Minoicii din sudul
Peninsulei Balcanice şi din sudul M. Egee erau indo-europeni, poate unii
dintre cei mai vechi indo-europeni. Se
încadrau neamului pelasg, trac, reprezentând un aspect cronologic foarte vechi
al acestora. Separarea tracilor
din masa populațiilor indo-europene s-a petrecut - în contextul teoretizărilor
clasice - în epoca bronzului, în acela;i momant în care s-au individualizat
grecii și ilirii. Minoicii s-au impus prin aspecte urbane de cultură şi
civilizaţie.
În perioada 2000 î.Hr.-1500 î.Hr. – în plină
epocă de migraţie a triburilor elene - în Grecia au fost numeroase cutremure
puternice care, în jurul anului 1700 î.Hr. au distrus prima serie de palate din
Cnossos, iar în 1628 î.Hr., au distrus insula Santorini prin explozia
vulcanului Thera. Astfel, toate cetățile fondate de pelasgi (pelasgoi
= oamenii goi, sumar îmbrăcaţi, spre deosebire de noii veniti, pentru
care îmbrăcămintea avea rol de protecíe faţă de vreme şi duşmani): Micene,
Tirint, Teba, Atena, Glo etc. au fost înconjurate de „ziduri ciclopice”
denumite și ”ziduri pelasge” construite în această perioadă din lespezi uriașe
de piatră cioplită, nelegate cu mortar, îmbinarea pietrelor fiind perfectă,
chiar dacă forma pietrelor nu era paralelipipedică. În Atena, zidul ciclopic
poartă denumirea de „zidul pelasg” şi avea nouă porți. Acest zid era gros de 7
m, atingea o înălțime de 20 m și înconjura baza dealului pe care a fost
construită Acropola. Zidurile ciclopice aveau un dublu scop: să reziste
cutremurelor puternice ce zdruncinau zona și să protejeze populația de
atacurile unor invadatori. Micenienii
au construit zidurile, însă stăpâneau cetatea la nici o sută de ani de la
construcția zidurilor, singura concluzie ar fi că acești invadatori erau aheii
înșiși. Aheii veneau din nord. De unde?
Singura excepție în ceea ce privește
existența zidurilor ciclopice din toate cetățile ocupate de micenieni în secolul
al XV-lea î.Hr. o constituie Pilosul, un port la mare, care a păstrat
caracteristica palatelor minoice din Creta: nu avea ziduri de apărare. Se ştie
că că a fost fondat de lelegi, o populație de origine tracă, unul din primele popoare din Grecia,
din insulele Mării Egee, Tracia și până în sud-vestul Anatoliei, pe care
primele triburi de ahei le-au găsit în Grecia. Lelegii au luptat alături
de troieni, împotriva grecilor după cum spune Homer în Iliada sa.
Micenienii ocupă în secolul al XIV-lea î.Hr.
Grecia centrală, nordul Peloponezului cu insulele din zona centrală și sudică a
Mării Egee. În jurul
anului 1450 î.Hr. cuceresc Creta și o jefuiesc de comori pe care le
transportă la Micene. Scrierea linear B micenian apare în jurul anului 1450
î.Hr. când sunt distruse două palate minoice în Creta. Ultima mare acțiune
războinică a aheilor a fost războiul contra Troiei, care a durat zece ani. După
ce au cucerit orașul și l-au jefuit, aheii s-au retras.
Popoarele mării, frigienii, vorbitori ai unei
limbi tracice (protoromâne) s-au
răzbunat pentru căderea Troiei jefuite de micenieni, de coaliţia aheilor.
Totodată, e posibil ca astfel să se confirme mitul reîntoarcerii heraclizilor
(tracilor ce construiseră începând cu anul 2000 î.e.n. zidurile ciclopice din
Micene, Tirint,etc). Dorienii, în în jurul anului 1100 î.e.n.,dau
definitiv lovitura de graţie civilizaţiei miceniene.
Sistemul de scriere al tracilor minoici au
fost Linearul A apărut în jurul anului 1950 î. Hr. Linearul B a apărut pe la
anul 1450 î.e.n., odată cu distrugerea de către aheii micenieni a seriei a doua
de palate de la Cnossos. Acest linear B este utilizat în inscripțiile scrise în
limba arhaică greacă miceniană până în jurul anului 1100 î.e.n. când, datorită
invaziei doriene din acest an dispare pentru 500 de ani orice formă de scriere
din Grecia continentală sau insulară.
În Grecia continentală sunt sute de tăblițe
scrise în linearul A în toate cetățile
Micene, Tirint, Atena, Teba, Pilos, etc.
PIATRA DIN KAFKANIA - o
mică piatră de râu rotunjită, având 5 cm în diametru, inscripționată pe o parte
cu simboluri ce par a fi din linearul B minoic și pe partea cealaltă cu un
topor cu dublă lamă (lybris) și 6 raze – datată
în secolul al XVII- lea î. Hr. Ea poate
fi descifrată mult mai cursiv şi mai coerent în sistemul
silabic traco-minoic tip linear A, decât în linear B.
Cele
două fețe inscripționate ale Pietrei din Kafkania (A și B)
Se pare că multor tăbliţe
descoperite în Grecia este necesar a se aplica linearul A traco-minoic şi nu
linearul B, aşa cum se insistă a se aplica (o scriere care se pare că aparţinea
dominatorilor veniţi). Se pare că, prin aplicarea linearului A se traduc cu
mult mai multă uşurinţăşi în acelaşi timp apare sugestia că, de fapt
fundamentul minoico-trac rămâne pregnant multă vreme după venirea triburilor
numite scolastic, greceşti.
Informaţiile cele mai vechi despre lumea tracică ne parvin din secolul
al XV-lea până în secolul al XII-lea. Textele scrise în Linear B prezintă
aspecte ale lumii tracice ca fiind altceva decât specificul lor, al celor ce
notează. Sunt informaţii notate din exteriorul lumii tracice. Scrierea lineară
B poate fi percepută ca o scriere aristocrat-sacerdotală a noilor veniţi, a
noilor stăpâni.
Pământul tracilor, Tracia, poartă numele unei
nimfe, Trake – conform mitologiei grecești (o variantă). Trake era profetesă și
tămăduitoare. Denumirea de Tracia intră în textele scrie pornind de la termenul
Trax, iar acesta este în strânsă legătură cu migrarea triburilor elene, a
aheilor, a dorienilor către sudul Balcanilor. Termenul este în strânsă legătură
cu cultul lui Ares adus de aceștia din locurile de unde au plecat. Trax este şi
un alt nume al lui Ares. Thrax este şi unul din fii lui Ares cu o mamă
necunoscută. Ares era trac pentru Homer care în Iliada îl implică pe acest zeu
al războiului în luptă sub chipul lui Akamas, căpetenie tracă (Iliada, V,
461-462).
Cele
mai timpurii izvoare ample ce îi menționează pe traci sunt poemele homerice, Iliada și Odiseea, scrise în sec. IX i.e.n. de către Homer. Acestea fac
referire la războiul troian din jurul anului 1200 î.Hr., un conflict dintre lumea
greacă timpurie, dominată de ahei și troieni, de la sfârșitul epocii bronzului.
Tracia şi tracii sunt în centrul atenţiei prin informaţiile transmise de
greci. Homer, în Iliada ne transmite informaţii despre Tracia şi traci. Sunt
informaţii notate undeva în secolul al IX-lea, dar în contextul unor evenimente
din secolul al XIII-lea – cucerirea Troiei de către ahei. În textul lui Homer
se face referire la ţinuturile şi locuitorii de pe coasta nordică a Mării Egee
şi din insulele imediat învecinate. Pentru Homer nu exista nici o diferenţă la
nivelul civilizaţiei între Troieni, lumea tracă şi aşa-zişii Greci, nici între
aliaţii unora şi altora. Aceasta arăta nivelul ridicat al civilizaţiei trace.
Pentru Homer, eroii erau în posesia unor bogăţii fabuloase. În spaţiul care,
scriitorii antici greci îl desemnează ca fiind al grecilor, în Iliada sunt
menţionate aşezări care se socotesc a fi trace şi întemeiate de traci: Argos,
care va ajunge în fruntea Ligii Peloponesiace (sec. V î.Hr.). Pausanias, mai
trârziu confirmă aceasta. Creta, Sparta sunt şi ele socotite ca fiind trace.
Cântul
al II-lea al Iliadei prezintă
triburile tracice şi conducătorii lor, implicaţi în conflictul troian. Dardanii şi alte neamuri aflaţi sub
comanda lui Eneas au primit arcurile de la Apollo – ceea ce sugerează originea
lor tracică, chiar dacă se aflau de mai multă vreme în Asia Mică. Este
implicată migraţia în acest context. Triburile din ţinuturile ce au capitala la
Larissa se trag din Ares şi sunt urmaşi ai lui Leto – cu alte cuvinte, au ajuns
în acea zonă, venind mai dinspre nord, fie în Thesalia, fie în ţinuturi din
nord-vestul Asiei Mici. Există oo sugestie de migraţie a comunităţilor tracice
spre sud, sud-est, până în Asia Mică. Iliada îi prezintă pe tracii din
Helespont, pe ciconi, pe peoni. Peonii vin de pe malurile râului Actios (Vardarul de astăzi). Paflagonii vin din ţara Tracilor (Ţara
Eneţilor). Din Asia Mică sunt menţionaţi frigienii,
lycienii, mysii (alții decât moesii despre
care se va vorbi în izvoare istorice din secolele Iî.Hr.-Id.Hr. și vor impune
numele unor provincii romane la Dunăre – Moesia, Moesia Inferior, Moesia Superior
sau Moesia Prima, Moesia Secunda). Toate aceste neamuri tracice sunt caracterizate
de utilizarea arcului şi a săgeţilor. Homer nu face nici o diferenţă, nici o
discriminare între aceste neamuri şi greci. În Iliada, tracii sunt consideraţi cel puţin
egalii grecilor. Foarte probabil că, europenii secolelor XVIII – XX, marcați de
manifestările imperialiste ale unor state ale vremurilor acelea, marcați de
spirit universitar sau de spirit naționalist, de ignoranță mascată,
nerecunoscută, din dorința de a socoti lumea greacă și apoi lumea greco-romană buricul lumii
europene, să fi neglijat prin omisiune, total ceea ce la Homer era evident: că modelul
trac era important pentru grecii acelor vremuri.
Iliada face referiri şi la
tracii de la Istros: hipemolgii, mizi i(moesii menționați și mai târziu,
în secolele Iî.Hr.-Id.Hr.), abii (C.XII./ v.1-9).
În cântul al XVII-lea, o parte din aceste neamuri tracice, vecine şi
aliate ale Troiei sunt socotite „aliaţi străluciţi’’ în timpul bătăliei.
Carienii peonii, lelegii, pelasgii divini,
cicobii, lycienii, frigienii, mysii, meonii sunt triburile tracice
implicate în războiul troian. Printre traci este invocat zeul Apollo pentru a avea putere în momente
dificile. El este zeul care îi sprijină pe troieni şi aliaţii lor. Zeul Apollo foloseşte arcul. Ares, divinitate de origine tracică,
este de partea troienilor. Tracii conduşi de regele Rhesos aveau cei mai
frumoşi cai – mai albi ca zăpada, mai iuţi ca vântul. Carul regelui trac este
împodobit cu plăci cu aur şi argint, iar armele lui sunt din aur strălucitor,
frumos lucrate. Sunt arme pe care nu le au muritorii, ci numai zeii. Rhesos
atrage invidia şi ajunge să fie furat şi ucis. Hoţia şi crima este susţinută de
zeiţa Athena. Ulyse (Odiseu) îi fură caii. Valoarea cailor regelui trac e
foarte mare. Pentru returnarea cailor, se oferă aur, bronz, fier. Dolon (trac
și el), descoperit în tabăra grecilor spionând, îşi negociază viaţa oferind
aurul, bronzul, fierul pe care îl avea acasă. Grecii nemiloşi, resping oferta
şi îl ucid mişeleşte.
Eneas, troianul, conduce în luptă o coaliţie de neamuri tracice: frigieni, carieni, myssii, ciconi paioni,
peoni, halitoni, dardani – triburi care, prin legăturile lor familiale,
sunt legate strâns de dinastia troiană. Eneas, pus în paralelă intenţionată cu
Hector, este protejat în mod deosebit de Apollo – ca să nu dispară numele lui
şi numele lui Dardanos. După arderea Troiei, Eneas se refugiază mai întâi în
Tracia, pe când urmaşii lui domneau în oraşul Schepsis, din Munţii Ida.
Troia însăşi, arheologic, etnic, are origini tracice, în straturile
arheologice cele mai vechi. Ea este, în contextul războiului troian, expresia
unei lumi şi civilizaţii deosebite, într-un moment în care, nici Athena şi nici
Pella nu s-au manifestat încă, pe scena istoriei.
