câţiva ani mai târziu, în 424î.Hr., Sitalces moare, la asediul de la Delion, într-o luptă impotriva tribalilor, traci de pe malul sudic al Dunării, care au  refuzau să recunoască autoritatea regelui odrișilor.  Sitalkes a stăpânit tot ţărmul maritim de la Abdera până la gurile Dunării. Foarte probabil ca Abdera să fi jucat un rol major în regatul odrișilor lui Sitalkes.
   Această politică a lui Sitalkes faţă de Macedonia va stimula pe regii macedoneni de mai târziu să continue ostilităţile, iar Filip al II-lea să supună statul odris şi să-l folosească intens ca resursă pentru campaniile sale militare, pentru a recruta soldaţi pentru falanga macedoneană. Alexandru Macedon va continua aceeaşi politică.
  La începutul secolului al IV-lea î.Hr., tezaurul regal al odrișilor era evaluat la 260 tone aur – obiecte și monede.
  Societatea tracică era  una piramidală, totalitară: regele, comunitatea aristocrației sacerdotale și militare conectată la familia dinastică, populația producătoare, care realiza veniturile individuale și ale comunității.
  Tributul luat de către regii odriși de la populaţiile supuse şi de la cetăţile greceşti împreună cu o serie de daruri constând din obiecte de aur şi argint şi stofe scumpe -  pe care regele şi persoanele influente de la curtea lui le primeau – reprezentau sursa bogăţiior celor ce conduceau în statul odris (erau precum cafeaua, țigările de origine străină, casetofoanele, blugii, la un moment dat în epoca ceaușistă). La odriși nimic nu se poate duce la bun sfârşit  fără daruri, odrișii având obiceiul mai degrabă de a primi decât de a da.
   La odriși, tronul nu era moștenit de fiul cel mare, ci de nepotul de frate. Regele era nevoit să demonstreze permanent că este capabil să conducă, altfel, orice reprezentant al nobilimii putea să îi ia locul, oricând.
Printre istoricii bulgari s-a impus ideea că tracii aveau conducător, rege, dar nu capitală. De altfel, nucleul acestui stat odris astăzi se află împărțit pe teritoriul unor state contemporane: Bulgaria, Grecia, Turcia și Macedonia fiecare prezintă interese diferite față de acest stat antic odris (ideologiile naționaliste, interesul teritorial de astăzi deformează adevărul legat de lumea tracior odriși, de antichitate, în general – unele elemente se exagerează, altele se diminuează ca importanță și relevanță, altele se ignoră și se trec cu vederea, sunt percepute ca inexistente. În zona turcă a stăzi cercetările legate de statul odrișilor sunt inexistente sau sunt prezentate izolat.
   La apogeu, regatul odrișilor avea în stăpânire tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei, continuând cu Marea Marmara şi Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a Istrosului, drum care se putea parcurge pe jos, cu un mers sprinten, în 11 zile, iar pe mare, cu vânt din spate,  în 4 zile. Spre interiorul ţării, de la mare, se făceau pe jos 13 zile.  Spre vest graniţa se afla pe Strymon (Struma de azi).  Probabil neamurile supuse şi cetaţile greceşti  plăteau tribut anual care putea să ajungă la 1000 de talanţi. Armata putea ajunge la efective incredibile: 120.000 de pedestraşi şi 50.000 de călăreţi.
  Sitalkes este succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. A renunțat la politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tributul perceput cetăţilor greceşti a fost mult crescut iar la acesta se adăugau numeroase daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc în timpul său. Se căsătorise cu Stratonike, sora regelui Perdicas. Relaţiile cu Athena devin reci. În 410 î. Hr., la moartea lui Seuthes I, regatul se împarte între Seuthes II şi Amadocos şi în scurt timp apar conflicte de eliminare reciprocă.  Sub urmaşii acestuia la tron se pierd teritorii, se intră într-o etapă de relativă decădere. Au loc la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. atacurile tribalilor are manifestă opoziție și spirit de concurență. Până să se impună stăpânirea Macedoniei în mod direct peste ţara odrișilor, regii acestei ţări s-au menţinut în relaţii de alianţă cu Athena.

Spaţiul controlat de Regatrul tracilor odriși

 https://www.flickr.com/photos/mapsoftheancientworld/2114204387
 Spaţiul controlat de Regatrul tracilor odriși evidenţiază triburi ce au compus acest stat
(o hartă realizată de Hoddonot)

  Cercetările arheologice și mai puțin izvoarele scrise punctează câteva centre importante ce pot fi luate în calcul pentru a fi fost centre de putere în lumea tracilor, a tracilor odriși.


Regatul odrisilor in faza de maxima intindere

  Strelcea – undeva între Pazardgik, Plovdiv, Panaghiurishte – dar mai aproape de aceasta – se află în valea pitoreasca a raului Luda Jana, care trece pe lângă muntele Sredna Gora. Aici se află mausoleul și mormântul-templu tracic ce datează din secolul V î.Hr. În mormânt s-au găsit car, cal schelete cu armament și veselă. 
 O importantă reşedinţă şi necropolă a tracilor odriși se pare că a fost in apropierea satului Starosel în muntele Kozi Gramadi din lanţul muntos Sredna Gora. Reședinţa se afla nu departe de orașul Hissar, la o altitudine de 1200 metri. A fost construită în secolele V-IV î.Hr.
și era folosită drept capitală a vechiului trib trac din această zonă a Bulgariei de astăzi. Construcţii din aşezare foarte bine conservate sunt datate  în perioada 354 - 342 î.Hr.,  în timpul regelui Teres al II-lea şi apoi al lui Cotiso. Regiunea a fost un centru puternic al antichităţii premacedonene, în secolul IV î.Hr. Aceasta a fost distrusă în timpul apariției statului macedonean al lui Filip al II-lea, probabil în 342-341 î.Hr.
  Regiunea Starosel este socotită a doua, după valea Kazanlâkului, în care sunt concentrate numeroase și diverse obiective ale vieţii politice şi religioase ale vechilor traci. Aici au fost descoperite 6 sanctuare, dintre care 5 sunt unice, câteva înmormântări regale bogate. Templul „Cetinyova Moghila” este cel mai mare templu tracic descoperit până acum.  Sanctuar monumental cu fortificare de piatră şi scară de paradă, piaţetă ritualică şi un coridor care duce la camera de înmormântare circulară, bogat decorată cu ornamente şi semicoloane. Întregul complex este datat în a doua jumătate a secolului al IV- lea î.Hr. Se presupune că aici a fost îngropat regele trac Sitalkes. În zona de nord a fortificaţiilor se află o baie de piatră pentru depozitarea vinului folosit în ritualurile orfice. Între templu şi un vechi altar de piatră se află un mormânt zidit cu o înmormântare bogată. În movila „Horizont” este singurul mormânt tracic cu coloane descoperit până acum – 6 de faţadă şi 4 laterale. În apropiere se află 4 movile cu morminte diferite prin arhitectură.  Reşedinţa tracică „Kozi gramadi” este înconjurată cu un zid fortificat, care ocupă aproximativ 10 ari, suprafaţă cu o sistematizare rar întânită. Cetatea şi reşedinţa sunt legate de un drum antic. O monedă de argint de la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al V-lea î.Hr. stabileşte perioada în care a fost construit acest complex. Descoperirea este unică, o clădire reprezentativă tracică similară din această perioadă nefiind încă descoperită. Palatul pe două etaje are o intrare impresionantă şi decoraţiuni pe pereţi. Are două baze dreptunghiulare de coloane, prag cu găuri pentru mecanismul de fier al unei uşi cu o aripă. De cealaltă parte a spaţioasei încăperi se află două scări simetrice înguste, care duc către un fel de tribună. Pe podeaua sălii arheologii au descoperit monede ale conducătorului trac Teres al II-lea şi ale cuceritorului macedonean Filip al II-lea. Au fost descoperite, de asemenea, fragmente de ceramică grecească de import şi locală tracică, un topor de fier cu lamă dublă /labrys/ parte dintr-un pieptar de aur. Iar în reşedinţă şi pe pantele dealului sunt urme abundente ale unei lupte aprige - vârfuri de suliţe şi săgeţi, mahayra tracice, mii de greutăţi de plumb pentru prăştii. Imediat lângă ele se află un sanctuar mai vechi, dintr-un bloc de piatră monolitic cu jgheaburi pentru sacrificii. 
  În Munţii Haemus, spre vest faţă de Starrosel este Panaghiurishte, localitatea în care, la 1949, trei fraţi lucrând la o cărămidărie, au dezgropat la o adâncime de 2,5m,  un tezaur de peste 6 kilograme  - obiecte de factură tracică, din aaur de 23k. Obiectele, datate în secolele IV-III î.Hr. sunt considerate a fi fost utilizate de regii traci ca vase ceremoniale: o fială, o amforă, şapte rython-uri.

   Regatul Odrisilor, a încorporat mai multe triburi şi uniuni de triburi, cel mai adesea violent, prin forţa armelor şi armatelor. Foarte probabil să fi avut o aristocraţie mililitară şi religioasă care impunea regulile jocului politic faţă de triburile subordonate şi supuse, triburi cel mai adesea de acelaşi neam cu ei. Foarte probabil să fi ajuns să funcţioneze ca o federaţie ce îndeplinea cu precizie sarcini cerute de conducerea centrală a statului. Căsătoria regelui cu femei din triburile cucerite, supuse, era un obicei în epocă, nu numai la traci. Îl regăsim şi la macedonenii care de fapt şi ei se înrudesc îndeaproape cu tracii.
  Istoricii au evidenţiat – pe baza izvoarelor istorice - în spaţiul în care a evoluat regatul tracilor odrisi, în secolele V-III î.Hr. mai multe triburi tracice diferenţiate. Dinspre sud spre nord, pot fi menţionate triburile: dolonci, apsinthii, caenii – în vecinătatea Propontidei (M.Marmara), thinii şi asty pe ţărmul Pontului - odrisii - la est de Hebru, în munţi -  ciconii – la sud de odrisi şi la vest de râul Hebros -  bessii, dii – în M-ţii Rodopi, la nord de Abdera – edonii, maedii - între Râurile Nestos şi Strimon – bisalţii, dendelethii, sardii, spre vest, în spaţiul montan, spre nord scordiscii. În câmpia înaltă, către Dunăre se aflau tribalii, crobizii, geţii. (vezi harta de mai sus). În acest context, subordonarea faţă de un conducător unic nu era una comodă, stabilă, constantă în intensitate.
   Kotys I (383-360 î.Hr.) reuşeşte să reunească regatul pe timpul domniei sale şi să îl stabilizeze, dar moare asasinat de un grec. Se pare că Athena a fost amestecată în acest asasinat, deoarece grecul ucigaş fusese plătit de Athena.  La moartea lui  Cotys, regatul odris se imparte în tei regate distincte. Tracia devine o pradă uşoară pentru Filip II (359-336) al Macedoniei care, în 342/341, cucereşte Tracia.
  Filip II construieşte Philippopolis (azi Plovdiv în spaţiul vestic odris). Încearcă prin construirea acestui oraş să încorporeze autoritatea odrisă puterii macedonene, să spargă rezistenţa acestor odrişi şi în acelazi timp să le utilizeze cât mai eficient resursele care îi făceau puternici. Această ţară anexată Macedoniei, se bucură, totuşi de autonomie, păstrându-şi dreptul de a emite monedă. În 335 î.Hr. îi regăsim pe odrişi ca aliaţi ai lui Alexandru cel Mare (336-323) în expediţia împotriva tribalilor, în apropierea Dunării.
Poziţionarea  siturilor arheologice

Poziţionarea  siturilor arheologice care sugerează importante reşedinţe regale, reşedinţe tribale cu rol major în lumea tracică, balcanică.
Se observă că cea mai mare parte a lor sunt aninate de munte, de Munţii Haemus.
Puţine sunt în afara spaţiului montan propriu-zis – Alexandrovo, Mezek, în sud, Sveshtary, Dauosdava în nord Pentru acești traci, resursele muntelui erau importante: pădurea, animalele aurul, argintul, arama, fierul, plumbul, piatra, sarea.

  În 333 î.Hr, odrişii participă la lupta de la Issos alături de Alexandru cel Mare, unde se obţine o victorie hotărâtoare împotriva regelui persan Darius al III-lea. Pe vremea lui Alexandru şi mai târziu a lui Lisimah, odrisii înceracă să se răzvrătească în mai multe rânduri împotiva macedonenilor. Incercările lor eşuează.
  Între 336-335 î.Hr., numeroase triburi tracice s-au revoltat faţă de autoritatea macedoneană şi au atras intervenţia lui Alexandru cel Mare, care i-a învins pe geţi şi pe tribali în 335 î.Hr.
  Un rege al odrisilor, numit Seuthes al III-lea (331–310 î.Hr.), iniţial subordonat Macedoniei, se revoltă prin 325 î.Hr. faţă de Alexandru Macedon. Este angrenat în luptele pentru putere dintre diadohi, marii generali moştenitori ai Imperiului lui Alexandru, fiind când de partea lui Lisimah, când de partea lui Antigonos Monopftalmos.
  Seuthes al III-lea, după modelul lui Filip al II-lea,  întemeiaza oraşul Seuthopolis, situat aproape de Kazanlîk iar acesta devine foarte repede un important centru economic, politic şi cultural. S-a menţinut drept capitală până în 270 î.Hr.
  Unde a fost reşedinţa regală a regilor odrişi, până la Seuthes al III-lea?
  Undeva în Munţii Rodopi, în văile ce se deschid spre versanţii sudici? A fost Abdera implicată de regii odrisi până la Seuthes al III-lea, în acţiunile de guvernare şi conducere a regatului lor? S-a aflat reşedinţa primilor regi odrişi în văile Munţilor Haemus? 
  Dacă se acordă atenție faptului că regii traci odriși au bătut monedă, în secolele V-Ivî.Hr, monetăria a fost în locuri diferite – este foarte posibil ca reședința regală să fie strâns legată de acest aspect, pentru a exercita controlul, autoritatea.  Este foarte probabil ca primele reședințe regale să fi avut ca element de bayă lemnul, nu piatra. Astfel, Sparadokos este regele care emite cele mai vechi monede ale tracilor odriși. Medokos (Amadokos) în jurul anului 410 î.Hr. avea probabil monetăria la Maroneia. Regele Hebryzelmos, pe la 380 î.Hr. avea monetăria la Kypsela, la gurile Mariței – foarte probabil ca aici la Kypsela să fi fost reședința acestui rege odris.. Pentru regele Kersobleptes, care preia doar o parte din teritoriul statului odris sub Cotys I, tatăl său, sediul atelierelor monetare se afla din nou la Maroneia. Foarte posibil ca în paralel, celălalt conducător odris cu care împărțea statul lui Cotys I să fi utilizat ca loc de reședință Kypsela, la gurile Mariței, revenind într/un punct utiliyat anterior. Un al treilea conducător, domina regiunea de pe cursul Mestei, și spre vest. Intrarea lui Filip al II-lea în această zonă vestică a tracilor odriși, face ca acesta să își impună controlul la Krenidas, să colonizeze macedoneni, iar mai apoi să schimbe numele în Philippi.
  De ce Seuthes al III-lea construieşte Seuthopolis, în această poziţie? Este o situaţe similară cu cea pe care o vom găsi mai târziu la geto-daci, când Sarmizegetusa se impune ca reşedinţă şi nucleu statal? Pe valea aflată la vest de Kazanlâk, acolo unde Bulgaria comunistă a creat marele lac artificial Koprinka, acesta a acoperit ruinele reşedinţei Seuthopolis şi împrejurimile acesteia. În anii 1948-54 s-au făcut cercetări arheologice şi a fost complet decopertat de arheologi, fotografiat şi studiat.  Construirea barajului din zonă a făcut ca ruinele să fie acoperite de apă în centrul unui mare lac.

Seuthopolis

Seuthopolis

  Cercetările şi hărţile ne arată că oraşul fusese amplasat strategic, conform mentalităţii tracice, într-o zonă relativ ridicată, într-o vale unde să fie protejat din trei părţi de apele curgătoare. Protecţia naturală a cursului de apă a fost eficient exploatată. Aşezarea avea fortificaţii solide. Se poate constata un proiect bine gândit şi închegat în amplasarea şi dezvoltarea acestei reşedinţe regale. Se observă implicarea unui efort colosal, coordonat şi susţinut pentru ridicarea acstei aşezări. Înseamnă că autoritatea centrală şi comunitatea tracă funcţionau fără fisuri profunde, dacă s-a putut realiza un asemenea efort. Înseamnă că economia statului permitea asemenea eforturi. Aşezarea s-a dezvoltat pe 5 ha. A fost realizată 

                                                                                                                       
Seuthopolis în raport cu nivelul terenului
                                                                                                                     http://sevtopolis.suhranibulgarskoto.org/en_obekt.php
Seuthopolis în raport cu nivelul terenului
peste ruinele unei aşezări şi ale unui palat mai vechi al lumii tracice – aşezare şi palat importante pentru autorităţile locale tribale, dificil subordonate de Seuthes al III-lea. Râul Tundzha, numit mai târziu Tonezus, asigură protecţia exterioară a fortificaţiilor la Seuthopolis. Aşezarea avea  două porţi, drumuri drepte, ce se încrucişau în unghi de 90 de grade, în centrul aşezării. O piaţă publică se afla lângă Templul lui Dyonissos. Orașul era sistematizat și dispunea de străzi lineare, perpendiculare. În centru se afla piața, agora dreptunghiulară.  S-au descoperit case asemănătoare cu cele grecești – aveau camere grupate în jurul unei curți interioare, 


Distribuţia spaţiilor construite, decopertate în 1948-54, în interiorul zidurilor la Seuthopolis


http://sevtopolis.suhranibulgarskoto.org/sevtopolis-img-obekt-img02.jpg

Distribuţia spaţiilor construite, decopertate în 1948-54, în interiorul zidurilor la Seuthopolis



mărginită pe o latură sau mai multe de coloane. Aşezarea era locuită de aproximativ 50 de familii tracice din înalta aristocraţie conducătoare a statului. În nordul orașuluise află un complex fortificat, o citadelă ce existase probabil dintr-o etapă anterioară, de pe vremea când, Filip al II/lea al Macedoniei incendiase așezarea de aici, în cursul expedițiilor împotriva odrișilorAceastă incintă fortificată avea poarta spre sud-est și era accesibilă doar din interiorul orașului.
 
Lacul Koprinka


Lacul Koprinka, creaţie comunistă, acoperă vechea capitală a statului odrișilor din secolele IV-III î.Hr.



  S-a găsit textul:  Această mărturie să fie săpată pe două plăci  şi să fie făcute la Seuthopolis, în templul marilor  zei traci.

 Palatul avea două nivele şi o latură ajungea la 40 m. lungime. Era un palat cu încăperi numeroase. O încăpere prezenta pereţi viu coloraţi şi marmură. Seuthopolis prezintă construcţii numeroase. Câteva dintre acestea: un templu-palat complex, Templul lui Dyonissos, Sanctuarul Marilor Zei Traci. O inscripție (în limba greacă)menționează că în agora exista un altar dedicat zeului Dionysos.

 Zidul de incintă din piatră, peste care se dezvoltă zidul de cărămidă și apoi de lemn, acoperișul de țiglă, împodobit cu antefixe în formă de palmete, coloane și elemente decorative dorice se impun în spațiul arhitectonic.
  Planul încorporează gândirea greacă arhitecturală, dar dezvoltă ceva specific lumii tracice. Se foloseşte foarte mult cărămida, fapt nespecific lumii greceşti la acea vreme. Seuthes al III-lea a bătut monedă şi la Seuthopolis s-a evidenţiat acest fapt: s-au descoperit 2000 monede dintre care 800 aveau chipul lui Seuthes. Foarte probabil că aici se afla tezaurul regal şi monetăria statului. Au fost descoperite şi obiecte ceramice grosiere dar și lucrate la roată, tracice,  obiecte ceramice greceşti, obiecte de lux, bijuterii, fragmente de statui de piatră, amfore şi alte artefacte.
    La nord de Seuthopolis se află ruinele unei mai vechi aşezări demolate şi arse. O ipoteză promovează ideea că, după ce a înfrânt rezistenţa conducătorilor din această zonă, prin 323-320 î.Hr., Seuthes al III-lea a revenit şi şi-a construit propria reşedinţă aici, dovadă a faptului că resursele din această zonă erau atractive, îmbietoare, şi de controlat pe deplin – cupru, aur, argint.
  La  nord de Seuthopolis, în câmpia de lângă orăşelul Kazanlâk se află numeroşi tumuli, morminte toate fiind creaţie a odrisilor, din perioada secolelor V-III î.Hr.  Zona este socotită a fi Valea regilor traci.  Tumuli funerari se află și mai la nord, spre nord-vest, nu departe de Dunăsre, la Sborianovo, Sveshtary. Tumuli funerari se mai regăsesc și în sud-est. Prin bogăţia  descoperirilor arheologice făcute în aceşti tumuli, se pot admira valorile unei aristocraţii

Movile la Nord de Seuthopolis






bogate şi puternic ancorate în valorile şi tradiţiile proprii. Mormintele tumulare care ascund structuri arhitectonice diverse, de la simple la complexe, cu picturi murale dar şi cu coloane şi sculpturi – statui, cariatide – sunt numeroase şi par o caracteristică importantă a familiilor dinastice şi a aristocraţiei acestui stat – a conducătorilor de triburi încorporate acestui stat.  1500 tumuli sunt cunoscuţi în Bulgaria şi doar vreo 150 sunt studiaţi arheologic. Şi aristocraţia conectată la regalitate folosea mormintele tumulare – cu inhumaţie sau incinerare.

Mormintele tumulare ascund experimente constructive, încercări de rezolvare a unor probleme arhitectonice care folosesc piatra brută, piatra parțial finisată (spre interior), cărămida, chiar și lemnul,  bolta circulară, bolta clopot, bolta fagure, boltirea ogivală, tavanul semicircular sau în unghi ascuțit, bolta în șa la dromos, sculptura, cariatidele, coloanele, bazorelieful, pictura viu colorată. Ascund o diversitate mare de manifestări artistice pe aceeași temă, și în același timp o unitate caracteristică secolelor V-I î.Hr.
 
 Seuthopolis, situl arheologic, 1948-54

                                                         Seuthopolis, situl arheologic, 1948-54

 Seuthopolis reconstructie



 Seuthopolis - Decoratie a altarelor



 
O altă aşezare fortificată din aceeaşi perioadă de glorie a triburilor de la sudul Dunării se află nu departe de Razgrad. Este vorba de Daosdava – probabil cetatea lupilor, a dacilor    (geţilor). Dacii se numeau ei înşişi mai de demult ”lupi” sau ”cei care sunt asemeni lupilor”, cei care seamănă cu lupii” sau cei ce folosesc lupii în lupte. ”Cetatea lupilor” ar fi aparţinut triburilor getice ale maedi-lor care locuiau în zona de sud a Dunării.  Aşezarea are o întindere destul de mare, încadrată pe 140 de coline, apropiate şi de mici dimensiuni, având temple, edificii şi morminte tumulare. Aşezarea a fost iniţial civilă, fiind ulterior fortificată şi transformată în cetate în decursul secolelor IV-III î.Hr, când se pare că au fost construite majoritatea edificiilor importante. Zidurile în diferite faze de construcţie au fost şi din lemn de tipul palisadelor, dar şi din piatră.

    O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriuzisă, fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică, fie de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului. Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare confreriile secrete de războinici. Tinerii, după ce-şi dovedeau bravura şi parcurgeau iniţierea ritualică, ajungeau să facă parte, după cum spune Mircea Eliade, dintr-o confrerie secretă de războinici redutabili. Aceştia nu cunoşteau teama în luptă şi atacau cu sălbăticie, asemeni lupilor.Foloseau chiar piei de lup, pentru a se transforma ritualic în fiară. Cât războinicul era îmbrăcat în pielea lupului, era carnasierul însuşi: nu numai că era un războinic feroce şi invicibil, dar nu mai avea nimic omenesc. Daosdava - Cetatea lupilor e foarte probabil să fi fost un centru al acestei confrerii secrete de războinici feroce. Un loc cu implicaţii sacre, cultice - o arată templele şi monumentele cu iz megalitic care favorizau iniţierea. Un loc cu implicaţii militare - o arată incinta fortificată. În această aşezare au fost descoperite morminte de câini sau lupi, ceea ce ar întări această ipoteză şi în acelaşi timp existenţa unui cult al lupului.  Este foarte probabil ca să fi existat o formă de venerare a câinilor, lupilor, o utilizare ritualică a acestora. Foarte posibil să fi fost utilizaţi spre a fi sacrificaţi în cultul lui Apollo, în hierogamia lui Helios-Apollo.   Susţinută de dovezi arheologice clare, este recunoscută prezenţa în zona de sud a Dunării, a unui corp de elită al războinicilor geţi. Este vorba de aşa numiţii războinici de tip Padea – Panaggiurski Kolloni.  Funerar, sunt prezenţi în în nordul  Bulgariei şi în Oltenia unde numeroase descoperiri funerare conţin asocieri de materiale specifice acestei regiuni (săbii lungi cu două tăişuri, pumnale curbe, vârfuri de lănci, umbo şi alte elemente de la scut scut, zăbale şi diferite piese de harnaşament). Toate se caracterizează prin incineraţie ca rit funerarar (tumulare la sud de Dunăre şi plane la nord de fluviu), fiind vorba în general de necropole nu foarte întinse.  Călăreţi, probabil din rândul aristocraţiei militare, a căror existenţă este atestată prin inventarul mormintelor de incineraţie destinate acestora.  Este foarte probabil ca o mixtură
 
Daosdava


Daosdava

Rezervor de apă la Daosdava


https://oceanospotamos.wordpress.com/2011/11/14/1655/helis-reservoir-for-water-in-front-southern-wall/

Rezervor de apă la Daosdava 


etnică, cu indivizi aparţinând triburilor scordiscilor, triballilor, geţilor, dacilor, să fi acţionat aici.  Călăreţi de elită din rândul nobililor ar fi putut ocupa în secolul al III lea î. Hr şi zona Daosdava, ei fiind probabil din rândul celor care controlau cetatea şi ţinutul. Epoca de glorie
La Sboreanevo, descoperirile au pus în evidenţă lucruri noi şi enigmatice care, au stârnit, la începuturi, dispute aprinse chiar şi printre istoricii de primă mână. Au fost aduse la lumină cimitire întregi de lupi.  Descoperirea acestora la Daosdava afăcut ca  nimeni să nu mai vadă în lup doar un simplu simbol al geto-dacilor. S-a conturat ideea  că miile de lupi erau folosiţi în luptele cu atacatorii capitalei – Daosdava – că lupii erau o adevărată armă în lupte. De asemenea s-a emis ipoteza că specificul haitelor de lupi a putut fi exploatat ca tactică şi strategie militară pe câmpul de luptă.
 
Descoperirile de la Sborianov
Movile. Morminte tumulare tracice exploatate arheologic de bulgari.Sveshtary




Movile. Morminte tumulare tracice exploatate arheologic de bulgari.Sveshtary



  Pentru secolul II î.Hr., Livius menţionează - în teritoiul maedi-lor, între Axos şi Strymon - localitatea Desudava, pentru care Vasile Pârvan propune şi variantele Deusdava, Dausdava. Foarte probabil că în lumea tracică prolematica lupului să nu fi fost una prezentă doar la un are în strânsă legătură cu pericolele externe – politica expansionistă a regatelor elenistice, celţii veniţi în Balcani şi mai târziu romanii.
 

Sveshtary. Morminte tumulare

Sveshtary. Morminte tumulare astăzi celebre prin structura arhitectonică şi decoraţiile lor (protejate de statul bulgar si introduse circuitului de cercetare stiintifica si turistica

Macedonia a fost un regat în lumea antică, situat în nordul peninsulei grecești, regat ce a adus slăbirea autorității regatului odrișilor. A fost un regat și apoi pentru scurtă vreme un imperiu, în timpl lui Alexandru cel Mare, fiul lui Filip al II-lea, care, a urmărit subordonarea lumii tracice cu orice chip. A
 fost un regat ce a avut au avut numeroase legături cu Geții după cum reiese din aparițiile frecvente ale Macedonenilor în textele de pe plăcile de plumb de la Sinaia. Macedonenii apar pe plăcile 7, 13, 19, 79, 91, 108, 109, 111, 115, 125. Aceste tăblițe de plumb descoperite la sfârșitul secolului al XIX-ea, menționează regi macedoneni: pe Amyntas al III-lea (rege între 392–370 îen)  în expresia AMINTEO MATIQO MAKIDONIO, adică „Aminteo conducătorul Macedonean”, și apoi KUE AMINTOU ESOE ELIE REKUNE TURPEIO. Este prezent și Filip al II-lea (rege între 359–336 îen) sau Filip al V-lea (rege între 221–179 îen)  în expresiile REGIO FILIPOU, adică „Regele Filip” și MARIO FILIPOU adică „Marele Filip”.Apare și Antigonus al II-lea Gonatas (rege între 277 – 239 îen) sau Antigonus al III-lea Doson (rege între 229 - 221 îen). Perseus (rege între 179–168 îen) apare MATO PERSO MAQIDONUO, adică „Conducătorul Perseus Macedoneanul”. 

 La marea expediție de cucerire a Imperiului Persan, pe care Alexandru Macedon a pornit-o în 335î.Hr., au participat și contingente însemnate tracice. Motivul pentru această expediţie era ideea de pedepsire a statului şi regelui persan pentru invadarea cucerirea şi stăpânirea -  cu mai bine de 150 de ani ân urmă a pământurilor greceşti şi tracice. Această propagandă pornită din preajma lui Alexandru Macedon a remodelat orgoliul şi interesele aristocraţiei militare odrise şi a diminuat temporar atitudinea  ostilă macedonenilor stăpânitori peste ţara tracilor odrisi.  O parte din dinaștii și aristocrația odrisă dezvoltă o atitudine filomacedoneană temporară, se manifestă şi influențeze puterea macedoneană mai ales în strânsă legătură cu campania militară. Pe pământurile tracilo rodrişi, la 330 î.Hr. se dezvoltă o revoltă față de Macedonia, având în frunte pe prințul odris Rhebulas, probabil fiu al lui Seuthes al III-lea. Seuthes al III-lea aparent vasal al Macedoniei, se manifestase independent și puternic atunci când își construise reședința la Seuthopolis.
   La 323 î.Hr., la moartea lui Alexandru Macedon, posesiunile tracice i-au revenit lui Lysimachos, general în garda personală a marelui cuceritor al Imperiului Persan. Lysimachos a fost nevoit să se confrunte cu reacția ostilă a lui Seuthes al III-lea. Superioritatea lui Lysimachos nu a fost suficientă pentru ca să își impună și mențină autoritatea pe întreg spațiul tracic până la Dunăre. El se confruntă și cu ostilitatea cetăților grecești de la Pontul Euxin, în frunte cu Callatis (Histria, Odessos sunt și ele implicate). La rezistența și opoziția lui Seuthes al III-lea se adaugă paralel și acțiunile susținute de Antigonos, cârmuitorul Asiei Mici, care trimisese unități militare în Tracia, la Perinthos, pentru a se confrunta cu Lysimachos.
 Lysimachos este de asemenea implicat în lupte cu geții de la Dunărea de Jos, aflați sub autoritatea regelui Dromichethes. Situația politico-militară complicată sugerează că autoritatea lui Lysimachos se manifesta concret mai mult în spațiul sudic al lumii tracice, la sud de Munții Haemus. La 309/308î.Hr. a fost construit Lysimacheia, în Chersonesul Tracic. Slăbiciunea acestei autorități statale a fost puternnic subminată de acțiunile tracilor odriși, de geți de cetățile grecești pontice, de atacurile conducătorilor greco-macedoneni din exterior permanentizate. În 281 î. Hr,  moare Lisimah, iar regatul său se destramă și teritoriile odrișilor îşi recapată neatârnarea.  Odrișii nu vor mai avea niciodată puterea de altădată.