În Odiseea, pe drumul înapoi
spre casă, făcut de Ulysse (Odiseu) este menţionată cetatea Ismaros, în ţara
tracă a ciconilor. Prădată de greci această cetate, ciconii îi atacă şi le
produc mari pierderi. Homer ne spune că ciconii ştiau să lupte călare. Toţi
ceilalţi luptau pedeştri sau în care de luptă. Apollo era zeu tutelar al
cetăţii Ismaros. Ulyse este aici cinstit cu şapte talanţi de aur, frumos
lucraţi, cu un vas de argint şi 12 amfore pline cu vin.
În Iliada, tracii sunt
socotiţi excelenţi mânuitori ai arcului şi săgeţii, spre deosebire de greci,
abili utilizatori ai lancei şi spadei. Tracii - sub influenţa comunităţilor
nordice de cimerieni, oameni ai stepei nord-pontice creatori ai kurganelor –
erau dominant păstori şi vânători, călăreţi destoinici, fapt ce-i va
caracteriza multă vreme în istorie. În mâna unui călăreţ iscusit, arcul cu
săgeţi face minuni, devine o armă de neegalat pentru acele vremuri. Nici grecii
şi nici romanii, mai târziu, nu se vor folosi în mod deosebit de arc, săgeată,
cal, călăreţ. Tracii, lumea geto-dacică, amazoanele sunt menţionaţi în istorie
cu preocupări pentru cai, pentru creşterea şi selecţionarea lor. Mitologia
tracă şi greacă vorbesc despre preocupările tracilor pentru hergheliile de cai.
(Hergheliile de cai au fost prezente în spațiul balcano-carpatic în forma lor
străveche - nu sub forma fermelor înțărcuite pe spațiu mult limitat, după model
occidental – până la începutul secolului al XX-lea).
De fapt, adevăraţii protagonişti ai războiului
troian nu sunt atât grecii, cât mai ales tracii, despre care ni se transmit
informaţii complexe, atât despre acţiunile militare,
cât şi despre spiritualitatea lor, despre atitudine alor faţă de lume şi viaţă
– despre naştere, căsătorie, luptă, moarte, ospitalitate, relaţionare între
familiile trace (în veşnic conflict şi contradicţie din diverse motive),
relaţionare cu oaspeţii trecători pe la traci.
Pentru
vechii greci, a fi trac însemna faptul de a dispune de un neasemuit temperament
al unui soldat desăvârşit, posesor al unui suflet ce şi-a păstrat nealterată
puritatea timpurilor străvechi. Grecii au mers până într-atât încât şi-au
căutat – ca semn al strălucirii – ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu
specificaţia unor sorginţii geto-dace (foarte probabil acest fapt încorpora și
un sâmbure de adevăr, dacă se ține cont de faptul că triburile grecești –
ionieni, eolieni, ahei, dorieni în mileniul IIî.Hr.- s-au deplasat din nord spre ceea ce se
definește ca Grecia antică). Spiritualitatea greacă antică a încorporat zeităţi
ale lumii trace: Ares, Apollo, Panthesileea. Grecii au recunoscut dintotdeauna
că au preluat de la traci poezia şi dansul.
Preocuparea pentru Tracia şi traci este intensă mai ales în perioada marii colonizări
greceşti (secolele VIII-VI î. Hr.), în perioada dezvoltării statului şi
imperiului macedonean (sec. IV î.Hr.), în perioada regatelor elenistice (sec.
IV-I î.Hr.). Cele mai multe informaţii provin mai ales din secolele V-I î.Hr. Cele
mai importante izvoare pentru istoria regatului odrișilor sunt Istoriile lui Herodot (484-425î.Hr.) şi cele ale lui Tucidide
(460-396 î.Hr.) şi
lucrarea Anabasis a lui Xenofon,
care au meritul de a fi foarte apropiate de evenimente şi, deci, credibile.
Unele informaţii se regăsesc şi la un autor din sec. I î.Hr., Diodor din
Sicilia, în Biblioteca istorică. Şi
Polibius ne transmite informaţii în lucrarea sa Istorii. Lor li se adaugă şi cele
scrise de Lucian din Samosata (sec. al II-lea î.Hr.),
Aristofan în piesa de teatru Acarnanienii.
https://thraxusares.wordpress.com/2015/04/08/tracia-si-anatolia-tinuturi-vechi-getice/
Lumea tracilor după Homer, Iliada
http://www.thracian.info/thrace_geography.htm
Spaţiul geografic pentru Tracia este în mod deosebit
în Munţii Rodopi.
În zona Munţilor
Rodopi sunt urme ce evidenţiază manifestările cotidiene şi viaţa spirituală a tracilor: Perperikon, Tatul, Belintaş, Golyamo
Bivolyane.
La Perperikon (Hyperperakion,
Perperakion, Perperek) se află urmele unui sanctuar trac, foarte vechi, de
dinainte de constituirea regatului odrişilor. La sfârşitul epocii bronzului şi
începutul epocii fierului, localitatea antică a devenit un centru important de
cultură. Istoricul grec Herodot povesteşte despre renumitul templu şi oracol al
zeului trac Dionysos, aflat în Rodopii de Est – „tăiat în stâncă, cu altarul de
piatră, în care se turna vin şi se aprindea focul”. Centrul spiritual se află
într-opoziţie ce îi conferă o panoramă a unui spaţiu Îvorbeşte
despre el în descrierea unui marș al lui Xerxes împotriva grecilor în 480 î.Hr.
Preoteasa şi prezicătoarea de aici era la fel de cunoscută ca şi Pithia din
templul lui Appolon din Delphi, care la origini, fusese creat şi susţinut tot
de comunităţile tracice care pendulau în activităţile pastorale în zonă.
Transhumanţa comunităţilor tracice şi getice acoperea un spaţiu foarte mare,
până dincolo de Caucaz ş i în estul
Asiei Mici.
https://www.tumblr.com/search/ancient%20bulgaria
Cisternă tăiată în piatră la sanctuarul de la Perperikon
http://bgtourinfo.net/roperperikon.html
Situl arheologic megalitic de la Perperikon
Un alt templu din aceeaşi perioadă
îndepărtată se află şi la Tatul 15 km est de Momcilgrad. Aici se poate vedea unul
dintre cele mai impunătoare monumente megalitice din ținuturile bulgare.
Complexul constă dintr-un templu păgân antic,
un centru de monitorizare a răsăritului și apusului de soare în anumite zile ale
anului – un observator al cerului - unde preoții lumii tracice au putut prezice
viitorul.
https://en.wikipedia.org/wiki/Tatul#/media/File:TatulSanctuaryHill.jpg
Sanctuarul de la Tatul
Tatul este doar o parte dintr-un
complex religios mult mai mare. În partea de nord a stâncilor se află numeroase
nișe și morminte. Există şi o ipoteză potrivit căreia, Orfeu tracul, ar fi fost
îngropat aici.
La
Belintaş, în zona centrală a Munţilor Rodopi, situat pe un frumos platou, se
află un alt complex sanctuar tracic în stâncă, în zona superioară a muntelui. Pe
5000 m pătraţi, cu o orientare nord-sud pe axul longitudinal, se presupune a fi
sanctuarul zeului trac Sabasios, zeu al bessilor.
http://bgtourinfo.net/roperperikon.html
Sanctuarul de la
Belintaş
Pe platforma superioară de piatră sunt săpate găuri rotunde,
care formează o hartă a cerului înstelat. Durata este de aproximativ 300 de
metri în altitudine 1225 m, la 30 km sud-est de Asenovgrad. Perperikon, Tatul, Belintaş, sunt
puncte ce se conectează la centrele de putere politico-militară şi
spiritual-religioasă a lumii tracice din acest spaţiu care. Ele se încadrează
între primele zone tracice cunoscute de lumea persană şi greacă.Urmele de la
Perperiko, Tatul şi Belintaş pot sugera trei centre de putere ce controlau
importante resurse solicitate pe rutele
comerciale din zonă pentru acele timpuri îndepărtate.
Urme ale
implicării spirituale ale tracilor în spaţiul montan se regăsesc şi la Kovan Kaya, lângă satul Dolno Cherkovishte, în Munţii Rodopi.
https://en.wikipedia.org/wiki/Satrap#/media/File:Provinces_of_the_Achaemenid_empire.png
Satrapia Skudra în cadrul Imperiului Persan
Se pare că această satrapie încorpora și țărmul vestpontic
până la Dunăre.
De la 512 la. C. să 479. C., tracii au fost dominaţi de persanii
care au urmărit extinderea în jurul Mării Negre și în Peninsula Balcanică.
Tracia este organizată ca satrapie sub numele de "Skudra".Se
pare că acestă provincie a încorporat yona Munţilor Rodopi şi yona de litoral,
până la Delta Dunării.
Se pare că tracii din Peninsula Balcanică,
zona munţilor Rodopi şi Balcani, implicaţi în exploatarea aramei, aurului,
argintului ajung să dezvolte statul cu structuri federale sau confederale
dominat de tracii odrişi. Vor încorpora teritorii adiacente, dincolo de spaţiul
ocupar de Satrapia Skudra.
Cei ce erau cunoscători şi implicaţi în
eploatări miniere de aramă, aur şi argint mai la nord, în zona carpatică sunt
numiţi într-o primă etapă agathîrşi – care prin tradiţii şi forme de
manifestare nu se deosebesc de traci, iar mai târziu, urmaşii acestora sunt
geto-dacii. Herodot ne menţionează că agathyrsul
este acela care umblă mereu cu thyrsul în mână, şi astfel arată că este
adorator al lui Dionysos. Purtătorul
de thyrs, la fel de bine poate fi interpretat ca persoana ce, folosind acest
obiect detectează – in concordanţă cu zeul Apollo, pe care îl adoră – resurse
în sol. Se ştie că, până astăzi, nuieluşa de alun e folosită pentru a detecta
apa din pământ şi astfel locul să fie ales pentru a săpa un puţ de apă, o
fântână. De asemenea se ştie că ansa măsoară câmpul energetic la cererea celui
ce o mânuieşte şi dă anumite informaţii legate de mediu, despre loc. Foarte
posibil ca agathârşii să fi fost depozitarii unor cunoştinţe despre mediu şi
resursele sale, bazate pe fina ş îndelunga observare şi acumulare de informaţii
din observare.
Descoperiri
întâmplatoare şi arheologice de tezaure de aur, argint, bronz specifice lumii
geto-dacice, spaţiul în care sunt menţionaţi agatârşii – traci strămoşi ai
geto-dacilor - , cunoscători în exploatarea aurului (la Herodot)
Dacă la început, pentru greci, Tracia se
referea la ţinuturile şi locuitorii de pe coasta nordică a Mării Egee, la zona
Munţilor Rodopi, la zona adiacentă Helespontului şi din insulele imediat
învecinate, Homer numeşte acest spaţiu Trada,
pentru secolul al XIII-lea î. Hr., în Iliada. Spaţiul locuit de lume tracică Homer îl numeşte a fi şi
într-o zonă delimitată a Asiei Mici, în nordul şi vestul acesteia.
Geografic, iniţial, Tracia se dezvoltă în zona Munţilor Rodopi, până la
Munţii Haemus (Balcani) în nord, până la Bosporos
Thrakios (strâmtoarea Bosfor), Propontis (Marea
Marmara) şi Pontos Euxeinos (Marea Neagră) în est şi până la Axios în vest, până
la Aegeus în sud. Cu timpul numele de Tracia este folosit de greci pentru a denumi teritoriul de la
sud de Dunăre, între Pontul
Euxin (Marea Neagră), Propontida (Marea
Marmara), Marea Egee, râul Mesta (Nestus) și râul Morava (Margus), spaţiu ce se învecina în apus cu Iliria și
cu Macedonia și
era locuit de neamurile tracice în mod
dominant.
Tracii,
cel mai mare neam, după acela al inzilor – în accepţiunea lui Herodot - au la
bază triburile locale de agricultori şi crescători de animale din spaţiul
carpato-balcano-pontic şi triburile de păstori veniţi din stepa euroasiatică –
prin nordul Marii Negre, în mod deosebit - numiţi convenţional indoeuropeni şi
care înălţau pretutindeni tumuluri – „Kurgane”, unde îşi înhumau (apoi şi
incinerau) morţii peste care aşterneau ocru roşu-simbol al sângelui, adică al
vieţii. Kurganul, tumulul, moghila,
movila – cu rol funerar pentru aristocraţie, regalitate, cu rol de heroizare,
de manifestare a heros-ului - rămâne o
formă importantă de
manifestare în lumea tracică, în spaţiul larg balcano-carpato-danubiano-pontic,
pe o perioadă mare de timp.