 În schimb, se impun geții prin reacția de opoziție la autoritatea lui Lysimah, și nu numai. Dromichetes  devine celebru prin rezistența sa față de acțiunile lui Lysimachos și ale fiului său Agathocles.
  Pe tăblițele de la Sinaia, Lisimachos (diadoh, rege între 286–281 î. Hr.) apare pe plăcile 23, 91 și 111 în expresiile SONTO LISIMAXO BREBIRO KOPONO ELIAU, adică „Lisimachos biruiește (cucerește) provincia Kopono din regatul Eliau”, DROMIOXTO ATEIO DOI LISIMAQOI, adică „Dromioxto îi dă înțelepciune lui Lisimachos”, și LISIMAKIO NIBO DEUSO SIETRA GURO FALANGEO SATRIO.
  Se pare că Lysimachos ar fi cucerit provincia Kopono a lui Dromikto (Dromichetes). Este foarte probabil ca țara condusă de Dromikto/Dromichetes să se fi numit EILAU, iar Kopono, ca provincie, să fie o parte a acesteia. La fel de bine, se știe de la scriitorii antici, greco-elenistici, Helis era numită reședința regelui get.
 Tablițele de la Sinaia menționează un Dromixto, ce poate fi identificat cu Dromichete, care a domnit în jurul anului 300 î.Hr.  și a intrat în conflict deschis cu Lisimah, prin 300, 292î.Hr, susținând campanii militare prin care s-a impus în fața acestui succesor al lui Alexandru Macedon. Dromixto/Dromichete apare pe mai multe tăblițe: 23, 42, 91, 111. Tăblița 23 sugerează cuceririle inițiale făcute de Lysimah, în țara lui Dromixto/Dromichete. Pe plăcile de plumb, Dromichete/Dromixto este asociat cu ELIAU. Aceasta poate fi cetatea de scaun, dar poate fi și denumirea statului. Informațiile din tăbliță ne sugerează aspecte noi, diferite de ceea ce ne-a transmis Diodor Siculus. Tăblițele descriu tactica și strategia utilizată pentru a captura trupele dușmane, pe Lysimah. Pun în evidență ingeniozitatea utilizată pentru a avea pierderi cât mai mici și efecte cât mai mari; exploatarea mediului pentru a induce în eroare și a avea avantaje strategice, tactice. În ansamblu, conținutul tăblițelor concordă cu cele relatate de Strabon și Diodor din Sicilia.
 Momentul conflictelor dintre Lysimachos și Dromichetes evidențiază legătura  cu Kopono –loc al luptelor, loc cucerit de Lysimachos și recâștigat de Dromichetes. De asemenea se pune în evidenţă legătura cu Genucla, Sirmium. Foarte probabil ca această Kopono – provincie sau așezare – să fie la nordul Dunării.
  Pe tăblița 23 apare un cerc – un sigiliu – cu text și un însemn grafic în interior. EΛIZ (ELIZ)  sub care se află un însemn similar părții superioare a tridentului. EΛIZ (ELIZ) poate însemna că placa a fost realizată la Helis. Poate să însemne Strălucitorul/Solarul. Pe cercul aestui sigiliu se află un M ce încorporează un T astfel încât cele două litere (consoane)sugerează o funcție înaltă: marele conducător, înțelept: MATO.
 
Cercul, sigiliul de pe tăblița 23

Cercul, sigiliul de pe tăblița 23

Pe placa 111 este prezentă și o redare plastică a întâlnirii dintre Lysimachos și Dromikto/Dromichetes

Fragment din tăblița 111, redă întâlnirea dintre Lysimachos și Dromichetes.

Fragment din tăblița 111, redă întâlnirea dintre Lysimachos și Dromichetes.

Să fie mormântul  de la Kazanlâc, mormântul cu 10 cariatide feminine, mormântul regelui get, Dromichete? Dacă ar fi aşa, la sfârşitul secolului al IVlea î.Hr., după dispariţia efemerului imperiu macedonean, în lumea tracică funcţionau legături la nivelul aristocraţiei tribale, militare şi religioase care aduceau împreună pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării, fapt prezent continuu, până în secolul I d.Hr, când extinderea stâpânirii romane peste resursele de sare, aur argint, aramă fier, grâne şi lemn din acest spaţiu, va distruge iremediabil aceste legături. Tăblițele de la Sinaia, dacă al lor conținut este luat în seamă, stabilește o legătură între Dromichete și Sarmigietusa., între Dromikto/Dromichete și Genukla.
   După 280î.Hr., în zonă apar  pretendenţi noi, în zonă. Celţii întemeiază în centrul Bulgariei un regat efemer, Regatul de la Tylis, sub conducerea lui Komontorius. Celţii, instalaţi în Balcani se organizează într-un stat cu capitala la Tylis şi încep să controleze neamurile trace din jur. Aproximativ 60 de ani mai târziu o puternică răscoală, coordonată de odriși, pune capăt dominaţiei celţilor în zonă.
  Regatele elenistice ale Egiptului, Siriei, Macedoniei au fost implicate în luptele pentru supremația asupre ținuturilor sudice tracice, pentru zona de litoral din nordul Mării Egee. Antiochos al II-lea a urmărit preluarea Kypselei (pentru o perioadă scurtă de timp. Macedonia acționează pentru preluarea capitalei madeilor, Iampohorinna. Chersonesul tracic este mărul discordiei între macedoneni și regatul sirian al lui Antiochos al III-lea. Înfrânt de romani la Magnesia, în Asia, Antiochos al III-lea e obligat să renunțe la toate cuceririle din lumea tracică balcanică.
 Tracia a devenit un adevărat rezervor al armatelor domnitorilor elenistici. Trupe de mercenari traci au fost prezente în Egipt, și în alte țări ale Mediteranei Orientale.
 Roma se împlică în zona balcanică la început ca un arbitru iar cu timpul își manifestă interesul pentru control direct al zonei. De la 167 î. Hr. în zonă se află importante forțe militare romane. Romanii îşi fac simţită prezenţa în Pen. Balcanică cu insistență. În 168î.Hr., Macedonia este înfrântă de  romani în urma a trei războaie dificile. Senatul roman nu-și pemite administrarea ei, fapt pentru care ea își păstrează încă 20 de ani autonomia, fiind însă împărţită în 4 regate autonome. Abia în 148 î.Hr. este  transformată în provincia  Macedonia, căreia i se alipeşte Tracia de vest,  partea de la vest de Hebros. Felul cum se stabilesc limitele teritoriale de către romani, sparge unitatea etno-teritorială și impune interesul Romei. Tracia estică îşi păstrează autonomia ca regat clientelar până în 46 e.n, când este transformată în provincie romană. La 148î.Hr. și respectiv 146 î.Hr. se crează primele două provincii romane în Peninsula Balcanică: Grecia și Macedonia. Orașele de pe țărm, aflate la vest de Marița ajung sub controlul direct roman (pentru că ele administrativ țineau de Macedonia). În 129 î.Hr. Pergamul este preluat de Roma. Întregul litoral nordic al Mării Egee intră sub stăpânirea romană. În interior,  zona montană opune încă nultă vreme rezistență înfiltrării romane. Bessii, denteleții, maedii, tribalii, moesii, crobizii dar și triburile traco-ilirice și celtice, getice acționează aprig împotriva romanilor
  Puterea odrișilor începe din nou să crească: regele Amadokos cucereşte oraşul Philipopolis, Cotys este recunoscut încă din 168 î.Hr. ca regele al odrișilor de către romani. Capitala sa probabil se afla la Bizye, astfel încât Cotys poate fi legat de tribul trac al astiilor și de o dinastie odriso-astică. Fiul acestuia, Sedalas, l-a ajutat pe Sulla împotriva luii Mithridates al VI-lea. Alți traci precum maedii și alte triburi au acționat împotriva Macedoniei controlată de romani și astfel, Sulla pătrunde și jefuiește ținuturile maedilor de pe Struma. Principele maed Spartakos cade prizonier și ajunge sclav gladiator la Roma, la Capua.  Luptele romanilor cu lumea traco-getică ce își apăra libertatea sunt aprige, intense în secolele II-I î. Hr. 
Florus ne relatează că generalul Gaius Scribonius Curio, guvernatorul provinciei romane Macedonia după 76 îen, este primul general roman care, după o campanie împotriva triburilor din Moesia pentru care este recompensat cu un Triumf (Cicero, Against Piso, cap. 44), avansează spre nord pâna la Istru (Dunăre), dar îi este frică să atace Dacia și se retrage.
Guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus organizează expediția din 72-71 până la Dunărea de Jos și cucerește de la traci pe rând Philipopolis, Kabyle, Uscudama(ulterior numit Hadrianopolis). Sunt centre importante în lumea tracică. Ulterior supune orașele grecești vest-pontice care se aliaseră cu Mithridates al VI-lea (de la Apolonia până la Histria). În 61 î.Hr, C. Antonius Hybrida, guvernator al Macedoniei, suferă o grea înfrângere la nord-est de Munții balcani.  Aceste evenimente sunt prezente pe tăblițele de la Sinaia.  Gaius Antonius Hybrida este prezent pe plăcile 25, 118, 126, sub formele KAIOI ANTONIEOI QILIARQIOIA RIOMIONO, adică „Gaius Antonius chiliarhul roman”, ANTONEU și POE KAIOSO MAIRE BERO RIOMIONUSO. De altfel, pe aceste plăci de plumb nu este prezent numei Caius Antoninus Hibrida, guvernatorul Macedoniei ci și Marcus Terentius Varro Lucullus (cca. 116–56 îen) apare pe placa 129 în expresia MAIERO LOQOLO RECETO ISTRIO, adică „Marele Lucullus trece Istrul (Dunărea)”.
 Gaius Octavius Augustus, primul împarat al Romei (între 27 îen – 14 en), apare pe placa 91 în expresia: OKTABIO LO SEGESTO TROIPEO SOITOGERO, care ar putea însemna „Octavio la Segesto Trofeu ridică”.
  În sudul lumii tracice se intensifică revoltele bessilor, maedilor, dardanior, dendeleților. Cu mare greutate Roma devine stăpână pe situație. Cotys, fiu al lui Sadalas I se dovedește a fi filoroman și acest fapt face ca să se mențină familia dinastică a sapeilor, filoromană, care joacă un rol important în Tracia acelor timpuri. În războaiele civile dintre triumvirii romani, tracii au fost implicați și de o parte și de alta, pentru o cât mai bună menținere a poziției, a autorității, a poziției clientelare față de Roma. Roemetalces I și Roemetalces III merg până într-atât încât emit monedă care copiază monedele romane. Se adâncește prăpastia dintre regii traci și masele populare nemulțumite de sistemul de recrutare aplicat de romani. În Munții Rodopi, bessi luptă pentru libertate. Sanctuarul lui Dionysos de aici care se bucura de o deosebită cinstire în întreg spațiul tracic, exercită o importantă influență ideologică. Romanii intervin și retrag bessilor conducerea acestui sanctuar și o dau odrisilor, care le erau credincioși ( erau clientelari Romei) în 25 î.Hr.  Divide et impera! Bessi se revoltă împreună cu alte triburi în 15 î. Hr. sub conducerea preotului bess Volaigeses, al sanctuarului. Ardoarea religioasă a acestui preot a conferit revoltei o fundamentare ideologică în plus. Revolta aceasta este înfrântă de intervenția romană, directă. Tracii odrisi nu fac față acestui conflict.  Pacificarea spațiului tracic era greu de realizat de Roma. În 21 d.Hr. se revoltă odrișii clientelari Romei, diii, coilaleții, datorită măsurilor brutale de recrutare și de constrângere romane. În 26 are loc o nouă revoltă. Tracii se baricadează în cetățile din munții Balcani. Aristocrația și regele filoromani se rupseseră de tot de masele populare.  Revolte succesive au loc până în 46 când Roma crează Provincia Tracia.
 În lumea greco-romană, în strânsă legătură cu statutul de negustor dar în mod deosebit cu acela de sclav, textele ajunse pînă la noi transmit existența unor nume feminine, masculine care desemnează etnia:Tracia, Thraciacius, Thraciscus. Este foarte pprobabil ca însuși numele lui Traian să aibă la origine exprimarea aceleiași etnicități (Traianus>trahianus, Trakianus).

Provincia Tracia în Imperiul Roman

Provincia Tracia în Imperiul Roman
 
Provincia romană Tracia

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b1/Roman_provinces_of_Illyricum%2C_Macedonia%2C_Dacia%2C_Moesia%2C_Pannonia_and_Thracia.jpg
Provincia romană Tracia

Deşi romanii au făcut eforturi deosebite pentru a crea provincia Tracia, Rezistenţa la nord de Munţii Haemus a continuat, sub o formă sau alta. În spaţiul bulgar, la Karanovo, pentru secolul I î.Hr. cercetările arheologice au adus la lumină mormântul unui conducător militar trac. Mormântul conţine trăsura militară şi scheletele cailor.
 
mormântul unui conducător militar

http://museum-of-artifacts.tumblr.com/post/140508360067/thracian-chariot-with-horse-skeletons-found-in-the
 
În prima jumătate a secolului I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației tribale militare, manifestarea ei cași clasă politică, iar pe plan extern invaziile celților și amenințarea Republicii romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor triburilor dacice și nu numai, într-o entitate de tip statal. Burebista (82-44î.Hr.), rege al geto-dacilor este socotit de cei ce scriu despre el în antichitate, ca cel mai mare rege el tracilor. Strabon, Iordanes ne transmit informații prețioase despre domnia acestuia.
"Ajuns în fruntea neamului sau care era istovit de războaie dese, getul Burebista s-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar si de romani", astfel sintetizeaza Strabon din Amaseia, geograf și istoric grec, care își redacta opera la puțin timp de la dispariția lui Burebista, personalitatea conducătorului dac. În Tăblițele de la Sinaia sunt prezente mai multe variante de scriere și pronunțare a numelui marelui rege get: BOEROBISETO, BOEROBISTO, BOERIBISTO, BOEROBISTEO și BOERBISETO. Există două tipuri de poansoane folosite pentru chipul său. Primul, care apare pe plăcile 39, 95 și 112, a fost probabil înlocuit în timp cu o reprezentare mai adecvată a regelui – pe plăcile
 Autoritatea sa ajunge să se impună și să fie recunoscută pe un spațiu amplu caracteristic spațiului de locuire tracică, marilor grupe de triburi și uniuni de triburi de neam tracic în zona centrală și sud-est europeană. Fundamentul acestui stat nu este unul dominant multietnic, ci unul dominant etnic – un stat al tracilor, chiar dacă ei acum, în secolul I î.Hr., pe un spațiu atât de amplu, prezentau diferențieri. Strabon ne transmite informații despre dese treceri ale Dunării: Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria... cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de Dunăre până la Munții Haemus. Limitele de nord, est și sud ale regatului fiind relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu regatul lui Mitridates al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud. Pentru a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor. Victoria asupra unui neam celtic i-a înlesnit procesul de uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile celtice ale boiilor și a tauriscilor din Câmpia Panonică. Regatul lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55 î.Hr., când s-a impus până la gurile Tyrasului dar și asupra cetăților grecești de la Pontul Euxin.Se poate presupune că, direct sau indirect, deși scrierile externe ale vremii nu-l menționează, Burebista a fost implicat în luptele dintre Dunăre și Mare împotriva lui Caius Antoninus Hibrida, proconsul al Macedoniei (62-59 î.Hr).
  La Roma, după 53 î.Hr. triumviratul nu mai funcționa. Caesar și Pompei aflați în competiție, își dispută puterea și îl determină pe Burebista, după ce și-a impus autoritatea asupra cetăților grecești de la Pontul Euxin, să ia atitudine față de conflictul dintre cei doi aflați la conducerea Romei. Urmărea consolidarea și recunoașterea autorității sale. Se decide să îl sprijine pe  Pompei care controla răsăritul statului roman, sudul Peninsulei Balcanice și dovedise că în Orient prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau clientelare. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9 august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista conduși de Acornion și Pompei.
  Bătălia de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu mai poată fi dusă la îndeplinire.
 Burebista a ajuns "stăpânul ținuturilor de dincolo și de dincoace de Dunăre", devenind "cel dintai și cel mai mare dintre regii din Tracia", cum il numeste o inscriptie greacă contemporană. Pornind de la poziția unui conducător local, a cărui reședință foarte posibil să fi fost la Argedava (poziționată variabil, pe o mare rută comercială în Banat, sau în Câmpia Munteană, pe Argeș, Nu departe de Popești) și-a fundamentat reședința marelui stat în munți la Sarmizegetusa, autoritatea sa fiind dublată de cea a Marelui Preot Deceneu, a cărui activitate era una spirituală, educativă și ideologic-etno-națională, în același timp. Sarmizegetusa se dezvoltă ca un centru poltico-militar, spiritual, cu zonă sacră și meșteșugărească.
  După înfrângerea lui Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în politica externă a lui Cezar. Doar că Cezar este asasinat de senat în 44î.Hr. Roma nu mai trimite armatele împotriva lui Burebista. Domnia acestuia încetează în același an, probabil datorită unui asasinat între anii 44-42î.Hr. într-o "revoltă de palat". Potrivit lui Strabon, el “a pierit din pricina unei rascoale mai inainte ca romanii sa apuce a trimite o armata impotriva lui”.  Sarmizegetusa este precedată de un sistem de fortificații: Fețele Albe (fețe sunt cele 30 de terase amenajate în perioada dacică), Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie şi Băniţa, Căpâlna. Incluzând  şi cartierele civile ale Sarmizegetusei Regia, în zonă sunt peste 300 de terase antropogene, unde  trăiau constant peste10.000 de locuitori în antichitate.
 
Statul geto-dac în secolul I î.Hr., în timpul lui Burebista

12338829_916287221787107_2042006947_n
Statul geto-dac în secolul I î.Hr., în timpul lui Burebista

dacii au terasat Dealul Gradistei, in zona superioara imprejmuindu-i virful cu un zid de piatra, construit in stilul murus dacicus, iar pe panta estica, Incinta Sacra. Toata zona de primprejur a fost amenajata pentru locuire, urmele gasindu-se de-a lungul vechiului drum, pina la baza dealului, in Lunca Gradistii, la intretaierea celor doua riuri care-l imprejmuiesc, Riul Godeanu si Apa Gradistei.
Strabon, Iordanes, Tăblițele de la Sinaia îl prezintă pe Burebista ca un rege al geților, rege pentru care, în tăblițele de la Sinaia este folosit termenul mato. Termenul get este cel intens folosit pentru secolul I î.Hr. pentru lumea de la Dunăre, de pe ambele maluri ale acesteia. Pentru secolul I î.Hr., termenul de dac este utilizat într-un plan secundar.
 Tăblițele de la Sinaia, traduse de Dan Romalo și pertinent și complex  prezentate în Cronica getă apocrifă, pe plîci de plumb, (atât cât a putut și s-a priceput), aduc o nouă lumină asupra domniei lui Burebista.  Pe de o parte confirmă faptele prezentate de Strabon, Iordanes, de stela de la Dionysopolis, pe de altă parte le completează. Plăcile de plumb aduc noi elemente în cunoașterea lumii de pe ambele maluri ale Dunării. Din vremea marelui rege, tăblițele
 
Sarmizegetusa/Sarmigietusa(cf.Tăblițelor de la Sinaia)

http://www.qreferat.com/referate/arta-cultura/LATINITATE-SI-DACISM121.php
Sarmizegetusa/Sarmigietusa(cf.Tăblițelor de la Sinaia)
 
Sarmizegetusa Regia

Sarmizegetusa Regia
 
Urmele unei constructii cu baza patrata

Sarmizegetusa Regia,  Zona sacră văzută de sus

Sarmizegetusa Regia,  Zona sacră văzută de sus



sugerează existența a două mari centre de putere subordonate autorității laico-militare a lui Burebista și a celei spirituale a lui Deceneu, la Genucla, în dreapta Dunării și Sarmigietusa (Sarmizegetusa), în munți, în Inima statului –Sarmizegetusa Regia, cum o numim astăzi pentru a elimina confuziile cu Ulpia Traiana Sarmizagetusa din depresiunea Hațegului, de pe teritoriul satului care astăzi, păcălitor și jignitor la adresa geto-dacilor se numește Sarmizegetusa (permite cu ușurință mistificatrea, deturnarea în mințile celor care nu sunt conectați permanent, rațional sau pasional la această parte a istoriei noastre).
 
Sugestie de aspect funcțional al zonei sacre de la Sarmizegetusa

Sugestie de aspect funcțional al zonei sacre de la Sarmizegetusa

Tăblițele prezintă aspecte interne - economice, politice, militare și spirituale - și evenimente ale politicii externe ale marelui rege, din perspectiva celor ce scriu aceste tăblițe pentru a fi cunoscute, a fi expuse vederii publice, în sanctuarele din Genucla sau Sarmizegetusa:
-          Scriu despre reședințele importante, Sarmizegetusa (T21) și Genucla (T25, T52, T76, T79, T126);
-          Sunt referiri la transhumanță pe distanțe mari, până în Macedonia, cu toate lipsurile pe care le poate implica acest proces economic cu urmări politice și cultural-spirituale (T108)
-          Chemarea la arme a supușilor (T128);
-          pregătiri de război la reședința regală și nobiliară a lui Burebista (T13);
-          participarea lui Burebista la un ritual de dăruire de ofrande zeilor (de sfințire), la ridicarea unei orăștii-așezăti fortificate (probabil Sarmigietuza/Sarmizegetusa);
-          referire la structura militară și la fortificațiile principale ale autorității lui Burebista (T 120);
-          Se fac referiri la luptele cu triburile celtice (tăblița 9), la relațiile de alianță cu sarmații –(T9), la relațiile cu romanii T 
-          La tratativele cu Sarmiz, basileul Tracilor, cu basileul Moliseu T58;
-          atitudinea de supraveghere a bastarninor, politica precaută față de aceștia (T20), în timp ce soția lui Burebista este la Roma (T20), și se închină în templu unei zeități, CIETA
-          Sunt referiri la conflictele greu rezolvate cu geții proromani, greu de supus, de pe Jiu  (T15, T118,)
-          extinderea statului spre Nistru și dincolo de el (T12)
-          Instabilitatea politică internă, instabilitatea alianțelor (T126)
-          alianța bastarnilor cu romanii între Dunăre și Mare, la Genucla, în timp ce geții intră în conflict cu dacii. Burebista reușește să își impună autoritatea la Genucla (T126)
-          la luptele cu Caius Antoniu Hibrida, guvernatorul Macedoniei (T25) ale cărui însemne militere se depun în Genukla, public.
-          Burebista pleacă în urmărirea aliaților romani (T129).
-          revenirea lui Burebista la o cetate nobiliară, după părăsirea funcției de mare rege. (T122)
-          referiri la revolta aristocraților care pun capăt domniei lui Burebista (T62), și odată cu acesta este eliminată și autoritatea lui Dapigeio/Dapiegi la Genukla, unde se impune cu asentimentul lui Cieneu/Cienu/Deceneu Loro/Orolo/Rholes.
-          informații referitoare la prizonieratul lui Burebisata la Genucla, sub autoritatea lui Loro(Oroles/Rholes) – conducător local get sau celt, girat de Deceneu(Cieneu) Marele Preot, la uciderea lui, la ritualul de sacralizare și înmormântare ce a avut loc la Genucla sau în împrejurimile ei.
 Sunt prezentări din perspectiva centrelor de putere spirituală, religios-ideologizante, Sarmigietusa, dar mai ales Genucla care, se pare că a funcționat în dreapta Dunării. Genukla continuă să nu fie identificată în teren, de către arheologi.
 Este interesant că pe aceste tăblițe  (vor mai fi fost și multe altele despre care nu se mai știe nimic) nu se fac referiri la cetățile grecești de la Pontul Euxin. Se face referire doar la Istropolis (Histria). Probabil că percepția în epocă era că, această așezare portuară avea cea mai importantă însemnătate comercială și maritimă în zonă, fiind conectată la puterile locale și statale ce se manifestau în acest spațiu dintre Dunăre și Mare. Tăblițele sugerează interesul deosebit al autorității statului dac pentru această așezare portuară.

 Tăblițele folosesc  simbolic, portretul lui Burebista, un bust care nu poate fi confundat cu un alt personaj pe aceste plăci. Reprezentarea unui bărbat cu barbă, păr bogat, cu o căciulă
 
Portetul lui Burebista de pe tăblița 58.

http://matodavogeto.blogspot.ro/search?updated-min=2014-01-01T00:00:00-08:00&updated-max=2015-01-01T00:00:00-08:00&max-results=37
Portetul lui Burebista de pe tăblița 58.
Același portret este utilizat și pe plăcile 52, 62, 9
 
Portretul lui Burebista prezent pe placa 39

http://matodavogeto.blogspot.ro/search?updated-min=2014-01-01T00:00:00-08:00&updated-max=2015-01-01T00:00:00-08:00&max-results=37
Portretul lui Burebista prezent pe placa 39 Acesta este utilizat și pe plăcile 95 și 112

Există simboluri ce sugerează elemente totemice, elemente cu caracter heraldic, emblematic, care să reprezinte entitatea statală majoră:
 
tablita 126

T 126  

Tablita 126

     T126   
 
(căciulă-coif) cu cu vârful întors în față, cu o coroană precum o bandă, cu decorații simple, verticale, care-i sugerează autoritatea supremă, în raport cu ceilalți conducători locali. Apar două variante ale portretului acestui mare rege:


Semne repetate sugerează componentele politico-militare, administrative ale statului lui Burebista, fără a putea fi nominalizate: șapte simboluri reprezintă posibil șapte entități teritoriale cu statut de egalitate. Apar și unele diferențieri care sugerează instabilitatea politico-militară, lipsa de unitate deplină ți stabilă 13, 15, 25, 80, 115, 120, 122, 128:  
   


Așezate în partea superioară sau de jos, așezate dreapta-stânga, sau repetat pe cele patru laturi ale plăcii, însemnele, dominant 7 la număr, par a fi reprezentări cu caracter de sigiliu, ștampilă, semnătură pentru șapte reprezentanți a șapte unități teritorial-administrative egale ca rol și putere în stat, ca factori de decizie și acțiune.

  Există și situația în care mai apar și alte semne: capul de bovideu, simbolul floral sau de moară de vânt, bovideul din profil sau felina, portretulcu păr bogat și însemn al puterii dea-supra capului. Rombul și capul de bour pe suport inalt sunt asociate în mod direct pe Tăblița 126.
Tablitele de la Sinaia

Tablitele de la Sinaia

Tablitele de la Sinaia

Tablitele de la Sinaia

Tablitele de la Sinaia



Este foarte posibil ca aceste semne să fie asociate cu autoritatea centrală. La fel de bine pot sugera o împletire a autorității sacerdotale și politico-militare. Aceste simboluri separate sunt amplasate fie la început de șir al celor 7 simboluri  - capul de bovideu  - (T120), fie la început și la sfârșit de șir - rombul așezat vertical ce încadrează o reprezentare geometrică ce sugerează crucea - (T122).
 Șirul cu șapte simboluri este prezent o dată, de două ori sau de patru ori (T15) pe aceeași tăbliță, el căpătând astfel pe lângă funcția oficială de susținere, aprobare, implicare din partea entităților politico-administrative și o funcție decorativă.
Rombul, capul de bovideu, simbolul cu sugestie bovină sau felină, portretul regal sau sacerdotal preced șirul celor șapte simboluri. Simbolul ce sugerează o floare sau o instalație tehnică, o moară de vânt este amplasat la finalul șirului. Rombul apare și la început și la sfârșit de șir.
Tablitele de la Sinaia
  O parte din aceste simboluri heraldice, alternate cu reprezentări prezente în microreliefurile de pe diferite alte plăci sunt utilizate pentru a realiza un chenar pe placa 31: semnul cu sugestie de floare sau moară de vânt, capul de bovideu așezat pe un suport înalt, militarul stând în picioare și cu suliță, simbolul cu sugestie de bovină, personajul u sugestie de înger.
Tablitele de la Sinaia
Tablitele de la Sinaia


Tăblițele 10,  12, 126 utillizează alte 5 simboluri în unic exemplar sau  repetate în șir sau așezate pe șirul de sus și pe cele patru laturi. Sunt mult mai geometrizate și utilizate în dimensiuni mai mici. Rolul politic, heraldic pare a fi  excedad, mascat de cel decorativ.
Sunt două tăblițe - T122, 128 - care combină cele două seturi de simboluri.
  Pe T122 șirurile cu șapte simboluri sunt așezate orizontal, sus și jos, iar seturile de cinci simboluri puternic geometrizate sunt așezate vertical, dreapta, stânga.
Pe T128 șirurile cu șapte simboluri sunt așezate vertical dreapta-stânga, seturile de cinci simboluri puternic geometrizate sunt doar în partea de sus a tăbliței. 
Foarte probabil ca statul lui Burebista să fi avut la bază o confederaţie de şapte structuri statale(uniuni de triburi), ai căror conducători se considerau egali şi dintre care se promova şeful satului, consfinţit de Marele Preot, cu sprijinul căruia acţiona.
Tablitele de la Sinaia

Tablitele de la Sinaia


Pentru a desemna conducătorul suprem se folosește termenul de Mato, prescurtat, „M”, așezat înaintea numelor unor regi.
 Semnificația aparentă a termenului este  aceea de „rege, conducător”.
 În limba greacă întâlnim forme asemănătoare: gr. μάθησις (mathisis), μάθος (mathos)= învățare, adunarea de cunoștințe, dorință de a învăța, educație, instruire gr. μαθητέος  (mathiteos) = a fi învățat.
 Se poate face presupunerea că acest cuvânt are semnificația de lider, conducător datorită înțelepciunii, a faptului că este învățat, instruit, educat, înțelept, la fel ca și forma asemănătoare din greacă. MATO se alătură termenilor care arată statutul sau atributele unor personaje sau cetăți și care au corespondent în greacă,  așa cum sunt și:
ARISTOIE = gr. ἄριστος (aristos)= cei mai buni
BASILEOS = gr. βασιλεύς (basileys) = basileu, conducător
KOTOPOLO = gr. καταπολιός (katapolios) = cu părul alb, (înțelept)
QILIARQIO = gr. χιλίαρχος (xiliarxos) = comandant peste o mie de soldați
MEGASO = gr. μέγας (megas) = măreț, puternic, strașnic
TALIPIKO = gr. ταλαιπωρικός (talaiporikos)= plin de greutăți, laborios / gr. ταλαιπωρία (talaiporia)= muncă asiduă, grea. (gruparea apare înaintea numelor unor cetăți, ca Sarmigetuzo, Genuklo sau Nesibio)
          KIRINO = gr. κύριος (kyrios)= lord, șef, conducător / gr. κύρος (kyros)= putere supremă, autoritate
KOTOPOLO este frecvent folosit în legătură cu Marele Preot. KO este o prescurtare. Se folosesc și variantele: KOTOPOLO, KOTOPOLOI, KOTOPOLIO, KOTOPOLEO, KOTOPOLIEO, KOTOPOLEOI, KOTOPOLU.
   Prezența în tăblițele de la Sinaia a unor termeni cu care se desemnează ranguri, funcții de conducere politico-militară asemănători cu cei din limba greacă, nu înseamnă că textele se folosesc de limba greacă, ci mai degrabă înseamnă că sunt asemănări, înrudiri foarte mari între limbi, între modalitățile de a pronunța diferit, cuvinte, expresii notate relativ identic. Conținutul tăblițelor de la Sinaia  nu intră într-un tipar de gândire ce promovează ideea că totul provine de la lumea superioară a grecilor (concept impus în secolul al XIX-lea pe măsura creșterii rolului Muntelui Athos în opoziție cu puterea otomană, a dezvoltării statelor naționale, a independenței Greciei față de Imperiul Otoman, pe msura creșterii interesului lumii germane pentru acest spațiu sud-est european, în contextul unificării germane). Există un proces prin care, dacă ai răsturnat clepsidra, ai inversat valorile și tot în contextul aceluiași adevăr te afli. Așa o fi?!
  Resursele, bogățiile pământului balcano-carpatic au fost o permanentă atracție pentru puteri exterioare agresive jefuitoare și dominatoare. Forțele acestui spațiu s-au încrâncenat mereu să fie creative în propriul folos. Energia locală s-a dezvoltat iar la un moment dat s-a risipit, a fost dominată de cuceritorii străini. Asta nu înseanmă că autohtonii balcano-carpatici sunt doar victime, populație demnă de exploatat, lipsiți de puterea de a crea și de a se exprima cultural, istoric altfel decât ca exploatați, forță de muncă, etnic inferiori. Cuceritori și cuceriți, exploatatori și exploatați evoluează spre alte etape, datorită bogățiilor resurselor, datorită atenției ce se dă acestora, care se direcționează spre exteriorul spațiului în care se află – spre Roma, spre Constantinopol, mai târziu. 
matriță pentru turnat piese cu caracter artistic, simbolic.