Dat fiind procesul de colonizare greacă, Tracia devenise atractivă prin
resusele sale fabuloase: aur, argint, aramă, bronz, herghelii de cai, oi şi
vite şi multe altele atât de necesare unor cetăţi-poleis greceşti care
continuau să întreţină legăturile cu colonizatorii greci, continuau să fie
preocupate de negoţ intens în acest spaţiu, pentru a-și asigura cele necesare
și a evita criza economică. Însuşi Tucidide, cel c esrie despre răyboiul
peloponesiac, dezvoltat în lumea greacă, este pentru mai bine de douăzeci de
ani locuitor al lumii tracice împreună cu familia sa, implicaţi în spaţiul de
exploatări miniere. Probabil că dorinţa de îmbogăţire era mare şi în acele
vremuri. Conducătorii traci locali puneau mari taxe asupra celor ce exploatau
minele. De altfel puterea regilor locali era strâns legată de aceste exploatări
miniere. Tracii sunt văzuţi de greci ca buni războinici. Ei ajung ca, adeseori
să fie implicaţi ca mercenari în conflicte militare ale grecilor, mai târziu
ale macedonenilor, apoi ale romanilor şi mai târziu bizantinilor.
Limitele
teritoriului lingvistic tracic, conform lui Ivan Duridanov, 1985.
Pe fundalul
colonizării greceşti, mai ales zonele de litoral cunosc o sinteză culturală.
Aceste zone se integrează formelor de trai, cultură şi civilizatie cu aspect dominant
grecesc. Se dezvoltă Abdera (în greacă: Άβδηρα) pe țărmurile nordice egeene, o
aşezare în care formele de manifestare nu mai sunt dominant tracice, ci
greceşti. Simbioza şi sincretismul între cele două lumi se produce mai mult sau
mai puţin paşnic. Cetatea antică Abdera datează din
secolul al VII-lea î.Hr. şi va juca un rol important în zonă, multă vreme (până
în secolul al IV-lea d.Hr., când oraşul e distrus de un cataclism). Prosperitatea acestui oraş este la apogeu în
https://es.wikipedia.org/wiki/Tracia#/media/File:Thrace_modern_state_boundaries.png
Zona din Europa
socotită a fi nucleul lumii tracice prezente în istorie prin informațiile
scrise, zonă pentru care s-a impus termenul de trac, Tracia – astăzi este
încorporat în trei state sud-est europene: Bulgaria, Grecia, Turcia
secolul al VI-lea î.Hr., pe
fundalul revoltelor de pe coasta de vest a Asiei Mici faţă de stăpânirea
persană. Declinul acestui oraş se manifestă începând cu secolul IV î.Hr. – perioada regatului odrişilor, a statului şi
imperiului macedonean, perioada elenismului.
Regiunile tracice sudice din preajma M. Egee,
sunt influenţate masiv de procesul de grecizare, elenizare, atâta timp cât
activităţile comerciale sunt dominante către această lume.
Tracii, mai larg, au fost un grup de triburi indo-europene care vorbeau limba tracă, o componentă a familiei limbilor
indo-europene. Aceste populații s-au
răspândit în estul, centrul și sudul Peninsulei
Balcanice și în părțile adiacente Europei
de Est.
Tracii menţionaţi
de izvoarele greceşti însă, au locuit în zonele
antice care la un moment dat istoric s-au impus conştiinţei publice ca Tracia, Macedonia,
Moesia, Sciția
Minor, Dacia, Panonia, Sarmaţia, Bythinia, Mysia, Frigia, în regiuni Balcano-carpato-pontice și Micro-Asiatice, Anatoliene.
Aria de
răspândire a triburilor de origine indo-europeană tracică (pelasgică,
traco-dacică)
Într-o
comunitate etno-lingvistică unitară şi largă, pe un spaţiu fizico-geografic
amplu, s-au dezvoltat triburi, uniuni de triburi, s-au generat mari familii
etno-lingvistice înrudite de-a lungul timpului, s-au generat dialecte și
graiuri.
Filosoful Xenofon (430-355 î.Hr.) descrie despre
tracii (geto-românii n.n.) sud-dunăreni, unde trăiau diferite neamuri de geţi:
odrisi, tribali, missi, moesi etc. Sofocle (497-405 î.Hr.), într’o lucrare
Triptolem, aminteşte de geţii sud dunăreni, peste care domnea regele Charnabon,
ceea ce atestă existenţa unui stat cu structuri specifice. Chiar Herodot
(484-425 î.Hr.) consemnează pe geţii sud-dunăreni ca locuind între Dunăre şi
Munţii Haemus. În Istorii, Herodot ne arată (4,93, 5,3) că geții au fost o componentă
majoră a lumii tracice. De asemenea ne sugerează că eponimul Thrax este atât la
originea Traciei cât și la originea numelui păstrat până astăzi al grecilor
Thraike-Zraike, citit g’hraik – graek. E adevărat că acest etnonim este
utilizat de alte comunități etnice, nu de grecii înșiși care se autodefinesc cu
termenul de eleni/heleni, iar țara Elada/Helada din antichitate și până astăzi.
Se pare
că tracii înșiși și-ar fi pronunțat numele sub forma Zraike.
Au fost utilizate numeroase variante în formă
scrisă, ale numelui de trac, Tracia – variante scrise care au cunoscut o și mai
mare varietate în pronunție, datorită variațiilor dialectale, și de graiuri,
numeroase variante regionale și de derivare: θρήkη (Threike) Trace, θρήξ (Threîks) Thrax.
Θραξ, θραkη sunt formele prezente în greaca clasică, antică. Preluînd din
greacă, limba latină utilizează forma Thraex.
Variante ale numelui țării: Thraca, Thrace,
Thraeca, Thraecia, Thracia, Trachia, Tracia, Threce, Trecia
Tracia era denumit un vânt. Un punct cardinal, nordul se desemna prin
termenul Tracia, la un momentdat, în antichitate, în texte grecești. De
asemenea se desemna și un mineral apropiat de structura asfaltului (Dioscoride,
Hesychius).
Se pare că tracii înșiși își pronunțau numele țării ca Zraika (Zraikes)
O inscripție funerară pusă pentru Flavius Dizala al lui Ezbenus sugerează acest
fapt.
http://sevtopolis.suhranibulgarskoto.org/en_obekt.php
Seuthopolis, situl arheologic, 1948-54
Pe
placa 111 este prezentă și o redare plastică a întâlnirii dintre Lysimachos și
Dromikto/Dromichetes
Există și situația în care mai apar și alte
semne: capul de bovideu, simbolul floral sau de moară de vânt, bovideul din
profil sau felina, portretulcu păr bogat și însemn al puterii dea-supra
capului. Rombul și capul de bour pe suport inalt sunt asociate în mod direct pe
Tăblița 126.
O parte
din aceste simboluri heraldice, alternate cu reprezentări prezente în
microreliefurile de pe diferite alte plăci sunt utilizate pentru a realiza un
chenar pe placa 31: semnul cu sugestie de floare sau moară de vânt, capul de
bovideu așezat pe un suport înalt, militarul stând în picioare și cu suliță,
simbolul cu sugestie de bovină, personajul u sugestie de înger.
Recent, s-a
descoperit o piesă unică din bronz (în
2013, din întâmplare, în urma unui incident natural). O matriță pentru turnat
piese cu caracter artistic, simbolic. Matriţa este o piesă extrem de complexă
și provine din atelierul unui orfevrier dac de la Sarmizegetusa Regia. Se
puteau turna în negativul pe care îl conține, bijuterii, piese pentru echipament
militar, medalioane, piese decorative de atașat la diverse obiecte – mobilă,
casete, vase metalice.
http://daco-getica.blogspot.ro
Reprezentări
ale tracilor
La nivelul mitologiei,
zeul Ares (a cărui origine este tracică) are și un alt nume, acela de Thrax,
fiind văzut ca patron al Traciei. Euripide în Alcestis promovează această idee.În această piesă de teatru ni se
spune că scutul său de aur/sau aurit a fost ținut în templul dedicat acestuia
la Bistonia, în Tracia. Acest scut al lui Ares avea forma specifică scuturilor
tracice – forma unei semiluni ce era numită pelta. Războinicii traci, pedeștri erau numiți
după scutul folosit, peltași.
Pentru secolele V-IV î.Hr., în
peninsula Balcanică lumea greacă vorbeşte despre odriși şi puterea lor. Lumea
tracică se manifestă prin regatul odrișilor în scrierile greceşti. Este un stat
născut din lumea tribală montană din spaţiul de est al munţilor azi, numiţi în
ansamblul lor, Balcani, dar mai ales Munţii Rhodopi.. Odrișii locuiau pe
Valea Hebrosului. Acest stat al tracilor odriși se
constituie în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr., pe fundalul
dezvoltării războaielor medice în lumea greco-egeană. Acest regat ajunge repede,
să se întindă de pe țărmul Mării Egee până la Dunăre, ca urmare a eliminării autorității persane ce se impusese
în zonă (La începutul războaielor greco-persane, spaţiul odrișilor era acoperit
de o satrapie persană, Skudra).
Tucidide (cel ce ne povestește despre
războiul fratricid, războiul prloponesiac, din a doua jumătate a secolului al
V-lea î.Hr.), acuzat de trădare, forțat de atenieni să părăsească cetatea, s-a
refugiat la traci, unde a trăit timp de 20 de ani. Împreună cu familia sa a
lucrat la minele de aur ale tracilor. A rămas impresionat de veniturile și
bogăția regatului creat de Teres.
Deși tronul se moștenea de către nepotul de
frate al regelui, s-a putut evidenția o succesiune genealogică pornind de la
Teres I, pentru secolele V-IV î.Hr.:
Succesiunea
genealogică a regilor traci odriși după Teres I pentru secolele V-IV
î.Hr., în conformitate cu Z.H.Archibald
Eliberat de
tutela persană, Teres I ( probabil 480 î.Hr. şi până
spre 440 î.Hr.), rege al odrișilor, extinde regatul dincolo de teritoriul
strict al tracilor odriși şi va lăsa ca o caracteristică dominantă ideea de
expansiune și la următorii regi. Iniţial, sub Teres,
statul odrisilor nu a fost foarte mare, căci, mai existau o serie de
structuri tribale, uniuni tribale independente, dar acest rege a dus o politică
de coagulare a triburilor şi uniunilor de triburi de factură tracică, până la
Dunăre – care devine element de delimitare a puterii tracilor de puterea
sciţilor. Avusese ca model și organizarea specifică a satrapiei Skusra. Se pare
că Teres, în organizarea statului a pornit de la elemente tradiţionale tracice,
la care s-au adăugat influenţele stăpânirii temporare persane şi prea puţin influenţă
dinspre colonizatorii greci.
Sitakles ( după
440, probabil 431-424î. Hr., mort în 424 î.Hr.) a adus Regatul Odris la apogeu
- de altfel cel mai cunoscut regat în lumea tracică balcanică. Expansiunea s-a
realizat la nord de munţi, până la Dunăre. Sitalkes aduse
sub stăpânire toate neamurile tracice. S-a implicat în conflictele dintre
succesorii regelui scit Ariapeithes - Skyles şi Octamasades. Spre
deosebire de predecesorul său, Sitalces este interesat de cultivarea unor bune
relaţii cu Atena, în condiţiile în care, cu vecina sa, Macedonia şi
cu regale ei, Perdicas II (454-414), avea mari controverse teritoriale, urmare
a politicii expansive a regelui odrișilor - care urmărea integrarea în
regat a cât mai multe neamuri tracice, unele aflate pană atunci sub autoritatea
Macedoniei. Sitalkes se implică în
războiul peloponesiac de partea Atenei. Sitalkes încheie un tratat
cu Athena, în 431, care prevedea o intervenţie a armatelor odrise în Pen.
Chalcidică pentru înăbuşirea răscoalei. În 429, Sitalkes a organizat o campanie
de 30 de zile. A atacat atât Pen. Chalcidică, cât și Macedonia. La expediţie
participă o serie de traci dintre Haemus şi Rodopi, la care se adaugă şi geţii
de dincolo de Haemus. În Macedonia reuşeşte destul de multe victorii, dar nici
una hotărâtoare. Nu dispunea de tehnică de luptă pentru asediul cetăţilor.
Atenienii, nu şi-au onorat promisiunea. Sitalkes se retrage datorită frigului
iernii, rezultatelor nesatisfăcătoare dar şi
la sfatul primit de la Seuthes, nepotul său şi moştenitor al tronului.