 Recent, s-a descoperit o piesă unică din bronz (în 2013, din întâmplare, în urma unui incident natural). O matriță pentru turnat piese cu caracter artistic, simbolic. Matriţa este o piesă extrem de complexă și provine din atelierul unui orfevrier dac de la Sarmizegetusa Regia. Se puteau turna în negativul pe care îl conține, bijuterii, piese pentru echipament militar, medalioane, piese decorative de atașat la diverse obiecte – mobilă, casete, vase metalice.   
fragment de pe matriță


http://www.departamentulalphacarpatica.ro/misterele-matritei-de-la-sarmizegetusa-regia/
fragment de pe matriță
Se realizau scene de luptă animalieră, între animale reale și fabuloase. Între animalele fabuloase se remarcă grifonii: grifonii-vultur, grifonii-leu și grifonii-lup. Sunt 25 de reprezentări diferite zoomorfe, între care predomină diferite variante ale leului.
  Este interesant că imaginea grifonilor-lup este o categorie imagistică foarte rară  prezentă pe matriță (dacă nu se iau în discuţie tăbliţele de la Sinaia). Grifonul-lup este redat cu aripi și trupul contorsionat, sugerând o conexiune artistică cu arta orfevrăriei stepelor nord-pontice. A gândi că matricea nu este dacică, numai datorită bestiariului - sunt prezenți leul, taurul, grifonul cu diferite variante – atâta timp cât Sarizegetusa Regia a fost un centru politico-militar, sacerdotal și meșteșugăresc complex, de mare anvergură, atât în timpul lui Dromichetes, cât și al lui Burebista și mai apoi al lui Decebal, este de-a dreptul jignitor la adresa strămoșilor noștri. Dacă se compară bestiariul de pe această piesă cu cel de pe piese  de factură tracică de la sudul Dunării, cu imagistica plăcuțelor de la Sinaia, atunci, nu se mai poate gândi că ea nu are nimic de a face cu lumea largă, tracică, traco-geto-dacică, cu aristocrația înaltă a acestei lumi, pe parcursul a câtorva sute de ani.Leul, taurul, lupul sunt prezente în simbolistica puterii, a forței militare din zona balcanică tracică, și getică, pentru secolele Vî.Hr-Id.Hr. Leul apare pe mormântul tumular de la Amphipolis – apare ca statuie pe un soclu și se vede de la mare distanță, imediat după moartea lui Alexandru cel Mare. 
Mormântul de la Amphipolis


http://thesecretrealtruth.blogspot.com/2015/11/blog-post_134.html
Mormântul de la Amphipolis sfârşitul secolului Ivţ.Hr. -  cu leul așezat pe soclu, pe movilă -un mormânt colosal și un monument de proporții mari, de după moarte lui Alexandru Macedon
Leul de pe Monumentul de la Adamclisi



Leul de pe Monumentul de la Adamclisi.  Este o replică a originalului (prezent în muzeul lapidariu) pe reconstituirea şi reconstrucţia din 1977, din timpul lui Nicolae Ceauşescu, reabilitat recent, în 2012.





 Taurul, capul de bovideu sunt prezente în simbolistica monetară balcanică (greacă, elenistică și nu numai), funerară tracică și getică. Bourul, Bos primigenius - o specie de bovine dispărută astăzi, ultimul exemplar fiind consemnat în Polonia, în anul 1687 - era un animal foarte puternic, masculii atingeau 1,75 metri înalțime, și era privit în lumea antică ca un simbol al puterii, fiind vânat până la dispariție. Era prezent în tot arealul locuit de lumea tracică. Acesta a stimulat reprezentări  ale puterii police şi spirituale.

  Bourul este prezent la Kazanlâk, în pictura din interiorul camerei funerare, pe cupola aces-teia.
  Este de asemenea prezent  ca bazorelieful aflat deasupra intrării în mormântul de la Shvesthary, într-o friză în care alternează capul de bour cu o floare cu patru sau cinci petale. 
Pictura de pe tavanul mormântului de la Kazanlâk


Pictura de pe tavanul mormântului de la Kazanlâk
Mormântul tumular de la Shveshtary


http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
Mormântul tumular de la Shveshtary


 Movila și mormântul de la Shveshtary



http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
                                                                 Movila și mormântul de la Shveshtary    
                                                                                                    
  Leul apare de asemenea și pe monumentul de la Adamclisi – monument local, al comunităţii getice, marcată de amprenta lumii traco-elenistice – monument subordonat intereselor politico-ideologice ale imperiului roman de Traian prin punerea plăcii cu textul latin, dedicat zeului Marte, răzbunătorul, după crâncena bătălie din iarna dintre anii 101-102.
 Este interesant de asemenea că, una din metopele de la Adamclisi, prezentă în muzeul-lapidariu, pe care istoricii români au interpretat-o ca reprezentând bogăţia locală, poate fi interpretată simbolic, într-un alt mod, alegoric. Există o similitudine între animalele figurate pe metopă şi viziunea biblică a lui Daniel, care a văzut pe greci în formă de ţapi iar pe perşi sub formă de berbeci. Datorită acestui fapt, în antichitate triburile greceşti erau cunoscute prin expresia „ţapi”, iar perşii prin expresia „berbeci”. O posibilă interpretare a mesajul iconografic de pe metopă (ne spune domnul Vasile Rudan) ar putea fi: În timp ce grecii (țapii) se luptau între ei, perșii (berbecii) au trecut nestigeriți pe lângă ei. 
Metopă de pe monumentul de la Adamclisi


Metopă de pe monumentul de la Adamclisi

 
  Zona Adamclisi a făcut parte din Imperiul Persan la sfârşitul secolului al  VI-lea î.Hr, începutul secolului al V-lea î.Hr, în cadrul provinciei Skudra, sau dacă nu, sub influenşa perşilor care au controlat litoralul pontic pentru scurtă vreme.
   Prin detecţie s-a revelat existenţa a două camere suprapuse în nucleul original și o cameră amplasată sub baza nucleului monumentului de la Adamclisi.  Camere similare există şi la mausoleul la Halicarnas (anul 335 î.Ch.). Monumente cu scopul heroizării şi zeificării, monumente funerare şi în acelaşi timp temple, spaţii sacre importante pentru comunitate sunt specifice lumii tracice, în peninsula Balcanică.
  Tăbliţele de la Sinaia reprezintă sub forma micro-reliefului câteva structuri care trimit cu gândul la Adamclisi, la monument, într-un fel sau altul. Trofeul, un monument ce se ridica în pentru a sărbători o victorie asupra dușmanilor este prezent pe plăcile de plumb. Pe o structură de lemn, care consta din doi pari perpendiculari, ca o cruce, se agățau armurile, coifurile și armele inamicilor învinși și uciși în luptă. Un Trofeu era închinat în cinstea unui zeu, ca mulțumire pentru victoria obținută. În greacă : Tropaion, în latină : Tropaeum iar pe tăbliţele de la Sinaia: TROIPEO , TROIPEU, TROPEIO, TROPEIU, TROPEO, TROPEU , TRUPEIO , TRUPEO, TRUPEU , TURPEIO( pe plăcile 10, 19, 52, 58, 90, 91, 92, 95, 96, 114, 116, 129). Se pare că astfel de trofee mai puţin impunătoare şi mai puţin rezistente în timp ar fi fost ridicate şi în alte locuri pentru a comemora victoria în bătălii.
   Revenind la matriţa descoperită la Sarmizegetisa recent, ea este deosebit de importantă pentru lumea geto-dacică, pentru că demonstrează arta realizării obiectelor decorative din aur, argint, bronz, fier, demonstrează activitatea manufacturieră, meşteşugărească de calitate, chiar dacă este vorba de un atelier conectat la puterea centrală a statului.
  În 25 de ani am distrus tot sistemul, toată structura economică, toată industria și tot domeniul de cercetare dezvoltat de regimul comunist, în timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Nu mai controlăm hărțile resurselor geologice, pentru că hărțile geologice puse la punct de regimul comunist au fost vândute pe trei țechini iar Institutul geologic român pus la punct de români pentru folosul naţiunii române a fost devalizat și desființat.  Noi, cei de astăzi și cei din afara țării vom susține că România comunistă a fost de nimic, nu-i așa (?!) - și vom susține lozinci ce ni se repetă din afară - doar pentru că generațiile următoare nu vor mai vedea în picioare nimic din giganții uriași industriali ai acelei epoci, pentru că noi am vândut la fier vechi, bucată cu bucată toți acei coloși industriali care, deranjau politica economică occidentală?!  Dacă se va găsi vreo realizare deosebită a acelei epoci vom spune peste ani și ani, că este imposibil ca românii în epoca Ceaușescu să fi realizat așa ceva?! De ce suntem atât de dobitoci și nu apreciem ceea ce este al strămoșilor noștri? Vom susține că doar cei veniți de prin alte părți au fost purtătorii valorilor, purtătorii creației complexe, iar strămoșii noștri și noi nu am fost decât niște simple dobitoace, demne de mânat și exploatat, demne de privit ironic şi condescendent?! De ce trebuie să vină alții să ne spună, să aprecieze, să ne dirijeze, să exploateze?? Matrița descoperită la Sarmizegetusa ne arată o inteligență tehnică superioară, un atelier de bijutier de prestigiu, un simț artistic de înaltă clasă, un simț al proporțiilor, o calitate superioară a redării formelor și mișcării. Dacă este găsită sub rădăcinile copacilor de la Sarmizegetusa, de ce trebuie ca să apreciez că a fost adusă, că este venită de departe?

Matriţa de la Sarmizegetusa



Matriţa de la Sarmizegetusa

 
Matriţa ne arată calitatea deosebită a creației în domeniul artistic, în domeniul metalurgic, în domeniul tehnic și tehnologic. Dacă ne raportăm la bestiariul grecesc, traco-getic, al stepei nord-pontice, imaginile artistice create de această matriță au ceva al lor, ceva specific, dincolo de influenţele primite de lumea geto-dacică. Să nu uităm că leul se regăsește peste ani, ca simbol heraldic al unei provincii românești medievale, că bourul este asociat heraldic cu acea provincie românească ce are un nume de davă dacică – Moldova. Cred că ar trebui să vedem arta aulică geto-dacică a fi o îmbinare specifică de elemente locale şi de elemente împrumutate de la culturile cu care intrau în contact – greceşti, tracico-moesice, scito-sarmatice. Iar dacă regăsim sugestii ale acestor influenţe, nu cred că e obligatoriu să le vedem ca pe ceva străin, ci ca pe ceva încorporat organic. Noi, astăzi ne redefinim identitatea americanizându-ne masiv, încorporând tot ce vine din occidentul european, cel mai adesea fără discernământ. În acest caz, noi, nu mai suntem noi?
  Matrița, cu dimensiunile ei mari, cu numărul mare de piese pe care le putea realiza, cu complexitatea pieselor pe care le putea crea și în același timp cu calitatea modelelor în relief pe care le putea face în metal, ca aplice ne  sugerează un meșter orfevrier deosebit, un atelier de orfevrărie de o deosebită calitate, într-o zonă în care, aurul, argintul, bronzul fierul erau la ele acasă – Sarmizegetusa și împrejurimile sale – indiferent că vorbim de secolul I î.Hr sau I d.Hr.  Să recunoaștem că lumea geto-dacică, la fel ca și cea tracică, odată cu stăpânirea romană sunt minimalizate, trecute în domeniul miticului, arhaicului – pentru a nu mai fi scoase de acolo – în opoziție cu cuceritorul, exploatatorul, distrugătorul și stăpânitorul roman.
 Învingătorul ia totul.
 Și să nu uităm că, spațiul carpato-danubiano-pontic este acel spațiu în care agathârșii, înaintașii, strămoşii dacilor exploatau și prelucrau aurul, arama. Că de aici, din acest spațiu foarte multe tezaure de aur au plecat să hrănească orgoliul, aroganța, ochiul, sufletul marilor imperii europene, de-a lungul timpului, de la romani încoace. Multe tezaure găsite în acest spaţiu se află în muzeele din centrul și vestul Europei și aiurea prin larga lume.
 Să nu iutăm că influențele stepei în arta carpato-balcanică a secolelor Vî.Hr.-Id.Hr. sunt  prezente în spațiul traco-geto-dacic, astfel încât arta acestei lumi de fapt a încorporat organic anumite aspecte ce vin din nordul Mării Negre, atât la traci, la tracii odriși, cât și la geto-daci.
 Să nu uităm că noi atribuim  în lumea geto-dacică puțuri de mină romanilor iar străinii, arheologii francezi ne spun răspicat că este imposibil ca ele să fie create de romani, pentru că ei nu dăltuiau așa puțurile de mină – sub aspect trapezoidal, perfect tăiate, cu puncte de așezat opaițe pe pereți.
  Masivul Cârnic, în Munţii Apuseni este unul din cele două sectoare miniere principale de la Roşia Montană, cu  o concentrare de lucrări miniere antice spre versantul sudic - reţelele miniere antice se află într-un sector denumit Reţeaua Mare și în sectorul Piatra Corbului. Din 16 km de galerii de exploatare minieră din toate epocile, 4km de lucrări subterane sunt în bloc și unilateral socotite romane, fără ca acest tip de galerii să fie caracteristice lumii italice, Romei propriu-zise.