Seuthes I fusese sensibilizat şi influenţat
de Perdicas II, regele Macedoniei, care i-a oferit de soţie, împreună cu
o zestre considerabilă, pe sora sa, Stratonike. Câţiva ani mai târziu, în 424î.Hr.,
Sitalces moare, la asediul de la Delion, într-o luptă impotriva tribalilor,
traci de pe malul sudic al Dunării, care au refuzau să recunoască
autoritatea regelui odrișilor. Sitalkes a stăpânit tot ţărmul
maritim de la Abdera până la gurile Dunării. Foarte probabil ca Abdera să fi
jucat un rol major în regatul odrișilor lui Sitalkes.
Această politică a lui Sitalkes faţă de
Macedonia va stimula pe regii macedoneni de mai târziu să continue
ostilităţile, iar Filip al II-lea să supună statul odris şi să-l folosească
intens ca resursă pentru campaniile sale militare, pentru a recruta soldaţi
pentru falanga macedoneană. Alexandru Macedon va continua aceeaşi politică.
La
începutul secolului al IV-lea î.Hr., tezaurul regal al odrișilor era evaluat la
260 tone aur – obiecte și monede.
Societatea tracică era una piramidală, totalitară: regele,
comunitatea aristocrației sacerdotale și militare conectată la familia
dinastică, populația producătoare, care realiza veniturile individuale și ale
comunității.
Tributul
luat de către regii odriși de la populaţiile supuse şi de la cetăţile greceşti
împreună cu o serie de daruri constând din obiecte de aur şi argint
şi stofe scumpe - pe care regele şi
persoanele influente de la curtea lui le primeau – reprezentau sursa bogăţiior
celor ce conduceau în statul odris (erau precum cafeaua, țigările de origine
străină, casetofoanele, blugii, la un moment dat în epoca ceaușistă). La odriși nimic nu se poate duce la
bun sfârşit fără daruri, odrișii având
obiceiul mai degrabă de a primi decât de a da.
La odriși, tronul nu era moștenit
de fiul cel mare, ci de nepotul de frate. Regele era nevoit să demonstreze
permanent că este capabil să conducă, altfel, orice reprezentant al nobilimii
putea să îi ia locul, oricând.
Printre istoricii bulgari s-a impus
ideea că tracii aveau conducător, rege, dar nu capitală. De altfel, nucleul
acestui stat odris astăzi se află împărțit pe teritoriul unor state
contemporane: Bulgaria, Grecia, Turcia și Macedonia fiecare prezintă interese
diferite față de acest stat antic odris (ideologiile naționaliste, interesul
teritorial de astăzi deformează adevărul legat de lumea tracior odriși, de
antichitate, în general – unele elemente se exagerează, altele se diminuează ca
importanță și relevanță, altele se ignoră și se trec cu vederea, sunt percepute
ca inexistente. În zona turcă a stăzi cercetările legate de statul odrișilor
sunt inexistente sau sunt prezentate izolat.
La apogeu, regatul odrișilor avea în
stăpânire tot litoralul, pornind de la Marea Egee, din dreptul Abderei,
continuând cu Marea Marmara şi Marea Neagră, până în dreptul gurii de vărsare a
Istrosului, drum care se putea parcurge pe jos, cu un mers sprinten, în 11
zile, iar pe mare, cu vânt din spate, în 4 zile. Spre interiorul ţării,
de la mare, se făceau pe jos 13 zile. Spre
vest graniţa se afla pe Strymon (Struma de azi). Probabil neamurile supuse şi
cetaţile greceşti plăteau tribut anual care putea să ajungă la 1000 de
talanţi. Armata putea ajunge la efective incredibile: 120.000 de
pedestraşi şi 50.000 de călăreţi.
Sitalkes este
succedat de Seuthes, fiul lui Sparadocos, fratele lui Sitalkes. A renunțat la
politică expansivă și a dus o politică de conservare a hotarelor. Tributul
perceput cetăţilor greceşti a fost mult crescut iar la acesta se adăugau
numeroase daruri. Relațiile cu Macedonia se îmbunătățesc în timpul său. Se căsătorise cu Stratonike, sora regelui Perdicas.
Relaţiile cu Athena devin reci. În 410 î. Hr., la moartea lui Seuthes I, regatul
se împarte între Seuthes II şi Amadocos şi în scurt timp apar
conflicte de eliminare reciprocă. Sub
urmaşii acestuia la tron se pierd teritorii, se intră într-o etapă de relativă
decădere. Au loc la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. atacurile tribalilor
are manifestă opoziție și spirit de concurență. Până să se impună stăpânirea
Macedoniei în mod direct peste ţara odrișilor, regii acestei ţări s-au menţinut
în relaţii de alianţă cu Athena.
https://www.flickr.com/photos/mapsoftheancientworld/2114204387
Spaţiul
controlat de Regatrul tracilor odriși evidenţiază triburi ce au compus acest
stat
(o hartă
realizată de Hoddonot)
Cercetările arheologice și mai puțin
izvoarele scrise punctează câteva centre importante ce pot fi luate în calcul
pentru a fi fost centre de putere în lumea tracilor, a tracilor odriși.
Strelcea – undeva între
Pazardgik, Plovdiv, Panaghiurishte – dar mai aproape de aceasta – se află în
valea pitoreasca a raului Luda Jana, care trece pe lângă muntele Sredna Gora.
Aici se află mausoleul și mormântul-templu tracic ce datează din secolul V
î.Hr. În mormânt s-au găsit car, cal schelete cu armament și veselă.
O importantă reşedinţă şi necropolă a tracilor
odriși se pare că a fost in
apropierea satului Starosel în
muntele Kozi Gramadi din lanţul muntos Sredna Gora. Reședinţa se afla nu
departe de orașul Hissar, la o altitudine de 1200 metri. A fost construită în
secolele V-IV î.Hr.
și era folosită drept
capitală a vechiului trib trac din această zonă a Bulgariei de astăzi. Construcţii din aşezare foarte bine
conservate sunt datate în perioada
354 - 342 î.Hr., în timpul regelui Teres
al II-lea şi apoi al lui Cotiso. Regiunea
a fost un centru puternic al antichităţii premacedonene, în secolul IV î.Hr.
Aceasta a fost distrusă în timpul apariției statului macedonean al lui Filip al
II-lea, probabil în 342-341 î.Hr.
Regiunea Starosel este socotită a doua, după valea Kazanlâkului, în care
sunt concentrate numeroase și diverse obiective ale vieţii politice şi
religioase ale vechilor traci. Aici au fost descoperite 6 sanctuare, dintre
care 5 sunt unice, câteva înmormântări regale bogate. Templul „Cetinyova
Moghila” este cel mai mare templu tracic descoperit până acum. Sanctuar
monumental cu fortificare de piatră şi scară de paradă, piaţetă ritualică şi un
coridor care duce la camera de înmormântare circulară, bogat decorată cu
ornamente şi semicoloane. Întregul complex este datat în a doua jumătate a
secolului al IV- lea î.Hr. Se presupune că aici a fost îngropat regele trac
Sitalkes. În zona de nord a fortificaţiilor se află o baie de piatră pentru
depozitarea vinului folosit în ritualurile orfice. Între templu şi un vechi
altar de piatră se află un mormânt zidit cu o înmormântare bogată. În movila
„Horizont” este singurul mormânt tracic cu coloane descoperit până acum – 6 de
faţadă şi 4 laterale. În apropiere se află 4 movile cu morminte diferite prin
arhitectură. Reşedinţa tracică
„Kozi gramadi” este înconjurată cu un zid fortificat, care ocupă aproximativ 10
ari, suprafaţă cu o sistematizare rar întânită. Cetatea şi reşedinţa sunt
legate de un drum antic. O monedă de argint de la sfârşitul secolului al VI-lea
şi începutul secolului al V-lea î.Hr. stabileşte perioada în care a fost
construit acest complex. Descoperirea este unică, o clădire reprezentativă
tracică similară din această perioadă nefiind încă descoperită. Palatul pe două
etaje are o intrare impresionantă şi decoraţiuni pe pereţi. Are două baze
dreptunghiulare de coloane, prag cu găuri pentru mecanismul de fier al unei uşi
cu o aripă. De cealaltă parte a spaţioasei încăperi se află două scări
simetrice înguste, care duc către un fel de tribună. Pe podeaua sălii arheologii au
descoperit monede ale conducătorului trac Teres al II-lea şi ale cuceritorului
macedonean Filip al II-lea. Au fost descoperite, de asemenea, fragmente de
ceramică grecească de import şi locală tracică, un topor de fier cu lamă dublă
/labrys/ parte dintr-un pieptar de aur. Iar în reşedinţă şi pe pantele dealului
sunt urme abundente ale unei lupte aprige - vârfuri de suliţe şi săgeţi,
mahayra tracice, mii de greutăţi de plumb pentru prăştii. Imediat lângă ele se
află un sanctuar mai vechi, dintr-un bloc de piatră monolitic cu jgheaburi
pentru sacrificii.
În Munţii Haemus, spre vest faţă de Starrosel
este Panaghiurishte, localitatea în care, la 1949, trei fraţi lucrând la o
cărămidărie, au dezgropat la o adâncime de 2,5m, un tezaur de peste 6 kilograme - obiecte de factură tracică, din aaur de
23k. Obiectele, datate în secolele IV-III î.Hr. sunt considerate a fi fost
utilizate de regii traci ca vase ceremoniale: o fială, o amforă, şapte
rython-uri.
Regatul
Odrisilor, a încorporat mai multe triburi şi uniuni de triburi, cel mai adesea
violent, prin forţa armelor şi armatelor. Foarte probabil să fi avut o
aristocraţie mililitară şi religioasă care impunea regulile jocului politic
faţă de triburile subordonate şi supuse, triburi cel mai adesea de acelaşi neam
cu ei. Foarte probabil să fi ajuns să funcţioneze ca o federaţie ce îndeplinea
cu precizie sarcini cerute de conducerea centrală a statului. Căsătoria regelui
cu femei din triburile cucerite, supuse, era un obicei în epocă, nu numai la
traci. Îl regăsim şi la macedonenii care de fapt şi ei se înrudesc îndeaproape cu
tracii.
Istoricii au evidenţiat – pe baza izvoarelor
istorice - în spaţiul în care a evoluat regatul tracilor odrisi, în secolele
V-III î.Hr. mai multe triburi tracice diferenţiate. Dinspre sud spre nord, pot
fi menţionate triburile: dolonci, apsinthii, caenii – în
vecinătatea Propontidei (M.Marmara), thinii şi asty pe ţărmul Pontului -
odrisii
- la est de Hebru, în munţi - ciconii
– la sud de odrisi şi la vest de râul Hebros -
bessii, dii – în M-ţii Rodopi, la nord de Abdera – edonii,
maedii - între Râurile Nestos şi Strimon – bisalţii, dendelethii,
sardii, spre vest, în spaţiul montan, spre nord scordiscii. În câmpia
înaltă, către Dunăre se aflau tribalii, crobizii, geţii. (vezi
harta de mai sus). În acest context, subordonarea faţă de un conducător unic nu
era una comodă, stabilă, constantă în intensitate.
Kotys I (383-360 î.Hr.) reuşeşte să reunească regatul
pe timpul domniei sale şi să îl stabilizeze, dar moare asasinat de un grec. Se
pare că Athena a fost amestecată în acest asasinat, deoarece grecul ucigaş
fusese plătit de Athena. La
moartea lui Cotys, regatul odris se imparte în tei regate distincte.
Tracia devine o pradă uşoară pentru Filip II (359-336) al Macedoniei care,
în 342/341, cucereşte Tracia.
Filip II construieşte Philippopolis (azi Plovdiv în spaţiul vestic odris). Încearcă prin
construirea acestui oraş să încorporeze autoritatea odrisă puterii macedonene,
să spargă rezistenţa acestor odrişi şi în acelazi timp să le utilizeze cât mai
eficient resursele care îi făceau puternici. Această ţară anexată Macedoniei,
se bucură, totuşi de autonomie, păstrându-şi dreptul de a emite
monedă. În 335 î.Hr. îi regăsim pe odrişi ca aliaţi ai lui
Alexandru cel Mare (336-323) în
expediţia împotriva tribalilor, în apropierea Dunării.
Poziţionarea
siturilor arheologice care sugerează importante reşedinţe regale,
reşedinţe tribale cu rol major în lumea tracică, balcanică.
Se observă că cea mai mare parte a lor sunt
aninate de munte, de Munţii Haemus.
Puţine sunt în afara spaţiului montan
propriu-zis – Alexandrovo,
Mezek, în sud, Sveshtary, Dauosdava în nord Pentru acești traci, resursele
muntelui erau importante: pădurea, animalele aurul, argintul, arama, fierul,
plumbul, piatra, sarea.
În 333 î.Hr, odrişii participă
la lupta de la Issos alături de
Alexandru cel Mare, unde se obţine o victorie hotărâtoare împotriva
regelui persan Darius al III-lea. Pe
vremea lui Alexandru şi mai târziu a lui Lisimah, odrisii înceracă să se
răzvrătească în mai multe rânduri împotiva macedonenilor. Incercările lor
eşuează.
Între 336-335 î.Hr., numeroase triburi tracice s-au revoltat faţă de
autoritatea macedoneană şi au atras intervenţia lui Alexandru cel Mare, care
i-a învins pe geţi şi pe tribali în 335 î.Hr.
Un rege
al odrisilor, numit Seuthes al III-lea (331–310 î.Hr.), iniţial
subordonat Macedoniei, se revoltă prin 325 î.Hr. faţă de Alexandru Macedon. Este
angrenat în luptele pentru putere dintre diadohi, marii generali moştenitori ai
Imperiului lui Alexandru, fiind când de partea lui Lisimah, când de partea lui
Antigonos Monopftalmos.
Seuthes al III-lea, după modelul lui Filip al II-lea, întemeiaza
oraşul Seuthopolis, situat aproape
de Kazanlîk iar acesta devine foarte repede un important centru economic,
politic şi cultural. S-a menţinut drept capitală până în 270 î.Hr.
Unde a fost reşedinţa regală a regilor odrişi, până la Seuthes al
III-lea?
Undeva în Munţii Rodopi, în văile ce se deschid spre versanţii sudici? A
fost Abdera implicată de regii odrisi până la Seuthes al III-lea, în acţiunile
de guvernare şi conducere a regatului lor? S-a aflat reşedinţa primilor regi
odrişi în văile Munţilor Haemus?
Dacă se acordă atenție faptului că regii traci odriși au bătut monedă,
în secolele V-Ivî.Hr, monetăria a fost în locuri diferite – este foarte posibil
ca reședința regală să fie strâns legată de acest aspect, pentru a exercita
controlul, autoritatea. Este foarte
probabil ca primele reședințe regale să fi avut ca element de bayă lemnul, nu
piatra. Astfel, Sparadokos este regele care emite cele mai vechi monede ale
tracilor odriși. Medokos (Amadokos) în jurul anului 410 î.Hr. avea probabil
monetăria la Maroneia. Regele Hebryzelmos, pe la 380 î.Hr. avea monetăria la
Kypsela, la gurile Mariței – foarte probabil ca aici la Kypsela să fi fost
reședința acestui rege odris.. Pentru regele Kersobleptes, care preia doar o
parte din teritoriul statului odris sub Cotys I, tatăl său, sediul atelierelor
monetare se afla din nou la Maroneia. Foarte posibil ca în paralel, celălalt
conducător odris cu care împărțea statul lui Cotys I să fi utilizat ca loc de
reședință Kypsela, la gurile Mariței, revenind într/un punct utiliyat anterior.
Un al treilea conducător, domina regiunea de pe cursul Mestei, și spre vest. Intrarea
lui Filip al II-lea în această zonă vestică a tracilor odriși, face ca acesta
să își impună controlul la Krenidas, să colonizeze macedoneni, iar mai apoi să
schimbe numele în Philippi.
De ce
Seuthes al III-lea construieşte Seuthopolis, în această poziţie? Este o situaţe
similară cu cea pe care o vom găsi mai târziu la geto-daci, când Sarmizegetusa
se impune ca reşedinţă şi nucleu statal? Pe valea aflată la vest de Kazanlâk, acolo
unde Bulgaria comunistă a creat marele lac artificial Koprinka, acesta a
acoperit ruinele reşedinţei Seuthopolis şi împrejurimile acesteia. În anii
1948-54 s-au făcut cercetări arheologice şi a fost complet decopertat de
arheologi, fotografiat şi studiat. Construirea
barajului din zonă a făcut ca ruinele să fie acoperite de apă în centrul unui
mare lac.
Seuthopolis
Cercetările şi hărţile ne arată că oraşul
fusese amplasat strategic, conform mentalităţii tracice, într-o zonă relativ
ridicată, într-o vale unde să fie protejat din trei părţi de apele curgătoare.
Protecţia naturală a cursului de apă a fost eficient exploatată. Aşezarea avea
fortificaţii solide. Se poate constata un proiect bine gândit şi închegat în
amplasarea şi dezvoltarea acestei reşedinţe regale. Se observă implicarea unui
efort colosal, coordonat şi susţinut pentru ridicarea acstei aşezări. Înseamnă
că autoritatea centrală şi comunitatea tracă funcţionau fără fisuri profunde,
dacă s-a putut realiza un asemenea efort. Înseamnă că economia statului
permitea asemenea eforturi. Aşezarea s-a dezvoltat pe 5 ha. A fost realizată
Seuthopolis în raport cu nivelul terenului
peste ruinele unei aşezări şi ale unui palat mai vechi al lumii tracice
– aşezare şi palat importante pentru autorităţile locale tribale, dificil
subordonate de Seuthes al III-lea. Râul
Tundzha, numit mai târziu Tonezus, asigură protecţia exterioară a
fortificaţiilor la Seuthopolis.
Aşezarea avea două porţi, drumuri drepte, ce se încrucişau în unghi de 90 de grade, în
centrul aşezării. O piaţă publică se afla lângă Templul lui Dyonissos. Orașul
era sistematizat și dispunea de străzi lineare, perpendiculare. În centru se
afla piața, agora dreptunghiulară. S-au
descoperit case asemănătoare cu cele grecești – aveau camere grupate în jurul
unei curți interioare,
http://sevtopolis.suhranibulgarskoto.org/sevtopolis-img-obekt-img02.jpg
Distribuţia spaţiilor construite, decopertate
în 1948-54, în interiorul zidurilor la Seuthopolis
mărginită pe o latură sau mai multe de coloane. Aşezarea
era locuită de aproximativ 50 de familii tracice din înalta aristocraţie
conducătoare a statului. În nordul orașuluise află un complex fortificat, o
citadelă ce existase probabil dintr-o etapă anterioară, de pe vremea când,
Filip al II/lea al Macedoniei incendiase așezarea de aici, în cursul
expedițiilor împotriva odrișilorAceastă incintă fortificată avea poarta spre
sud-est și era accesibilă doar din interiorul orașului.
Lacul Koprinka, creaţie comunistă, acoperă vechea
capitală a statului odrișilor din secolele IV-III î.Hr.
S-a găsit textul: Această
mărturie să fie săpată pe două plăci şi
să fie făcute la Seuthopolis, în templul marilor zei traci.
Palatul avea
două nivele şi o latură ajungea la 40 m. lungime. Era un palat cu încăperi
numeroase. O încăpere prezenta pereţi viu coloraţi şi marmură. Seuthopolis prezintă construcţii numeroase.
Câteva dintre acestea: un templu-palat complex, Templul lui Dyonissos, Sanctuarul
Marilor Zei Traci. O inscripție (în limba greacă)menționează că în
agora exista un altar dedicat zeului Dionysos.
Zidul de
incintă din piatră, peste care se dezvoltă zidul de cărămidă și apoi de lemn, acoperișul
de țiglă, împodobit cu antefixe în formă de palmete, coloane și elemente
decorative dorice se impun în spațiul arhitectonic.
Planul încorporează gândirea greacă
arhitecturală, dar dezvoltă ceva specific lumii tracice. Se foloseşte foarte
mult cărămida, fapt nespecific lumii greceşti la acea vreme. Seuthes al III-lea
a bătut monedă şi la Seuthopolis s-a evidenţiat acest fapt: s-au descoperit
2000 monede dintre care 800 aveau chipul lui Seuthes. Foarte probabil că aici
se afla tezaurul regal şi monetăria statului. Au fost descoperite şi obiecte
ceramice grosiere dar și lucrate la roată, tracice, obiecte ceramice greceşti, obiecte de lux,
bijuterii, fragmente de statui de piatră, amfore şi alte artefacte.
La nord de Seuthopolis se află ruinele unei
mai vechi aşezări demolate şi arse. O ipoteză promovează ideea că, după ce a
înfrânt rezistenţa conducătorilor din această zonă, prin 323-320 î.Hr., Seuthes al III-lea a revenit şi şi-a construit
propria reşedinţă aici, dovadă a faptului că resursele din această zonă erau
atractive, îmbietoare, şi de controlat pe deplin – cupru, aur, argint.
La nord de Seuthopolis, în câmpia de lângă orăşelul Kazanlâk se află numeroşi tumuli, morminte
toate fiind creaţie a odrisilor, din perioada secolelor V-III î.Hr. Zona este socotită a fi Valea regilor
traci. Tumuli funerari se află și mai la
nord, spre nord-vest, nu departe de Dunăsre, la Sborianovo, Sveshtary. Tumuli
funerari se mai regăsesc și în sud-est. Prin bogăţia descoperirilor arheologice făcute în aceşti
tumuli, se pot admira valorile unei aristocraţii
bogate şi puternic
ancorate în valorile şi tradiţiile proprii. Mormintele tumulare care ascund
structuri arhitectonice diverse, de la simple la complexe, cu picturi murale
dar şi cu coloane şi sculpturi – statui, cariatide – sunt numeroase şi par o
caracteristică importantă a familiilor dinastice şi a aristocraţiei acestui
stat – a conducătorilor de triburi încorporate acestui stat. 1500
tumuli sunt cunoscuţi în Bulgaria şi doar vreo 150 sunt studiaţi arheologic. Şi
aristocraţia conectată la regalitate folosea mormintele tumulare – cu inhumaţie
sau incinerare.
Mormintele tumulare
ascund experimente constructive, încercări de rezolvare a unor probleme
arhitectonice care folosesc piatra brută, piatra parțial finisată (spre
interior), cărămida, chiar și lemnul, bolta circulară, bolta clopot, bolta fagure, boltirea
ogivală, tavanul semicircular sau în unghi ascuțit, bolta în șa la dromos,
sculptura, cariatidele, coloanele, bazorelieful, pictura viu colorată. Ascund o
diversitate mare de manifestări artistice pe aceeași temă, și în același timp o
unitate caracteristică secolelor V-I î.Hr.
Seuthopolis, situl arheologic, 1948-54
O altă aşezare fortificată din
aceeaşi perioadă de glorie a triburilor de la sudul Dunării se află nu departe
de Razgrad. Este vorba de Daosdava –
probabil cetatea lupilor, a dacilor
(geţilor).
Dacii se numeau ei înşişi mai de demult ”lupi”
sau ”cei care sunt asemeni lupilor”,
cei care seamănă cu lupii” sau cei ce folosesc lupii în lupte. ”Cetatea lupilor” ar fi aparţinut
triburilor getice ale maedi-lor care
locuiau în zona de sud a Dunării. Aşezarea are o întindere destul de mare,
încadrată pe 140 de coline, apropiate şi de mici dimensiuni, având temple,
edificii şi morminte tumulare. Aşezarea a fost iniţial civilă, fiind ulterior
fortificată şi transformată în cetate în decursul secolelor IV-III î.Hr, când
se pare că au fost construite majoritatea edificiilor importante. Zidurile în
diferite faze de construcţie au fost şi din lemn de tipul palisadelor, dar şi
din piatră.
O asemenea transformare poate fi legată fie de lycantropia propriuzisă,
fenomen foarte răspândit, dar atestat mai ales în zona balcano-carpatică, fie
de o imitare rituală a comportamentului şi aspectului exterior al lupului.
Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin
urmare confreriile secrete de războinici. Tinerii, după ce-şi dovedeau bravura
şi parcurgeau iniţierea ritualică, ajungeau să facă parte, după cum spune Mircea
Eliade, dintr-o confrerie secretă de războinici redutabili. Aceştia nu
cunoşteau teama în luptă şi atacau cu sălbăticie, asemeni lupilor.Foloseau
chiar piei de lup, pentru a se transforma ritualic în fiară. Cât războinicul
era îmbrăcat în pielea lupului, era carnasierul însuşi: nu numai că era un
războinic feroce şi invicibil, dar nu mai avea nimic omenesc. Daosdava -
Cetatea lupilor e foarte probabil să fi fost un centru al acestei confrerii
secrete de războinici feroce. Un loc cu implicaţii sacre, cultice - o arată
templele şi monumentele cu iz megalitic care favorizau iniţierea. Un loc cu
implicaţii militare - o arată incinta fortificată. În această aşezare au fost
descoperite morminte de câini sau lupi, ceea ce ar întări această ipoteză şi în
acelaşi timp existenţa unui cult al lupului. Este foarte probabil ca să
fi existat o formă de venerare a câinilor, lupilor, o utilizare ritualică a
acestora. Foarte posibil să fi fost utilizaţi spre a fi sacrificaţi în cultul
lui Apollo, în hierogamia lui Helios-Apollo. Susţinută de dovezi
arheologice clare, este recunoscută prezenţa în zona de sud a Dunării, a unui
corp de elită al războinicilor geţi. Este vorba de aşa numiţii războinici de
tip Padea – Panaggiurski Kolloni. Funerar, sunt prezenţi în în nordul Bulgariei şi în Oltenia unde numeroase
descoperiri funerare conţin asocieri de materiale specifice acestei regiuni
(săbii lungi cu două tăişuri, pumnale curbe, vârfuri de lănci, umbo şi alte
elemente de la scut scut, zăbale şi diferite piese de harnaşament). Toate se
caracterizează prin incineraţie ca rit funerarar (tumulare la sud de Dunăre şi
plane la nord de fluviu), fiind vorba în general de necropole nu foarte
întinse.