Galeriile zise romane Roșia Romana, în Munții Apuseni
Galeriile zise romane Roșia Romana, în Munții Apuseni
12 km de galerii sunt socotiți ca aparținând secolelor XVII-XX, unde exploatarea s-a făcut cu material exploziv. În zona în Ţarina au fost topografiaţi aproximativ 24,5km de lucrări miniere din toate epocile. Proiecţia la zi a lucrărilor miniere antice corespunde perimetrului incintei Minvest aproape de nivelul Sf Cruce, atât în sectorul Orlea, cât şi în sectorul Carpeni.  Lucrările miniere antice nu reprezintă în prezent decât resturi de lucrări desfigurate de reluarea modernă și contemporană.
 În Imperiul roman, până la crearea provinciei Dacia (106), nu s-au realizat galerii în structură trapezoidală Ele sunt de factură mai veche, preluate și exploatate mai departe de romani.
 În sectorul Păru Carpeni echipa de explorare a descoperit locaţiile a cel puţin două roţi hidraulice pentru drenarea apelor de mină (pompare), presupuse a fi romane, care sunt situate în două sectoare miniere distincte dispuse paralel, situate la o distanţă de aproape 25m unul faţă de altul. S-a pus  în evidenţă un ansamblu de trei săli de evacuare a apelor aflate în legătură şi săpate una deasupra alteia, la o adâncime de aproximativ 30m faţă de suprafaţă.

Puţ de mină antică

Puţ de mină antică

Intrarea într-o mină romană de cupru din Pen Iberică(Asturia)


https://en.wikipedia.org/wiki/Economy_of_Hispania#/media/File:TEXEO_RIOSA_ASTURIAS_BOCA_ROMANA_MINAS_DE_COBRE_002.jpg

Intrarea într-o mină romană de cupru din Pen Iberică(Asturia)



  Spre deosebire de izvoarele antice greco-elenistice, Tăblițele de la Sinaia fac referire la un număr mare de orașele, cetăți și provincii sau regiuni antice, într-o grafie specifică relativ diferită (un alfabet care încorporează dominant semnele scrierii greceşti antice, dar conţine şi semne care se regăsesc în linearul A, Linearul B, în scrierea de mai târziu, chirilică):
 Sarmigetuzo  - SARMIGETUZO (20 de apariții), SARMIGETOIZO (6 apariții), SAMIGETOIZO, SARMGETIUZO, SARMGITIOZA, SARMIGETOZO, SARMIGETZO, SARMIGETUZIO, SARMIGETAUSA, SRMIGETUZO, SARMIGETUSO și SARMIEGETOTOIZO – sunt variante prezente pe plăci pentru ceea ce astăzi desemnăm Sarmizegetuza-Regia, la Grădiștea Muncelului. Dio Cassius menționează numele cetății Sarmizegetuza ca „Zermizegethusa”. Placa 21 este o hartă care prezintă cu interes strategico-militar, drumurile (STRATOI – noi astăzi spunem stradă) care leagă Sarmigietusa de alte centre importante: Moliodabo, Zidodabo, Sargeto, Kopono, Perisieo. Această placă ne spune că există drumuri amenajate și întreținute, cu scop politico-militar, comercial, economic, între Sarmigietusa și anumite centre, anumite provincii. Sarmigetuzo este menționată pe următoarele tăblițe de plumb: 1, 10, 11, 52, 62, 79, 80, 94, 120, 122, 126.
 Genuklo (Genucla) este cetatea de care vorbesc plăcile de plumb de la Sinaia, dar și Dio Casius (Istoria Romană, în cartea LI, 51, capitolul 26).  Dio Casius o amplasează pe malul Dunării, și o leagă de autoritatea lui Ziraxes la 28 î.Hr., când Marcus Licinius Crassus, mărșăluiește spre Genukla, locul unde C.A. Hibrida, guvernatorul Macedoniei, fusese rușinos înfrânt și deposedat de însemnele militare ce au fost depuse și păstrate în templu, la Genukla. Pentru Dio Casius, Ziraxes, plecat după ajutoare de la sciți, nu se mai întoarce la timp. Genukla cade în mâinile romanilor. – o cetate ce este percepută a fi cea mai puternică sub autoritatea lui Ziraxes, pe malul Dunării, într-o zonă înaltă, iar în sistemul de apărare s-au folosit apele.  Tăblițele sugerează că această așezare a jucat un rol împortant și pe vremea lui Zalmoxes, și pe vremea lui Dromikto/Dromichetes, și pe vremea lui Burebista, dar și pe vremea lui Decebal, în secolul I î.Hr. În timpul domniei lui Boerobisto/Burebista conducătorul acestei cetăți este Dapigeo, care este eliminat odată cu Burebista de răscoala aristocraților, susținuți spiritual-ideologic, de Deceneu. Genukla este prezentă în text dar și prin reprezentare grafică. Se  vorbește despre ea pe plăcile 1, 10, 11, 52, 62, 79, 80, 94, 120, 122, 126.
  Moliodabo este prezentă pe plăcile 21, 117, 120, 134. (Poate sugera dava morilor, o davă probabil în zonă de munte, cu mori înșirate pe un fir de apă de munte, neidentificată pe teren ca așezare). Se poate face asocierea cu numele Moldovei, stat medieval românesc la est de Carpați, de mai târziu, și astfel, se poate sugera o continuitate în afara stăpânirii romane, nestudiate cu atenție, până acum. Datorită informațiilor de pe placa 120, se pare că Moliodabo este una din cele mai importante centre militare în timpul lui Burebista, pentru că putea concentra un număr foarte mare de militari la ordinele puterii centrale.
  Sunt și alte așezări menționate în tăblițe: Zidodabo (pe plăcile 3, 21, 25, 72, 120, 124). Este încă neidentificabilă.    
  Tapieo din plăcile de la Sinaia se poate identifica cu Tapae, din scrierile clasice greco-elenistico-romane. Tapieo se regăsește pe tăblițele 25, 40, 69, 112, 120, 124, 126.
 Oiramodabo  este neidentificabilă și pare a fi asociat pe tăblița 25 cu Tapieo.
  Karseoi, prezent pe placa 120, este Carsium de mai târziu, din perioada romano-bizantină,  – Hârșova de astăzi) În text este asociat cu autoritatea militară a lui Orolieo, în timpul lui Burebista - OROLIEO LO ELIA KARSEOI . Asocierea acestei așezări, centru militar important cu ELIA, poate sugera ca mai vechiul Helis, ca reședință regală a lui Dromichetes să fi fost aici. De asemenea poate sugera rolul major în traficul comercial de pe ambele maluri ale Dunării pe care l-a jucat în epocă și de asemenea și în navigația pe Dunăre. Carseoi era probabil, prin poziția strategică pe care o avea, pe stâncile înalte de pe malul drept al Dunării (râpa marelui fluviu de altfel), un important punct de trecere, un important punct strategic, de navigație pe Dunăre, un important punct comercial. Dacă Elia este un atribut comparabil cu Illion pentru Troia homerică, cu sugestie la lumina solară, atunci Karseoi era un oraș strălucit prin complexitatea activităților derulate aici, importanța ce o avea în lumea acelor vremuri – dovadă că, strategic, și romanii vor exploata această așezare (mai târziu și bizantinii și turcii).
Dinogeto (Dinogeția, în nord-vestul Dobrogei), foarte probabil într-o zonă mai înaltă a luncii Dunării, marcată intens de apele necontrolabile în acea vreme, mult mai întinse față de zilele noastre, în nord-vestul județului Tulcea de astăzi. un centru local militar important.
Zoirodabo (Ziridava, în Banat, nu departe de Pecica, jud. Arad) este un important punct de cantonare a unui mare număr de militari în timpul lui Burebista și Deceneu.
 Nobidoin (Novodunum/Noviodu-num, pe Dunăre, în nordul Dobrogei, nu departe de Isaccea de astăzi, acolo unde prin tradiție a func-ționat un important vad de trecere a fluviului). Ni se transmit informații despre Nobiodoin pe plăcile 7, 92, 120, în diferite variante: NUBADU NUBIDAEO, NOBIDOIN.
Poltodabo este prezentă pe placa 120, foarte probabil sugerând în aceeași zonă, Poltava de mai târziu, în extremitatea estică lumii tracice, în nordul Mării Negre.
Napoko - (Napoca devenită importantă pentru stăpânirea romană în Dacia, Cluj-Napoca, mai târziu) este prezentă pe plăcile 62, 120. Pare a fi un punct militar strategic, în timpul lui Burebista, și nu numai.
 Ermidabo - se pare că a jucat un rol strategic și militar important pentru Burebista și Decebal, dar ea nu poate fi asociată cu alte informații, pentru a fi exact localizată (la fel ca și Oiramodabo,  Moliodabo, de mai sus)
Komieodabo (Comidava/Komidaua - Râșnovul de astăzi), -prezent pe placa 120, cu potențial militar reprezentativ, dar mai mic.
Segesto este Segestica, Sisak, în Croația de astăzi, Segesto apare pe plăcile 20, 91, 120. Ea a jucat un rol important în strategia balcanică a lui Burebista, în dispunerea unităților militare pe care le putea avea la dispoziție. (T120).
Sargeto (Sargeția) apare pe plăcile 8, 21, 65, 76, 84, 94, 114, 117. Sunt prezente variantele: SARGETO, SARGECIO, SAROGETO,  SARGECEIO. Ea este legată de Sarmizegetusa cu un drum. Poate fi o așezare dar si o provincie, cu centru de putere locală.
 Kopono  asociat cu GEOE pare a fi mai degrabă un ținut, o provincie, dar poate fi și  o așezare, sugerând Căpâlna de mai târziu). Ca provincie, este prezentă în referiri la regii Dromioxto (Dromihete), Boerobisto (Burebista) și mai târziu, Dacebalo (Decebal). Kopono apare pe plăcile 21, 23, 28, 35, 67, 96, 115, 118, 124, 125.  Pe placa 21 atestă existența unui drum ce pornește de la Sarmigetuzo și ajunge la Kopono. Se pare că Lysimachos a cucerit provincia Kopono a lui Dromikto (Dromichetes). Este foarte probabil ca țara condusă de Dromikto/Dromichetes să se fi numit EILAU, iar Kopono, ca provincie, să fie o parte a acesteia.
  În timpul lui Burebista se pare că au avut lupte în această provincie. Se pare că această provincie, a avut o așezare importantă, Zusidabo (T 67). De asemenea, se pare că în timpul lui Burebista era și o fortificație, KOPONO, o cetate a nobilului Burebista, după pierderea statutului de mare rege get. (La fel de bine poate fi socotită provincia în care s-a retras după anularea statutului de conducător al statului. Este la fel de probabil ca, la pierderea puterii centrale, Burebista s-ar fi întors în acestă provincie, Kopono, în această aşezare fortificată, Kopono.
Eliau - poate fi o țară și la fel de bine centrul de putere al lui Dromichetes. Poate fi o variantăa lui Helis.  
Helis, ca reședință a lui Dromichetes, ca oraș al Soarelui, poate, la fel de bine să sugereze un centru de putere, comparabil peste timp cu Ilion-Troia, sugerând puterea regală, puterea unui centru meșteșugăresc, comercial, politico-militar și spiritual semnificativ, un centru de referință pentru o arie mai mare. Eliau poate fi percepută și ca o așezare importantă în provincia Kopono.
 ELIAU se asociază cu KOPONO – T 23, 115, 125;  cu KARSEU - T120; cu Sarmigetoizo – T108 Din acestă perspectivă, ELIAU nu poate fi decât un atribut al celor trei centre getice, pentru vremea lui Burebista și Deceneu – centre importante economic, ppolitico-militar, strategic, spiritual.
ELIEO, ELIO se asociază și cu Burebista, Deceneu, pe anumite plăci. Poate fi redată apartenența la un stat, dar mai ales poate fi un atribut, la fel ca și la asocierea acestui cuvânt cu centrele Kopono, Karseu, Sarmigietuso. După Burebista și Decebal acest cuvânt nu se mai folosește în texte. Dacă vine pe fundalul mai vechi, tracic de a sugera măreția, strălucirea, asocierea cu lumina, cu dezvoltarea, se pare că percepția în epocă se pierde, factorul tracic se diminuează masiv în societatea balcanică, ca importanță.
  Mai sunt prezente: Perisieo (neidentificabilă), Nesibio (neidentificabilă),  Zurobada (Zurobara, pe lângă Tibiscus, la sud de Ziridava, în apropiere de Tisa), Bononio (identificat cu așezarea antică, de origine celtă, Bononia, astăzi Vidin în Bulgaria), Zusidabo (Zusidava, la est de Olt, plasată de tăblițe în provincia Kopono), Dunidabo (neidentificabilă), Taoirino (Poate fi asociat cucetatea antică Dierna, cunoscută și sub numele de Tierna sau Tsierna)
 Noezo Marosie (Mureș) poate fi o provincie centrată pe cursul Mureșului, la fel ca și Tapeoie, întrucât se asociază în text cu GE, GEO.
CETA Kira/Cira, - o cetate neidentificabilă, prezentă în plăcile 8, 14, 28.
 Singidonoe (Singidun, Belgradul de astăzi, Serbia) -  așezare cu mare rol strategic, politico-militar.
 Saiqdabo, ar putea fi identificată cu orașul antic Aquincum, legat d locuirea celtă în zonă, situat la granița de nord a provinciei de mai târziu romane, Panonia, aflat astăzi pe teritoriul orașului Budapesta. Prezent pe placa 120, ca o așezare importantă strategic și politico-militar, loc de cantonare a unui număr insemnat de trupe ale lui Burebista și Deceneu.
   Mursa (Mursa, Osijek, Croația), cetate legată de iliri și mai apoi triburile celtice, boiii.
  Karloto, Karilo  este neidentificabilă.
  La Mare este menționat Istropolis (Histria).
Este interesant că numele de aşezări cu semnificaţie pentru lumea geto-dacică, prezente în tăbliţele de la Sinaia, în mare parte sunt sub forma unor variante geto-dacice a ceea ce au înregistrat textele greco-elenistico-romano-bizantine – cei pe care îi privim cu mare încredere şi îi socotim o autoritate. Aceste variante locale sugerează diferenţe prezente în lumea geto-dacică, manifestate atât cronologic, temporal cât şi spaţial, de o parte şi de alta a Dunării, de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Gruparea GEIO, GEO, GEOA, GEOE, GEOI, GEA, GIE, GIEO, GIO, GIU are semnificația zonă geografică, provincie, pământ, țară. GE, GEO asociat cu diferite denumiri sugerează o zonă, o provincie, o putere cu centru de conducere politico-militară şi spirituală.
DAB, DABA, DABAO, DABI, DABIE, DABIKO, DABIO, DABO, DABU, DBIO are semnificația de cetate, așezare a Davilor (davă), așezare preurbană, urbană.
La geto-daci puterea politico-militară şi administrativă revenea regelui. El subordonează aristocraţia militară, în mod direct. Autoritatea acestuia era dublată de cea a Marelui Preot. Forţa sa este funcţională atâta timp cât există susţinerea Marelui Preot, atâta timp cât acest tantem acţionează unitar.  Prezicerile sunt realizate în strânsă relaţie cu cultul central reprezentat de Marele Preot. Acestea emană de la figuri masculine, atâta timp cât influenţa lumii mediteraneene nu se manifestă plenar. Prezicătoare din rândul femeilor apar pe tăbliţele de la Sinaia acolo şi atunci când influenţele sud-dunărene şi romane sunt masive în rândul aristocraţiei geto-dacice.
  După domnia lui Burebista, rolul Marelui Preot Deceneu se pare că se amplifică, dar la fel de bine, în tăblițele de la Sinaia, crește rolul lui Loro/Orolo/Rholes/Oroles, cu sediul la Genukla și cu Orientare pro-romană, filo-romană. Foarte probabil să fie vorba de Rholes, conducător local la sudul spaţiului dintre Dunăre şi Mare care este menţionat de izvoarele externe ca fiind client al Romei atunci când se petrece conflictul dintre acesta şi Dapix, Ziraxe pe la 29-28î.Hr., conflict în care este victorios datorită sprijinului roman.
  În această perioadă de presiune romană masivă către Dunăre și Mare, are loc unirea dinastiei conducătoare a tracilor odriși cu cea a sapeilor, tot de origine tracă, iar regatul odris devine clientelar Romei. Odrișii vor fi însărcinaţi de romani cu apărarea unei zone ce se întindea de la gurile Dunării până în nordul Greciei. Numai că liniștea nu se așterne între Balcani, Dunăre și Carpați.
 Strabo ne transmite (Geografia, VII.3.12): „deși poporul a fost ridicat la nivel înalt de către Burebista, a fost mult redus de neînțelegerile interne și de agresiunea romană; cu toate astea ei sunt capabili chiar și astăzi să trimită la luptă o armată de 40 de mii de oameni”.
 Tăblițele de la Sinaia menționează etniile implicate în evenimentele din acea epocă la care se referă: macedoneni, sarmați, sciți, iazigi, bastarni, boii, dalmați, dardani, traci, gali. Tracii sunt prezenți în textul de pe numeroase tăblițe. Apar pe numeroase plăci -  plăcile 7, 19, 58, 91, 107, 109, 122, 123, 127, 130, 134. După dezvoltarea puterii statale a geților, tracii sunt în lumea antică asociaţi cu spațiul de la sud de Dunăre,  zona mai mult sudbalcanică sau pontică. Statul get atinge apogeul în timpul lui Burebista. Regatul lui Burebista care era de 10 ori mai mare decât Dacia romană de mai târziu,  nu se numea Dacia. Se greșește când se vorbește doar de ramura carpatină a strămoșilor noștri. Se face un imens deserviciu istoriei noastre, restrângând aria geților doar la Carpați, menționându-se despre ei ca fiind ”daci”. În secolul I î.Hr. se utiliza dominant termenul de geți, Geția, Geo. Tăblițele de la Sinaia se încadrează în acest demers.
  Pompeius Trogus, spune: ”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”
  Pliniu când s’a referit la Geții din Tracia, spunea: ”Fie că erau cei rămași când o parte a acestui popor (geții) a plecat spre a locui dincolo de Dunăre, fie că ar trebui să fie din numărul geților care treceau din nou fluviul pentru a veni și a locui în Tracia sau pentru a o pustii. Ar putea fi și cei strămutați aici de Aelius Cato.”
 Pentru secolul I î.Hr, Imperiul roman deţinea deja provincile Ahaia, Macedonia, cu rang imperial. Aceasta din urmă este provincia din care se organizau acţiunile militare de expansiune romană spre nord, către Dunăre. Provincia romană Tracia a fost creată în anul 46d.Hr. de împăratul Claudius, după anexarea ultimelor regate ale tracilor. Capitala a fost stabilită la Adrianopole. Pentru ţinuturile de la nord de Macedonia, până la crearea provinciei Moesia (46d.Hr.), statul roman a făcut tot posibilul ca regii locali să adâncească legăturile cu Roma, ca regi clientelari – regi care au preluat masiv din specificul roman, rupându-e de marea masă a populaţiei pe care o conduceau. Regi de sorginte odrisă se impun ca fiind subordonaţi intereselor romane. Este perioada în care Burebista reuşeşte să atragă de partea sa ţinuturile întinse dintre Dunăre şi Munţii Haemus, încorporându-le regatului său. Tăbliţele de la Sinaia încorporează text ce prezintă înţelegeri politico-diplomatice în această zonă.
  Dacia sub conducerea lui Decebal (87-106), cunoaşte o nouă fază deosebită a puterii în zonă. Deși mai restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista (82-44 î.Hr.) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era mai puternic și mai bine organizat. Centralizarea statului era mai pronunţată şi se pare că se manifestau conflicte de interese între puterea centrală şi conducerile locale, zonale, regionale. În secolul al III-lea, mult după moartea marelui rege, Dio Cassius nota despre Decebal: Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor. Decebal, membru al înaltei aristocraţii a statului dac, mare comandant militar, cu drept de succesiune la tron, a urmărit interesele statului carpato-dunărean într-o vreme în care puterea romană îşi reorganiza  administraţia la sudul Dunării. În 16-18, provincia Moesia se constituise juridic, dar orgoliul odrişilor continua să fie amăgit. Aceştia continuau să deţină oficial puterea la sudul Dunării şi să fie promovaţi regi din dinastie odrisă, care controla şi zona dintre Dunăre şi Mare. Locuitorii de la sudul Dunării încă nu plătesc tribut Romei. În 46 Roma crease provincia Moesia, cu centrul politico-militar la Novae.  La sudul Dunării funcţionează o provincie imperială condusă de un procurator imperial. Tracii, tribalii, dendeleţii, moesii, geţii de aici sunt nevoiţi să accepte supunerea faţă de Roma. Importante trupe romane sunt aduse spre a impune ordinea şi liniştea cerută de Roma. Trupele sunt frecvent mişcate, transferate, readuse, regrupate în zonă. Moesia este o zonă fierbinte cu conflicte frecvente. Se produce o puternică depopulare. Statul roman face aici strămutări de populaţie din nordul Dunării – 100 000 transdanubieni. În timpul guvernării lui Plautius Silvanus Aelianus, în conflictele din Moesia, au fost implicaţi bastarnii, roxolanii, dacii veniţi de la nordul fluviului. Aceştia îşi recuperează comandanţii militari cu greu. Pentru bastarni şi roxolani restituirea acestora – fii regilor – se face condiţionat. Devin regi clientelari. Fraţii regelui dac sunt luaţi ca ostatici. Vidul de populţie creat de transmutarea de populaţie în Moesia, atrage atcurile sarmaţilor în Dobrogea şi determină Roma să redistribuie trupele, astel încât Roma să se poată impune. Trupele romane se manifestă între interesul de a apăra provincia, graniţa şi interesul de a susţine un împărat sau altul la tron.  Dacii au profitat de situație și au luat cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor și cavaleriei auxiliare, în momentul în care trupele de aici s-au implicat în războiul civil ce avea să îl umpună pe Vespasian. În iarna anilor 69-70, sarmatii au atacat Moesia. Încheierea războiului civil cu victoria lui Vespasian duce la revenirea interesului roman la Dunăre, redimensionarea preocupărilor militare aici. Unităţi militare sunt redistribuite la Viminacium, Oescus, Novae.
 Decebal devine apreciat şi temut datorită faptelor sale militare, încă sub rgele dac Duras, până în 87, în timp ce împăratul Domiţian al Romei pune trupele romane sub comanda unor generali care încalcă pământul dacic. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae. Cornelius Fuscus însuşi moare în această confruntare.  În 88, trupe romane conduse de Tetius Iulianus trec Dunărea şi luptele se dau tot la Tapae, dar de astă dată victoria e a romanilor. Din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale romane în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, se încheie o pace în 89, o pace avantajoasă dacilor. Decebal devine client al Romei. Primeşte meşteri mineri, constructori militari. Decebal îşi consolidează puterea, statul, iniţiază vaste construcţii militare şi civile. Dezvoltă relaţii cu popoare şi state ce se opun Romei.
 Conducerea Imperiului roman nu a acceptat cu uşurinţă avantajele dacice ale păcii din 89, astfel încât, în timpul lui Traian (98-117), se ajunge la războaiele daco-romane din (102-103) şi din (105-106). Împăratul Traian implică un număr mare de
   Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau Daciobalu sunt variante ale regelui Decebal, prezente în tăblițele de la Sinaia. Dacebalo apare în textele de pe plăcile 5, 6, 16, 17, 22, 28, 65, 84, 94, 96, 98, 114, 119, 121, 124, 130. În timpul său Sarmigietusa/Sarmizegetusa este sediul puterii centrale, politico-militară și spirituală. Pe tăblițele de la Sinaia, Genuklo, Zurobada, Zidodabo, Tapieo (Tapae) și Kopono și Sargeto – cu sugestie de provincie -  joacă un rol important. Cetățile, regiunile menționate pe plăcilede la Sinaia din timpul domniei lui Dacebalo sunt prezente și în Dacia romană Decebal (Dacebalo pe plăci) este regele dac care a purtat cele două războaie cu împăratul roman Traian (101-102, 105-106), iar în urma celui de al doilea război pierdut, el se sinucide, așa cum aflăm de pe Columna lui Traian. El a fost de asemenea implicat și în războiul purtat de Duro cu împăratul roman Domițian. Dio Cassius  (Historiae Romanae, 67, 6) spune despre Decebalus (Decebal, Dacebalo) „În acest timp Romanii s-au implicat într-un război dur cu Dacii, al căror rege era atunci Dacebalus. Acest om era viclean în felul cum înțelegea războiul și viclean de asemenea în a purta un război. El judeca bine când să atace și alegea momentul oportun pentru a se retrage. El era un expert în a crea ambuscade și un maestru în luptele organizate. Știa nu numai să profite de pe urma unei victorii dar și să gestioneze bine o înfrângere. Astfel el s-a dovedit a fi un adversar pe măsură pentru Romani un timp îndelungat”.
În tăblițe, Decebal a fost inițial chiliarh(mare comandant militar) al regelui Duro înainte de a deveni rege, implicat în luptele cu armatele lui Domițian.


  
Chipul lui Decebal pe Tăblițele de la Sinaia

Chipul lui Decebal pe Tăblițele de la Sinaia



  În mod deosebit, termenii de trac, Tracia se impun în statul roman, atunci când romanii renunţă la clientelismul statului odrișilor şi se crează provincia Tracia.

   În anul 46 e.n., uciderea regelui odris Rhoemetalces al III-lea îi oferă împăratului roman Claudius pretextul de a invada regatul odrişilor, pe care îl desfiinţează, organizând partea de la sud de Balcani într-o nouă provincie imperială: Tracia. Se pare că în conştiinţa imperială romană s-a impus ideea că cei de la nord de Munţii Haemus sunt alte neamuri decât tracii odriși. Tribalii, geții, crobizii încep să se autodefinească prin acțiunile proprii mult mai intens, dar, în 46î.Hr. vor sfârși prin a fi încadrați provinciei romane Moesia. Pentru Peninsula Balcanică, statul roman va opera cu nume de provincii care vor modifica percepția gupurilor etnice. Se vor impune anumiți termeni, vor dispare mulți alții cu conotaţie etnică.  Termeni cu încărcătură etnică vor accentua încărcătura pur administrativă a sensului lor.
 

Imperiul Roman la 117


Termenul de odriși și celelalte nume de triburi tracice dispar la nivel oficial, sub stăpânirea romană. Dispare și termenul de geți, la nivel oficial, în statul roman, unde se utilizează termenul de daci, Dacia. Se va impune numele de Tracia, Moesia, Dacia, termeni care erau prezenți, dar nu în mod dominant, în spațiul geopolitic anterior. Tracia, Moesia, sunt termenii cu care puterea romană va jongla  pentru a stăpâni o zonă deosebit de importantă prin resursele sale dar și deosebit de greu de stăpânit, de subordonat. Tracia, Moesia, Dacia devin provincii romane de rang imperial – sunt subordonate direct împăratului și vor avea cantonate multă vreme un mare număr de unități militare romane, imediat după crearea lor. Vor suporta reîmpărțiri teritoria-administrative interne, se vor produce redistribuiri ale teritoriilor, sub alte
denumiri. Romanii se vor juca cu termenul de Dacia pe o arie largă, din punct de vedere administrativ: Dacia, în aria carpatică, cu împărțiri teritoriale interne succesive, în perioada de existență a provinciei (106-271), Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea la sudul Dunării, după 271. De ce fac romanii acest lucru? Nu le erau foarte dragi geto-dacii. Le recunoșteau astfel ceea ce prin cucerire le negaseră: Existența și rolul, meritele. Dar utilizează termenul de gdac, nu de get.Se joacă și cu termenul de Moesia – unde maschează zona de viețuire a tribalilor, moesilor, geților, crobizilor. Moesia este inițial o zonă mare, compactăcare, ulterior se împarte în Moesia Inferior și Moesia Superior. Teritoriul celor două Moesii este în descreștere, se redistribuie către Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Scyția Minor. Tracia, ca provincie
romană își are nucleul în sud-est, către Marea Marmarași Marea Neagră. Va suporta modificări prin care teritoriul său fie se va micșora, fie se va mări.
 La 293, când împăratul Dioclețian (284-305) va impune tetrarhiasau dominatul, în zona carpato-danubiano-pontică lși balcanică se impun diocezele, ca împărțiri teritorial-administra-tive: Dioceza Moesiarum și Dioceza Thracia, fiecare cu un număr însemnat de provincii, în componență. Dioceza Moesiarum cuprindea: Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Dacia Mediteranea, Macedonia Prima, Praevalis, Macedonia Secunda, Thessalia Epirus vetus, Epirus Nova. Dioceza Traciei cuprinde: Scytia Minor, Moesia Secunda, Thracia, Haemimo-ntus, Rhodope. Pe rând, capitala a fost mutată la Serdica, iar din anul 330, la Constantinopole.
  Reforma administrativă a lui Dioclețian de la sfârșitul secolului al III-lea, împărţea Tra-cia geografică în patru mici provincii (Tracia, Haemimontus, Europa și Rodopes aparți-nând diocezei Tracia/Thraciae), încadrate prefecturii Orientului. În timpul Duumvira-tului (286-293) şi apoi al Tetrarhiei (293-324), provincia Tracia şi Dioceza Tracia au fost plasate sub autoritatea Augustului însărcinat cu Orientul. În urma împărțirii definitive a Imperiului Roman, în 395, dioceza Traciei a fost inclusă în Imperiul Roman de Răsărit. În contextul amenințării protobulgare, în administraţia bizantină se crează o temă a Traciei.
 Pentru provincia Tracia – care a suportat multiple nmodificări teritorial-administrative – Imperiul roman a jonglat cronologic cu mai multe centre de putere: iniţial a impus sediul


https://en.wikipedia.org/wiki/Thracia#/media/File:Hadrianeum_Tracia.JPG
Reprezentare artistică a Traciei în Imperiul Roman, prezentă în Hadrianeum
provinciei la Adrianopolis (46). Ulterior a fost mutată la Serdica – Serdica Nova. În 330 Constantinopol se impune capitala Diocezei, centrul politico-administrativ major al provinciilor din Dioceză.

  După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în ierarhiile vremii. Odată obţinut statutul de cetăţean roman, numit romanus el etnic punea în umbră originea de get sau dac. Tracii, geţii şi dacii fărcetăţenie romană continuau să fie inferiori.   Dintre cei ce obţinuseră cetăţenia romană se conturează ierarhia superioară a provinciilor, până la dispariţia structurilor statului roman.
  Divide et impera! Redimensionări teritorial-administrative frecvente, redenumiri ale unităților teritorial-administrative, utilizarea unor denumiri în alte zone, decât cele de origine, Împeriul Roman și succesorul său, Imperiul Roman de Răsărit dar și Imperiul Bizantin, au jonglat administrativ cu numele etniilor locale pe care le-au încorporat, pierzându-se treptat rolul de denumire etnică, accentuându-se desemnarea unui teritoriu. Dioceza Dacia în Imperiul Roman, în Imperiul Roman de Răsărit nu are numic de a face – teritorial - cu provincia Dacia, provincia carpato-dunăreană (106-271) după 271. Are de a face cu  tensiunile de la sudul Dunării în provincia Moesia. Are de a face cu mulţumirea înalţilor funcţionari ce au condus provincia Dacia şi care , la desfiinţarea acestia, trebuiau mulţumiţi de imperiu. Are de a face cu dorinţa de subordonare cât mai eficientă a populaţiei de la sudul Dunării, din Moesia Superior şi Moesia Inferior, provincii romane în care frecvent fuseseră aduse  şi colonizate forţat grupuri mari de populaţii dominant geto-dacice din zona Munteniei şi Moldovei. Are de a face cu spaţiul în care au fost retrase numeroasele trupe imperiale ce au părăsit provincia Dacia în timpul lui Aurelian. Are de a face cu existența împăraților-soldați din secolul al III-lea, secol al crizei imperiale romane.