Călăreţi, probabil din rândul aristocraţiei militare, a căror existenţă este
atestată prin inventarul mormintelor de incineraţie destinate acestora. Este
foarte probabil ca o mixtură
Daosdava
https://oceanospotamos.wordpress.com/2011/11/14/1655/helis-reservoir-for-water-in-front-southern-wall/
Rezervor
de apă la Daosdava
etnică, cu indivizi aparţinând
triburilor scordiscilor, triballilor, geţilor, dacilor, să fi acţionat
aici. Călăreţi de elită din rândul
nobililor ar fi putut ocupa în secolul al III lea î. Hr şi zona Daosdava, ei
fiind probabil din rândul celor care controlau cetatea şi ţinutul. Epoca de
glorie
La Sboreanevo,
descoperirile au pus în evidenţă lucruri noi şi enigmatice care, au
stârnit, la începuturi, dispute aprinse chiar şi printre istoricii
de primă mână. Au fost aduse la lumină cimitire întregi de lupi. Descoperirea acestora la Daosdava afăcut ca nimeni să nu mai vadă în lup doar un simplu
simbol al geto-dacilor. S-a conturat ideea că miile de lupi
erau folosiţi în luptele cu atacatorii capitalei – Daosdava – că
lupii erau o adevărată armă în lupte. De asemenea s-a emis ipoteza că specificul
haitelor de lupi a putut fi exploatat ca
tactică şi strategie militară pe câmpul de luptă.
Movile. Morminte tumulare tracice exploatate
arheologic de bulgari.Sveshtary
Pentru
secolul II î.Hr., Livius menţionează - în teritoiul maedi-lor, între Axos şi
Strymon - localitatea Desudava, pentru care Vasile Pârvan propune şi variantele
Deusdava, Dausdava. Foarte probabil că în lumea tracică prolematica lupului să
nu fi fost una prezentă doar la un are în strânsă legătură cu pericolele
externe – politica expansionistă a regatelor elenistice, celţii veniţi în
Balcani şi mai târziu romanii.
Sveshtary. Morminte tumulare astăzi celebre
prin structura arhitectonică şi decoraţiile lor (protejate de statul bulgar si
introduse circuitului de cercetare stiintifica si turistica
Macedonia
a fost un regat în lumea antică, situat în nordul peninsulei grecești, regat ce
a adus slăbirea autorității regatului odrișilor. A fost un regat și apoi pentru
scurtă vreme un imperiu, în timpl lui Alexandru cel Mare, fiul lui Filip al
II-lea, care, a urmărit subordonarea lumii tracice cu orice chip. A
fost un regat ce a avut au avut numeroase legături
cu Geții după cum reiese din aparițiile frecvente ale Macedonenilor în textele
de pe plăcile de plumb de la Sinaia. Macedonenii apar pe plăcile 7, 13, 19,
79, 91, 108, 109, 111, 115, 125. Aceste
tăblițe de plumb descoperite la sfârșitul secolului al XIX-ea, menționează regi
macedoneni: pe Amyntas al III-lea (rege între 392–370 îen) în expresia
AMINTEO MATIQO MAKIDONIO, adică „Aminteo conducătorul Macedonean”, și apoi
KUE AMINTOU ESOE ELIE REKUNE TURPEIO. Este prezent și Filip al II-lea (rege
între 359–336 îen) sau Filip al V-lea (rege între 221–179 îen) în
expresiile REGIO FILIPOU, adică „Regele Filip” și MARIO FILIPOU adică
„Marele Filip”.Apare și Antigonus al II-lea Gonatas (rege între 277 – 239
îen) sau Antigonus al III-lea Doson (rege între 229 - 221 îen). Perseus
(rege între 179–168 îen) apare MATO PERSO MAQIDONUO, adică „Conducătorul
Perseus Macedoneanul”.
La marea expediție de cucerire a Imperiului
Persan, pe care Alexandru Macedon a pornit-o în 335î.Hr., au participat și
contingente însemnate tracice. Motivul pentru această expediţie era ideea de
pedepsire a statului şi regelui persan pentru invadarea cucerirea şi stăpânirea
- cu mai bine de 150 de ani ân urmă a
pământurilor greceşti şi tracice. Această propagandă pornită din preajma lui
Alexandru Macedon a remodelat orgoliul şi interesele aristocraţiei militare
odrise şi a diminuat temporar atitudinea
ostilă macedonenilor stăpânitori peste ţara tracilor odrisi. O parte din dinaștii și aristocrația odrisă
dezvoltă o atitudine filomacedoneană temporară, se manifestă şi influențeze puterea
macedoneană mai ales în strânsă legătură cu campania militară. Pe pământurile
tracilo rodrişi, la 330 î.Hr. se dezvoltă o revoltă față de Macedonia, având în
frunte pe prințul odris Rhebulas, probabil fiu al lui Seuthes al III-lea.
Seuthes al III-lea aparent vasal al Macedoniei, se manifestase independent și
puternic atunci când își construise reședința la Seuthopolis.
La 323
î.Hr., la moartea lui Alexandru Macedon, posesiunile tracice i-au revenit lui
Lysimachos, general în garda personală a marelui cuceritor al Imperiului
Persan. Lysimachos a fost nevoit să se confrunte cu reacția ostilă a lui
Seuthes al III-lea. Superioritatea lui Lysimachos nu a fost suficientă pentru
ca să își impună și mențină autoritatea pe întreg spațiul tracic până la
Dunăre. El se confruntă și cu ostilitatea cetăților grecești de la Pontul
Euxin, în frunte cu Callatis (Histria, Odessos sunt și ele implicate). La
rezistența și opoziția lui Seuthes al III-lea se adaugă paralel și acțiunile
susținute de Antigonos, cârmuitorul Asiei Mici, care trimisese unități militare
în Tracia, la Perinthos, pentru a se confrunta cu Lysimachos.
Lysimachos este de asemenea implicat în lupte
cu geții de la Dunărea de Jos, aflați sub autoritatea regelui Dromichethes.
Situația politico-militară complicată sugerează că autoritatea lui Lysimachos
se manifesta concret mai mult în spațiul sudic al lumii tracice, la sud de
Munții Haemus. La 309/308î.Hr. a fost construit Lysimacheia, în Chersonesul
Tracic. Slăbiciunea acestei autorități statale a fost puternnic subminată de
acțiunile tracilor odriși, de geți de cetățile grecești pontice, de atacurile
conducătorilor greco-macedoneni din exterior permanentizate. În
281 î. Hr, moare Lisimah, iar regatul său se destramă și teritoriile
odrișilor îşi recapată neatârnarea. Odrișii
nu vor mai avea niciodată puterea de altădată.
În schimb, se impun geții prin reacția de
opoziție la autoritatea lui Lysimah, și nu numai. Dromichetes devine celebru prin rezistența sa față de
acțiunile lui Lysimachos și ale fiului său Agathocles.
Pe tăblițele de la Sinaia, Lisimachos (diadoh, rege între 286–281
î. Hr.) apare pe plăcile 23, 91 și 111 în expresiile SONTO
LISIMAXO BREBIRO KOPONO ELIAU, adică „Lisimachos biruiește (cucerește)
provincia Kopono din regatul Eliau”, DROMIOXTO ATEIO DOI LISIMAQOI, adică
„Dromioxto îi dă înțelepciune lui Lisimachos”, și LISIMAKIO NIBO DEUSO
SIETRA GURO FALANGEO SATRIO.
Se pare că
Lysimachos ar fi cucerit provincia Kopono a lui Dromikto (Dromichetes). Este
foarte probabil ca țara condusă de Dromikto/Dromichetes să se fi numit EILAU,
iar Kopono, ca provincie, să fie o parte a acesteia. La fel de bine, se știe de
la scriitorii antici, greco-elenistici, Helis era numită reședința regelui get.
Tablițele de la Sinaia menționează un
Dromixto, ce poate fi identificat cu Dromichete, care a domnit în jurul anului
300 î.Hr. și a intrat în conflict
deschis cu Lisimah, prin 300, 292î.Hr, susținând campanii militare prin care s-a
impus în fața acestui succesor al lui Alexandru Macedon. Dromixto/Dromichete
apare pe mai multe tăblițe: 23, 42, 91, 111. Tăblița 23 sugerează cuceririle
inițiale făcute de Lysimah, în țara lui Dromixto/Dromichete. Pe plăcile de
plumb, Dromichete/Dromixto este asociat cu ELIAU. Aceasta poate fi cetatea de
scaun, dar poate fi și denumirea statului. Informațiile din tăbliță ne
sugerează aspecte noi, diferite de ceea ce ne-a transmis Diodor Siculus.
Tăblițele descriu tactica și strategia utilizată pentru a captura trupele
dușmane, pe Lysimah. Pun în evidență ingeniozitatea utilizată pentru a avea
pierderi cât mai mici și efecte cât mai mari; exploatarea mediului pentru a
induce în eroare și a avea avantaje strategice, tactice. În ansamblu,
conținutul tăblițelor concordă cu cele relatate de Strabon și Diodor din
Sicilia.
Momentul conflictelor dintre Lysimachos și
Dromichetes evidențiază legătura cu Kopono
–loc al luptelor, loc cucerit de Lysimachos și recâștigat de Dromichetes. De
asemenea se pune în evidenţă legătura cu Genucla, Sirmium. Foarte probabil ca
această Kopono – provincie sau așezare – să fie la nordul Dunării.
Pe tăblița 23 apare un cerc – un sigiliu – cu text și un însemn grafic
în interior. EΛIZ (ELIZ) sub care se
află un însemn similar părții superioare a tridentului. EΛIZ (ELIZ) poate
însemna că placa a fost realizată la Helis. Poate să însemne Strălucitorul/Solarul. Pe cercul aestui
sigiliu se află un M ce încorporează un T astfel încât cele două litere
(consoane)sugerează o funcție înaltă: marele conducător, înțelept: MATO.
Cercul,
sigiliul de pe tăblița 23
Fragment din tăblița 111, redă întâlnirea dintre Lysimachos
și Dromichetes.
Să fie mormântul de la Kazanlâc, mormântul cu 10 cariatide
feminine, mormântul regelui get, Dromichete? Dacă ar fi aşa, la sfârşitul
secolului al IVlea î.Hr., după dispariţia efemerului imperiu macedonean, în
lumea tracică funcţionau legături la nivelul aristocraţiei tribale, militare şi
religioase care aduceau împreună pe locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării,
fapt prezent continuu, până în secolul I d.Hr, când extinderea stâpânirii
romane peste resursele de sare, aur argint, aramă fier, grâne şi lemn din acest
spaţiu, va distruge iremediabil aceste legături. Tăblițele de la Sinaia, dacă
al lor conținut este luat în seamă, stabilește o legătură între Dromichete și
Sarmigietusa., între Dromikto/Dromichete și Genukla.
După 280î.Hr., în zonă apar pretendenţi noi, în zonă.
Celţii întemeiază în centrul Bulgariei un regat efemer, Regatul de la Tylis,
sub conducerea lui Komontorius. Celţii, instalaţi în Balcani se organizează într-un
stat cu capitala la Tylis şi încep să controleze neamurile trace din jur.
Aproximativ 60 de ani mai târziu o puternică răscoală, coordonată de odriși,
pune capăt dominaţiei celţilor în zonă.
Regatele elenistice ale Egiptului,
Siriei, Macedoniei au fost implicate în luptele pentru supremația asupre
ținuturilor sudice tracice, pentru zona de litoral din nordul Mării Egee.
Antiochos al II-lea a urmărit preluarea Kypselei (pentru o perioadă scurtă de
timp. Macedonia acționează pentru preluarea capitalei madeilor, Iampohorinna.
Chersonesul tracic este mărul discordiei între macedoneni și regatul sirian al
lui Antiochos al III-lea. Înfrânt de romani la Magnesia, în Asia, Antiochos al
III-lea e obligat să renunțe la toate cuceririle din lumea tracică balcanică.
Tracia a devenit un adevărat
rezervor al armatelor domnitorilor elenistici. Trupe de mercenari traci au fost
prezente în Egipt, și în alte țări ale Mediteranei Orientale.
Roma se împlică în zona balcanică la
început ca un arbitru iar cu timpul își manifestă interesul pentru control
direct al zonei. De la 167 î. Hr. în zonă se află
importante forțe militare romane. Romanii
îşi fac simţită prezenţa în Pen. Balcanică cu insistență. În 168î.Hr., Macedonia
este înfrântă de romani în urma a trei războaie dificile. Senatul roman
nu-și pemite administrarea ei, fapt pentru care ea își păstrează încă 20 de ani
autonomia, fiind însă împărţită în 4 regate autonome. Abia în 148 î.Hr. este
transformată în provincia Macedonia, căreia i se alipeşte Tracia de
vest, partea de la vest de Hebros. Felul
cum se stabilesc limitele teritoriale de către romani, sparge unitatea
etno-teritorială și impune interesul Romei. Tracia estică îşi păstrează
autonomia ca regat clientelar până în 46 e.n, când este
transformată în provincie romană. La 148î.Hr. și respectiv 146 î.Hr. se
crează primele două provincii romane în Peninsula Balcanică: Grecia și
Macedonia. Orașele de
pe țărm, aflate la vest de Marița ajung sub controlul direct roman (pentru că
ele administrativ țineau de Macedonia). În 129 î.Hr. Pergamul este preluat de
Roma. Întregul litoral nordic al Mării Egee intră sub stăpânirea romană. În
interior, zona montană opune încă nultă
vreme rezistență înfiltrării romane. Bessii, denteleții, maedii, tribalii,
moesii, crobizii dar și triburile traco-ilirice și celtice, getice acționează
aprig împotriva romanilor
Puterea
odrișilor începe din nou să crească: regele Amadokos cucereşte oraşul
Philipopolis, Cotys este recunoscut încă din 168 î.Hr. ca regele al odrișilor
de către romani. Capitala sa probabil se afla la Bizye, astfel încât Cotys
poate fi legat de tribul trac al astiilor și de o dinastie odriso-astică. Fiul
acestuia, Sedalas, l-a ajutat pe Sulla împotriva luii Mithridates al VI-lea.
Alți traci precum maedii și alte triburi au acționat împotriva Macedoniei
controlată de romani și astfel, Sulla pătrunde și jefuiește ținuturile maedilor
de pe Struma. Principele maed Spartakos cade prizonier și ajunge sclav
gladiator la Roma, la Capua. Luptele
romanilor cu lumea traco-getică ce își apăra libertatea sunt aprige, intense în
secolele II-I î. Hr.
Florus ne relatează că generalul Gaius Scribonius
Curio, guvernatorul provinciei romane Macedonia după 76 îen, este primul
general roman care, după o campanie împotriva triburilor din Moesia pentru care
este recompensat cu un Triumf (Cicero, Against Piso, cap. 44), avansează spre
nord pâna la Istru (Dunăre), dar îi este frică să atace Dacia și se retrage.
Guvernatorul Macedoniei, M. Terentius Varro Lucullus
organizează expediția din 72-71 până la Dunărea de Jos și cucerește de la traci
pe rând Philipopolis, Kabyle, Uscudama(ulterior numit Hadrianopolis). Sunt
centre importante în lumea tracică. Ulterior supune orașele grecești
vest-pontice care se aliaseră cu Mithridates al VI-lea (de la Apolonia până la
Histria). În 61 î.Hr, C. Antonius Hybrida, guvernator al Macedoniei, suferă o
grea înfrângere la nord-est de Munții balcani. Aceste evenimente sunt prezente pe tăblițele
de la Sinaia. Gaius Antonius
Hybrida este prezent pe plăcile 25, 118, 126, sub
formele KAIOI ANTONIEOI QILIARQIOIA RIOMIONO, adică „Gaius
Antonius chiliarhul roman”, ANTONEU și POE KAIOSO MAIRE
BERO RIOMIONUSO. De altfel, pe aceste plăci de plumb nu este prezent numei
Caius Antoninus Hibrida, guvernatorul Macedoniei ci și Marcus Terentius Varro
Lucullus (cca. 116–56 îen) apare pe placa 129 în
expresia MAIERO LOQOLO RECETO ISTRIO, adică „Marele Lucullus
trece Istrul (Dunărea)”.
Gaius
Octavius Augustus, primul împarat al Romei (între 27 îen – 14 en),
apare pe placa 91 în expresia: OKTABIO LO SEGESTO TROIPEO
SOITOGERO, care ar putea însemna „Octavio la Segesto Trofeu ridică”.
În sudul lumii tracice se
intensifică revoltele bessilor, maedilor, dardanior, dendeleților. Cu mare
greutate Roma devine stăpână pe situație. Cotys, fiu al lui Sadalas I se
dovedește a fi filoroman și acest fapt face ca să se mențină familia dinastică
a sapeilor, filoromană, care joacă un rol important în Tracia acelor timpuri.
În războaiele civile dintre triumvirii romani, tracii au fost implicați și de o
parte și de alta, pentru o cât mai bună menținere a poziției, a autorității, a
poziției clientelare față de Roma. Roemetalces I și Roemetalces III merg până
într-atât încât emit monedă care copiază monedele romane. Se adâncește
prăpastia dintre regii traci și masele populare nemulțumite de sistemul de
recrutare aplicat de romani. În Munții Rodopi, bessi luptă pentru libertate.
Sanctuarul lui Dionysos de aici care se bucura de o deosebită cinstire în
întreg spațiul tracic, exercită o importantă influență ideologică. Romanii
intervin și retrag bessilor conducerea acestui sanctuar și o dau odrisilor, care
le erau credincioși ( erau clientelari Romei) în 25 î.Hr. Divide
et impera! Bessi se revoltă împreună cu alte triburi în 15 î. Hr. sub
conducerea preotului bess Volaigeses, al sanctuarului. Ardoarea religioasă a
acestui preot a conferit revoltei o fundamentare ideologică în plus. Revolta
aceasta este înfrântă de intervenția romană, directă. Tracii odrisi nu fac față
acestui conflict. Pacificarea spațiului
tracic era greu de realizat de Roma. În 21 d.Hr. se revoltă odrișii clientelari
Romei, diii, coilaleții, datorită măsurilor brutale de recrutare și de
constrângere romane. În 26 are loc o nouă revoltă. Tracii se baricadează în
cetățile din munții Balcani. Aristocrația și regele filoromani se rupseseră de
tot de masele populare. Revolte
succesive au loc până în 46 când Roma crează Provincia Tracia.
În lumea greco-romană, în strânsă legătură cu
statutul de negustor dar în mod deosebit cu acela de sclav, textele ajunse pînă
la noi transmit existența unor nume feminine, masculine care desemnează
etnia:Tracia, Thraciacius, Thraciscus. Este foarte pprobabil ca însuși numele
lui Traian să aibă la origine exprimarea aceleiași etnicități
(Traianus>trahianus, Trakianus).
Provincia Tracia în Imperiul Roman
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/b1/Roman_provinces_of_Illyricum%2C_Macedonia%2C_Dacia%2C_Moesia%2C_Pannonia_and_Thracia.jpg
Provincia romană Tracia
Deşi romanii au făcut eforturi deosebite pentru a crea
provincia Tracia, Rezistenţa la nord de Munţii Haemus a continuat, sub o formă
sau alta. În spaţiul bulgar, la Karanovo, pentru secolul I î.Hr. cercetările
arheologice au adus la lumină mormântul unui conducător militar trac. Mormântul
conţine trăsura militară şi scheletele cailor.
http://museum-of-artifacts.tumblr.com/post/140508360067/thracian-chariot-with-horse-skeletons-found-in-the
În prima jumătate a secolului
I î.Hr. dezvoltarea societății dacice, întărirea aristocrației
tribale militare, manifestarea ei cași clasă politică, iar pe plan extern
invaziile celților și
amenințarea Republicii
romane au constituit un mediu prielnic pentru unificarea tuturor
triburilor dacice și nu numai, într-o entitate de tip statal. Burebista (82-44î.Hr.),
rege al geto-dacilor este socotit de cei ce scriu despre el în antichitate, ca
cel mai mare rege el tracilor. Strabon, Iordanes ne transmit informații
prețioase despre domnia acestuia.
"Ajuns în fruntea neamului sau care era istovit
de războaie dese, getul Burebista s-a înălțat atât de mult prin exerciții,
abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit
un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine,
ajungând să fie temut chiar si de romani", astfel sintetizeaza Strabon din
Amaseia, geograf și istoric grec, care își redacta opera la puțin timp de la
dispariția lui Burebista, personalitatea conducătorului dac. În Tăblițele
de la Sinaia sunt prezente mai multe variante de scriere și pronunțare a
numelui marelui rege get: BOEROBISETO,
BOEROBISTO, BOERIBISTO, BOEROBISTEO și BOERBISETO. Există două
tipuri de poansoane folosite pentru chipul său. Primul, care apare pe plăcile
39, 95 și 112, a fost probabil înlocuit în timp cu o reprezentare mai
adecvată a regelui – pe plăcile
Autoritatea sa ajunge să se impună și să fie
recunoscută pe un spațiu amplu caracteristic spațiului de locuire tracică,
marilor grupe de triburi și uniuni de triburi de neam tracic în zona centrală
și sud-est europeană. Fundamentul acestui stat nu este unul dominant
multietnic, ci unul dominant etnic – un stat al tracilor, chiar dacă ei acum,
în secolul I î.Hr., pe un spațiu atât de amplu, prezentau diferențieri. Strabon
ne transmite informații despre dese treceri ale Dunării: Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea și
jefuind Tracia - până în Macedonia și Iliria... cu scopul de a-și consolida controlul spațiului de la sud de
Dunăre până la Munții Haemus. Limitele de nord, est și sud ale regatului fiind
relativ stabile, cu triburi geto-dace în nord, cu
regatul lui Mitridates
al VI-lea în est și crestele Balcanilor în sud. Pentru
a consolida granița vestică a pornit o ofensivă împotriva scordiscilor. Victoria asupra unui neam celtic i-a înlesnit procesul de
uniune cu triburile dacice din arcul intracarpatic, amenințate de triburile
celtice ale boiilor și
a tauriscilor din
Câmpia Panonică. Regatul
lui Burebista a atins întinderea maximă după campania din est, din anul 55
î.Hr., când s-a impus până la gurile Tyrasului dar și asupra cetăților grecești
de la Pontul Euxin.Se poate presupune că, direct sau indirect, deși scrierile
externe ale vremii nu-l menționează, Burebista a fost implicat în luptele
dintre Dunăre și Mare împotriva lui Caius Antoninus Hibrida, proconsul al Macedoniei
(62-59 î.Hr).
La Roma, după 53 î.Hr. triumviratul nu mai funcționa.
Caesar și Pompei aflați în competiție, își dispută puterea și îl determină pe
Burebista, după ce și-a impus autoritatea asupra cetăților grecești de la
Pontul Euxin, să ia atitudine față de conflictul dintre cei doi aflați la
conducerea Romei. Urmărea consolidarea și recunoașterea autorității sale. Se decide să îl
sprijine pe Pompei
care controla răsăritul statului roman, sudul Peninsulei Balcanice și dovedise
că în Orient prefera o politică de organizare a unui sistem de state aliate sau
clientelare. Condițiile alianței cu Pompei au fost stabilite între 7 iunie și 9
august 48 î.Hr. la Heraclea Lyncesis, în Macedonia, între solii lui Burebista
conduși de Acornion și Pompei.
Bătălia
de la 9 august 48 î.Hr., desfășurată la Pharsalus, care a dus la înfrângerea
definitivă a lui Pompei, a făcut ca alianța dintre Pompei și Burebista să nu
mai poată fi dusă la îndeplinire.
Burebista a ajuns "stăpânul ținuturilor
de dincolo și de dincoace de Dunăre", devenind "cel dintai și cel mai
mare dintre regii din Tracia", cum il numeste o inscriptie greacă
contemporană. Pornind de la poziția unui conducător local, a cărui reședință
foarte posibil să fi fost la Argedava (poziționată variabil, pe o mare rută
comercială în Banat, sau în Câmpia Munteană, pe Argeș, Nu departe de Popești)
și-a fundamentat reședința marelui stat în munți la Sarmizegetusa, autoritatea
sa fiind dublată de cea a Marelui Preot Deceneu, a cărui activitate era una
spirituală, educativă și ideologic-etno-națională, în același timp.
Sarmizegetusa se dezvoltă ca un centru poltico-militar, spiritual, cu zonă
sacră și meșteșugărească.
După înfrângerea lui
Pompei, supunerea Daciei și a Partiei a devenit un obiectiv principal în
politica externă a lui Cezar. Doar că Cezar este asasinat de senat în 44î.Hr.
Roma nu mai trimite armatele împotriva lui Burebista. Domnia acestuia încetează
în același an, probabil
datorită unui asasinat între anii 44-42î.Hr. într-o "revoltă de
palat". Potrivit lui Strabon, el “a pierit din pricina unei rascoale mai
inainte ca romanii sa apuce a trimite o armata impotriva lui”. Sarmizegetusa este precedată de un sistem de fortificații:
Fețele Albe (fețe sunt cele 30 de terase amenajate în perioada dacică),
Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie şi Băniţa, Căpâlna. Incluzând şi cartierele civile ale Sarmizegetusei
Regia, în zonă sunt peste 300 de terase antropogene, unde trăiau constant peste10.000 de locuitori în
antichitate.
12338829_916287221787107_2042006947_n
Statul geto-dac în secolul I î.Hr., în timpul lui
Burebista
dacii au terasat Dealul Gradistei, in zona
superioara imprejmuindu-i virful cu un zid de piatra, construit in stilul murus
dacicus, iar pe panta estica, Incinta Sacra. Toata zona de primprejur a fost
amenajata pentru locuire, urmele gasindu-se de-a lungul vechiului drum, pina la
baza dealului, in Lunca Gradistii, la intretaierea celor doua riuri care-l
imprejmuiesc, Riul Godeanu si Apa Gradistei.
Strabon,
Iordanes, Tăblițele de la Sinaia îl prezintă pe Burebista ca un rege al
geților, rege pentru care, în tăblițele de la Sinaia este folosit termenul mato. Termenul get este cel intens folosit pentru secolul I î.Hr. pentru lumea de
la Dunăre, de pe ambele maluri ale acesteia. Pentru secolul I î.Hr., termenul
de dac este utilizat într-un plan secundar.
Tăblițele de la Sinaia, traduse de Dan Romalo
și pertinent și complex prezentate în Cronica
getă apocrifă, pe plîci de plumb, (atât cât a putut și s-a priceput),
aduc o nouă lumină asupra domniei lui Burebista. Pe de o parte confirmă faptele prezentate de
Strabon, Iordanes, de stela de la Dionysopolis, pe de altă parte le
completează. Plăcile de plumb aduc noi elemente în cunoașterea lumii de pe
ambele maluri ale Dunării. Din vremea marelui rege, tăblițele
http://www.qreferat.com/referate/arta-cultura/LATINITATE-SI-DACISM121.php
Sarmizegetusa/Sarmigietusa(cf.Tăblițelor de la Sinaia)
Sarmizegetusa Regia
Sarmizegetusa Regia,
Zona sacră văzută de sus
sugerează
existența a două mari centre de putere subordonate autorității laico-militare a
lui Burebista și a celei spirituale a lui Deceneu, la Genucla, în dreapta
Dunării și Sarmigietusa (Sarmizegetusa), în munți, în Inima statului
–Sarmizegetusa Regia, cum o numim astăzi pentru a elimina confuziile cu Ulpia
Traiana Sarmizagetusa din depresiunea Hațegului, de pe teritoriul satului care
astăzi, păcălitor și jignitor la adresa geto-dacilor se numește Sarmizegetusa
(permite cu ușurință mistificatrea, deturnarea în mințile celor care nu sunt
conectați permanent, rațional sau pasional la această parte a istoriei
noastre).
Sugestie de aspect funcțional al zonei sacre de la
Sarmizegetusa
Tăblițele
prezintă aspecte interne - economice, politice, militare și spirituale - și evenimente
ale politicii externe ale marelui rege, din perspectiva celor ce scriu aceste
tăblițe pentru a fi cunoscute, a fi expuse vederii publice, în sanctuarele din
Genucla sau Sarmizegetusa:
-
Scriu despre reședințele importante, Sarmizegetusa (T21)
și Genucla (T25, T52, T76, T79, T126);
-
Sunt referiri la transhumanță pe distanțe mari, până
în Macedonia, cu toate lipsurile pe care le poate implica acest proces economic
cu urmări politice și cultural-spirituale (T108)
-
Chemarea la arme a supușilor (T128);
-
pregătiri de război la reședința regală și nobiliară a
lui Burebista (T13);
-
participarea lui Burebista la un ritual de dăruire de
ofrande zeilor (de sfințire), la ridicarea unei orăștii-așezăti fortificate (probabil
Sarmigietuza/Sarmizegetusa);
-
referire la structura militară și la fortificațiile
principale ale autorității lui Burebista (T 120);
-
Se fac referiri la luptele cu triburile celtice
(tăblița 9), la relațiile de alianță cu sarmații –(T9), la relațiile cu romanii
T
-
La tratativele cu Sarmiz, basileul Tracilor, cu basileul
Moliseu T58;
-
atitudinea de supraveghere a bastarninor, politica
precaută față de aceștia (T20), în timp ce soția lui Burebista este la Roma (T20),
și se închină în templu unei zeități, CIETA
-
Sunt referiri la conflictele greu rezolvate cu geții
proromani, greu de supus, de pe Jiu (T15,
T118,)
-
extinderea statului spre Nistru și dincolo de el (T12)
-
Instabilitatea politică internă, instabilitatea
alianțelor (T126)
-
alianța bastarnilor cu romanii între Dunăre și Mare,
la Genucla, în timp ce geții intră în conflict cu dacii. Burebista reușește să
își impună autoritatea la Genucla (T126)
-
la luptele cu Caius Antoniu Hibrida, guvernatorul
Macedoniei (T25) ale cărui însemne militere se depun în Genukla, public.
-
Burebista pleacă în urmărirea aliaților romani (T129).
-
revenirea lui Burebista la o cetate nobiliară, după
părăsirea funcției de mare rege. (T122)
-
referiri la revolta aristocraților care pun capăt
domniei lui Burebista (T62), și odată cu acesta este eliminată și autoritatea
lui Dapigeio/Dapiegi la Genukla, unde se impune cu asentimentul lui
Cieneu/Cienu/Deceneu Loro/Orolo/Rholes.
-
informații referitoare la prizonieratul lui Burebisata
la Genucla, sub autoritatea lui Loro(Oroles/Rholes) – conducător local get sau
celt, girat de Deceneu(Cieneu) Marele Preot, la uciderea lui, la ritualul de
sacralizare și înmormântare ce a avut loc la Genucla sau în împrejurimile ei.
Sunt prezentări din perspectiva centrelor de
putere spirituală, religios-ideologizante, Sarmigietusa, dar mai ales Genucla
care, se pare că a funcționat în dreapta Dunării. Genukla continuă să nu fie
identificată în teren, de către arheologi.
Este interesant că pe aceste tăblițe (vor mai fi fost și multe altele despre care
nu se mai știe nimic) nu se fac referiri la cetățile grecești de la Pontul
Euxin. Se face referire doar la Istropolis (Histria). Probabil că percepția în
epocă era că, această așezare portuară avea cea mai importantă însemnătate
comercială și maritimă în zonă, fiind conectată la puterile locale și statale ce
se manifestau în acest spațiu dintre Dunăre și Mare. Tăblițele sugerează
interesul deosebit al autorității statului dac pentru această așezare portuară.
Tăblițele folosesc simbolic, portretul lui Burebista, un bust care
nu poate fi confundat cu un alt personaj pe aceste plăci. Reprezentarea unui
bărbat cu barbă, păr bogat, cu o căciulă
http://matodavogeto.blogspot.ro/search?updated-min=2014-01-01T00:00:00-08:00&updated-max=2015-01-01T00:00:00-08:00&max-results=37
Portetul lui Burebista de pe tăblița 58.
Același portret este utilizat și pe plăcile 52, 62, 9
http://matodavogeto.blogspot.ro/search?updated-min=2014-01-01T00:00:00-08:00&updated-max=2015-01-01T00:00:00-08:00&max-results=37
Portretul
lui Burebista prezent pe placa 39 Acesta
este utilizat și pe plăcile 95 și 112
Există
simboluri ce sugerează elemente totemice, elemente cu caracter heraldic,
emblematic, care să reprezinte entitatea statală majoră:
T 126
T126
T126
(căciulă-coif)
cu cu vârful întors în față, cu o coroană precum o bandă, cu decorații simple,
verticale, care-i sugerează autoritatea supremă, în raport cu ceilalți
conducători locali. Apar două variante ale portretului acestui mare rege:
Semne
repetate sugerează componentele politico-militare, administrative ale statului
lui Burebista, fără a putea fi nominalizate: șapte simboluri reprezintă posibil
șapte entități teritoriale cu statut de egalitate. Apar și unele diferențieri
care sugerează instabilitatea politico-militară, lipsa de unitate deplină ți
stabilă 13, 15, 25, 80, 115, 120, 122, 128:
Așezate
în partea superioară sau de jos, așezate dreapta-stânga, sau repetat pe cele
patru laturi ale plăcii, însemnele, dominant 7 la număr, par a fi reprezentări
cu caracter de sigiliu, ștampilă, semnătură pentru șapte reprezentanți a șapte
unități teritorial-administrative egale ca rol și putere în stat, ca factori de
decizie și acțiune.
Este foarte posibil ca aceste semne să fie asociate
cu autoritatea centrală. La fel de bine pot sugera o împletire a autorității
sacerdotale și politico-militare. Aceste simboluri separate sunt amplasate fie la
început de șir al celor 7 simboluri - capul de bovideu - (T120), fie la început și la sfârșit de șir
- rombul așezat vertical ce
încadrează o reprezentare geometrică ce sugerează crucea - (T122).
Șirul cu
șapte simboluri este prezent o dată, de două ori sau de patru ori (T15) pe
aceeași tăbliță, el căpătând astfel pe lângă funcția oficială de susținere,
aprobare, implicare din partea entităților politico-administrative și o funcție
decorativă.
Rombul,
capul de bovideu, simbolul cu sugestie bovină sau felină, portretul regal sau
sacerdotal preced șirul celor șapte simboluri. Simbolul ce sugerează o floare sau o
instalație tehnică, o moară de vânt este amplasat la finalul șirului. Rombul
apare și la început și la sfârșit de șir.
Tăblițele
10, 12, 126 utillizează alte 5 simboluri
în unic exemplar sau repetate în șir sau
așezate pe șirul de sus și pe cele patru laturi. Sunt mult mai geometrizate și
utilizate în dimensiuni mai mici. Rolul politic, heraldic pare a fi excedad, mascat de cel decorativ.
Sunt două tăblițe
- T122, 128 - care combină cele două seturi de simboluri.
Pe T122 șirurile cu șapte simboluri sunt
așezate orizontal, sus și jos, iar seturile de cinci simboluri puternic
geometrizate sunt așezate vertical, dreapta, stânga.
Pe T128
șirurile cu șapte simboluri sunt așezate vertical dreapta-stânga, seturile de
cinci simboluri puternic geometrizate sunt doar în partea de sus a
tăbliței.
Foarte
probabil ca statul lui Burebista să fi avut la bază o confederaţie de şapte
structuri statale(uniuni de triburi), ai căror conducători se considerau egali
şi dintre care se promova şeful satului, consfinţit de Marele Preot, cu
sprijinul căruia acţiona.
Pentru a
desemna conducătorul suprem se folosește termenul de Mato, prescurtat, „M”,
așezat înaintea numelor unor regi.
Semnificația aparentă a termenului este aceea de „rege, conducător”.
În limba greacă întâlnim forme asemănătoare: gr.
μάθησις (mathisis), μάθος (mathos)= învățare, adunarea de
cunoștințe, dorință de a învăța, educație, instruire gr. μαθητέος
(mathiteos) = a fi învățat.
Se poate face presupunerea că acest cuvânt are
semnificația de lider, conducător datorită înțelepciunii, a faptului că este învățat,
instruit, educat, înțelept, la fel ca și forma asemănătoare din greacă.
MATO se alătură termenilor care arată statutul sau atributele unor
personaje sau cetăți și care au corespondent în greacă, așa cum
sunt și:
ARISTOIE =
gr. ἄριστος (aristos)= cei mai buni
BASILEOS =
gr. βασιλεύς (basileys) = basileu, conducător
KOTOPOLO = gr.
καταπολιός (katapolios) = cu părul alb, (înțelept)
QILIARQIO =
gr. χιλίαρχος (xiliarxos) = comandant peste o mie de soldați
MEGASO =
gr. μέγας (megas) = măreț, puternic, strașnic
TALIPIKO =
gr. ταλαιπωρικός (talaiporikos)= plin de greutăți, laborios /
gr. ταλαιπωρία (talaiporia)= muncă asiduă, grea. (gruparea apare
înaintea numelor unor cetăți, ca Sarmigetuzo, Genuklo sau Nesibio)
KIRINO = gr. κύριος (kyrios)= lord, șef,
conducător / gr. κύρος (kyros)= putere supremă, autoritate
KOTOPOLO
este frecvent folosit în legătură cu Marele Preot. KO
este o prescurtare. Se folosesc și variantele