Dioceza Traciei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tracia_(provincie_romană)#/media/File:Prima_tetrarchia_Diocletianus.PNG
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dioecesis_Thraciae_400_AD.png
Dioceza Traciei

   Confederaţia dacilor liberi preia controlul în spaţiul carpato-danubian în calitate de fraţi apropiaţi, în calitate de restauratori ai autorităţii dacice în vechea Dacie, pentru scurt timp. Carpii sunt între dacii liberi cei care se impun ca forţă politico-militară dominantă între dacii liberi. Mai mult ca sigur că părăsirea provinciei Dacia a fost rezultatul unor dificile negocieri cu confederaţia dacilor liberi asociaţi prin alianţe (bine menţinute) cu goţii.
   În Imperiul roman, reforma administrativă a lui Diocleţian împune Dioceza Moesiarum cu provinciile: Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Dacia Mediteranea, Macedonia Prima, Praevalis, Macedonia Secunda, Thessalia Epirus Vetus, Epirus Nova.
 Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea.
Dacia Ripensis – Râpa Daciei/Dacia de pe malurile înalte  din dreapta ale Dunării – este creată de împăratul Aurelian, atunci când operează retragerea armatei şi administraţiei din provincia romană Dacia. Probabil că astfel, prin crearea acestei provincii a evitat o situaţie conflictuală la nivel administrativ pe fundalul cedării, pierderii iremediabile a provinciei Dacia. În structura administrativă continua să menţină activ termenul de Dacia, iar la Roma să se estompeze ideea de pierdere. Serdica – creată de Traian (probabil nu întâmplător) – a fost aleasă capitala acestei provincii care separă Moesia Superior de malul Dunării, de Moesia Inferior. Provincia avea deja construite numeroase cetăți / fortificații  romane din timpul lui Traian: sunt Singidunum, Viminacium, Tanata (Τανάτα), Zernis (Ζέρνης), Doukepratou (Δουκεπράτου), Caputboes (Καπούτβοες), Zanes (Ζάνες) și Pontes (Πόντες). Ele permiteau în continuare menţinerea în zonă a unui număr mare de trupe, legiuni, alae, cohorte.
  Aurelian însuşi este de origine din spaţiul de locuire geto-dacică, născut  - susţin unii - la Sirmium(Sremska Mitrovika, provincia Voivodina, Serbia de astăzi) sau la Serdica (Sofia în Bulgaria de astăzi). Istoricul familiei sale este legat de acela al dacilor luaţi prizonieri pe malul stâng al Dunării şi duşi în robie la sud, între Dunăre şi Munţii Haemus.Ajunge în


Diocezele Imperiului Roman 400



anturajul unui senator, practică meşteşugul armelor devine mare comandant militar, general al legiunilor, datorită căruia ajunge împărat. În Imperiul roman, în criza împăraţilor soldaţi au fost deja tentative de conducere la nivel imperial din partea unor daci de origine. Primul dintre împăraţii soldaţi de la Dunăre este Regalian care, general al legiunilor la sudul Dunării s-a revoltat împotriva lui împăratului Galienus. Punctăm originea lui dacică dar el era romanus, om liber al statului roman, cu ambiţiimari, specifice lumii romane(să ajungă la Roma împărat), chiar dacă cei din viaţa sa punctau apartenenţa la spaţiul lumii geto-dacice prin nume (soţia sa.purta numele de Suplicia Dryantillia); chiar dacă despre el ni se spune că era nepot al lui Decebal.
Regalian general talentat şi bun strateg, se afla în fruntea trupelor din zona Dunării,
conducea militar Moesia Superior şi Panonia. El a fost ales ca împărat de locuitorii provinciilor acestora, urmaşi direcţi ai moesilor, tribalilor, geţilor, dacilor, odrişilor, iazigilor de altădată, de militarii din aceste provincii, în urma unei rebeliuni împotriva împăratului Galienus. Ca urmare a acestei rebeluini combinată cu atacuri ale carpilor şi ale aliaţilor lor,  
Galienus părăseşte provincia Dacia.  Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani. În acest context, pe aceeaşi filieră militară ajunge împărat Aurelianus care, consemnează în acte ceea ce a făcut Galienus iar oficialităţile nu doreau să consemneze: retragerea din provincia Dacia, crearea unei provincii Dacia la sudul Dunării – Dacia Aureliană (pentru administraţia şi armata retrase din provincia Dacia). Dacia Aureliană a fost chiar de pe la începuturi împărțită în Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Dacia Ripensis avea capitala Ratiaria (azi Arcar, nu departe de Vidin), iar Dacia Mediterranea, la Serdica (azi Sofia).
 Ca împărat, Aurelianus a avut conflicte cu carpii. În 273 provinciile de la Dunăre au fost atacate de carpi. Posibil ca statul roman să nu fi onorat promisiunile contractuale din tratat. Posibil, carpii să fi continuat acţiuni de eliberare a lumii geto-dacice la sud de Dunăre. Aurelian îi infrânge şi îi respinge pe malul nordic. În urma acestei victorii se va autodenumii Carpicus Maximus. În 275 Aurelian intră în conflict cu populaţiile dacice din Panonia, provincie romană ce se va menţine până în 408. Îi înfrânge şi pe aceştia şi se va numi Dacicus Maximus. Problema dacică pentru imperiul roman în timpul lui Aurelian a fost una deosebit de gravă pentru imperiu. Pe acest fundal, s-a menţinut la sudul Dunării numele Dacia în structura administrativă romană. Ca şi ceilalţi regi militari din perioada crizei, Aurelian moare asasinat de către garda sa pretoriană la Bizantium.
 Alături de Dacia Riensis s-a conturat şi Dacia Mediteranea (Dacia de Mijloc) ca parte din provincia Dacia Aureliană. La început, Dacia Mediteranea cuprindea şi spaţii importante din Dardania. De altfel, o vreme provincia purta numele de Dacia Mediteranea şi Dardania. Dacia Mediteranea, preponderent montană, puternic militarizată îşi sporeşte rolul ei militar, mult, găzduind militari de carieră.împărţirea Daciei Aureliene în două subdiviziuni este atestată de o inscripție datând din anul 283. Serdica Ulpia (azi Sofia, Bulgaria) era capitala provinciei Dacia Mediteranea. La reorganizarea administrativă a lui Diocleţian, Dioceza Moesia încorporează cele două provincii Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea de la sudul Dunării.
 Constantin cel Mare (267-337) provine din această provincie, de la Naissus, de origine traco-iliră. Constantin al III-lea, născut tot la Naissus, Iustin I, daco-trac, născut în Baderiana, lângă Naissus, sunt împăraţi romani tot de provenienţă tracică. Resursele, rutele militare şi comerciale, fac din această provincie una foarte importantă. Galerius şi Constantin cel Mare o apreciază în mod deosebit. Galerius, de origine traco-dacică, cu ascensiune similară lui Regalian, Aurelian, În cadrul primei tetrarhii este desemnat (1 martie 293) de către Dioclețian, Caesar, răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. El este cel ce deschide calea impunerii liberei practici pentru creştini (libertatea de manifestare pe care o va impune oficial Constantin cel Mare). Dincolo de originea sa traco-dacică, el poartă lupte cu carpii, pe ca îi învinge şi îşi ia titlul de Carpicus Maximus.
 Împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman. El a propunus chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. Şi-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat. A tratat cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.
  La 400, Imperiul Roman de Răsărit utilizează denumirea de Dioceza Dacia și Dioceza Tracia. Nu se mai foloseşte termenul de Moesia în administraţie. Dioceza Dacia încorporează Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dacia Mediteraneea, Dardania, Praevalis. Dioceza Tracia încorporează Scytia Minor, Moesia Secunda, Thracia, Haemimontus, Rhodope, Europa Imperiul Roman de  Răsărit și el, perpetuează amintirea și rolul dacilor, tracilor în spațiul de la sud de Dunăre, într-o perioadă când, provincia Dacia carpatică, nu nai funcționa de mult timp. 
După 602, treptat, datorită așezării slavilor și bulgarilor la sudul Dunării, Împeriul Bizantin nu va mai opera cu termenul de Dacia în plan administrativ-teritorial. Va continua să utilizeze însă termenul de Tracia. Va păstra această denumire pentru una din themele (provinciile) sale – pentru provincia de lângă Marea Marmara. Un termen cu conținut teritorial, nu etnic. Față


Imperiul Roman De Rasarit Sec VI
de antichitate se perpetuează amintirea Macedoniei și Traciei dar cu alte conotații față de antichitate și pe arii relativ diferite. Bulgarii ajung în sudul Dunării la 679 d.Hr., chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Dispariţia numelui de Dacia este strâns legat de avantajele ce sunt date slavilor şi bulgarilor aşezaţi în aceste locuri – avantaje economice, juridice, politico-militare. Situaţia arată nemulţumirea romană faţă de nesupunerea populaţiilor traco-daco-ilire din zonă.
  Moesia, apoi Dacia – sunt nume care nu se mai folosesc la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit în administraţie. Roma stăpânitoare nu este legată de particularităţile şi caracteristicile etno-culturale. Este interesată de funcţionarea sistemului ce îi aduce venituri, avantaje, resurse, stabilitate. Nu este preocupată că a şters în timpul stăpânirii sale din memoria colectivă numeroase etnonime specifice antichităţii balcano-carpatice. Perpetuează însă constant numele de Tracia şi Macedonia. Mai târziu, Împeriul Bizantin şi el menţine ca nume al unor theme Thracia şi Macedonia. Pentru ţinuturile de la Dunăre foloseşte numele de

Diocezele Sec VI
Thema Paristrion (de lângă Dunăre) – are de a face doar cu reperele geografice ale spaţiului, nu cu populaţia, cu etniile dominante sau cu trecutul acestui spaţiu. Sugerează mai degrabă interesul strategic pentru acest spaţiu. Această themă încorporează vaste spaţii dintre Dunăre şi Mare, dintre Dunăre şi munţii de la sud Se suprapune peste mai vechile Moesia Inferior şi Scythia Minor. 


Bizanț, 1045

Bizanț, 1045


 Renaşterea şi Umanismul  vor reactiva numele Daciei la nivelul proiectelor diplomatice iar politicile Austriei şi Rusiei vor apela deseori la ideea de Dacia în propriul lor interes. Mihai Viteazu  la 1600, probabil că avea habar de asemenea proiecte şi discuţii. Unirea realizată de el este ca o renaştere a lumii carpatice în toată splendoarea ei, în folosul ei propriu. Mihai reactiva  şi legăturile cu lumea sud-dunăreană, la fel ca altă-dată, dar la alte dimensiuni. Forţa marilor puteri ale vremii fac ca această craţie a lui Mihai să fie de scurtă durată, dar să devină cheia acţiunilor într-o etapă următoare. Pe hărţi ale lumii occidentale, umaniştii au proiectat Atât Dacia cât şi Tracia

Harta Traciei Antice, după Abraham Ortelius, 1585
https://es.wikipedia.org/wiki/Tracia
Harta Traciei Antice, după Abraham Ortelius, 1585
Limitează lumea Tracă la sud de Munţii Balcani, implicând şi Munţii Rodopi, în nordul Mării Egee şi lângă Marea Marmara

Raspandirea Vlahilor
http://foaienationala.ro/cderea-constantinopolului.html

  Tracii (traco-geto-dacii) legaţi de marele dragon ce străbate Europa – lanţul montan carpato-danubiano-pontic – se pierd în istorie pe măsură ce alte mari puteri ale vremurilor se bat pentru a stăpânii şi exploata acest Mare Dragon Cu fiecare nouă stăpânire, noi straturi aristocratice s-au suprapus iar oamenii locului au fost mereu şi mereu marginalizaţi, aruncaţi în sărăcie, în asuprire. Din vechiul statut de romanus, au ajuns rumâni comunitate etnică exploatată. Au dezvoltat romanii populare, focare de rezistenţă şi luptă pentru independenţă. Oficial, internaţional, noi termeni îi desemnează în lumea medievală – Vlah, valah,Valahia. Parcă ar fi alţii, dar sunt aceeaşi oameni călare pe Marele Dragon. Sarea, aurul, argintul, arama, bronzul, fierul, lemnul, animalele munţilor, oile, vitele, caii le sunt bogăţia, bucuria, dar şi necazul, calvarul. A fi om al muntelui nu înseamnă că nu ai cultură proprie, că eşti înapoiat, că valorile tale nu se regăsesc pe răbojul culturi şi civilizaţiei. Între lemn, piatră, lut oferite din plin de munţi, doar nevolnic să fi şi să nu fi creativ. Doar cuceritorii, veniţi să preia bogăţiile munţilor în folosul lor neagă şi distrug realizările localnicilor pentru a-şi justifica prezenţa şi rădăcinile locale, pe care nu le au. Şi cozile de topor îi ajută cu vârf şi îndesat, pentru treizeci de arginţi, pentru un scaun în administraţie, pentru puţină putere peste cei păpăstuiţi.


Surse:
A
Homer, Iliada, editura Humanitas, Bucureşti, 2012;
Strabon, Geografia, VII, 3, 11.
B
Hristo M. Danov, Tracia anticǎ, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976;
Gh.Poenaru Bordea, Al.Suceveanu, Odrisii, în Magazin Istoric, Anul X, nr.7 (112), iulie, 1976, p.33.
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan coordonatori:Istoria ilustrată a României,
Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria României, vol. I, Bucuresti, 1964
Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 26
Valentin Marin, Dunărea de Jos în concepția strategică a lui Burebista, NOEMA vol. IX / 2010, p. 476-479
Oppermann Manfred, Tracii, între arcul Carpatic şi Marea Egee, Editura militară, Bucureşti, 1988;
V. Pârvan, Dacia. Civilizațiile antice din țările carpato-danubiene, ediția a IV-a, București, 1967
 I.Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
Dan Romalo Cronica getă apocrifă, pe plîci de plumb,București, 2002
Răzvan Anghel, MatoDavo Geto. Studiu asupra plăcilor dacice de plumb, studiu realizat între 2006-2014, prima apariție București, 2014, (P.23-25), ISBN 978-973-0-17894-4 în https://drive.google.com/file/d/0B8JvI_ExSifySm95a2tJTnB1U1E/view
 Romalo, Dan, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumbEditura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2005.
 Peţan, Aurora, Plăcuţele de plumb de la Sinaia-o sursă excepţională de cunoaştere a istoriei şi civilizaţiei dacilor. Dacia Magazin nr. 13, iunie 2004.
Manolache, Dumitru, Tezaurul dacic de la Sinaia, legendă sau adevăr ocultat? Editura DACICA, Bucureşti, 2006
Ungureanu, Viorel, Sar Mon Galo - numele antic al MoldoveiAl V-lea Simpozion Internaţional CUCUTENI-5000, Chişinău, 2010.
C.
11. https://books.google.ro/books?id=5cvpAQAAQBAJ&pg=PT127&lpg=PT127&dq=tracii+in+linear+B&source=bl&ots=c5xoJg-
30. http://matodavogeto.blogspot.ro
33. http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/lactant/lactpers.html
34. https://ro.wikipedia.org/wiki/Civilizația_miceniană
40. http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
43. https://sites.google.com/site/descopeririarheologice2010/cele-mai-vechi-fortificatii-grecesti-din-europa
44. http://spartacus-titanul.blogspot.ro/2012/02/regatul-odris.html
46. https://thraxusares.wordpress.com/tag/imperiul-vlahilor/
56. http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/arheologii-bulgari-au-descoperit-sofia-ruinele-vechiul-oras-roman
58. http://www.opiniateleormanului.ro/carlo-troya-a-scris-istoria-europeana-reala/
61. http://www.panacomp.net/valley-of-the-thracian-kings/
64. http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/cula-regeasca-de-la-sarmizegetusa-regia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu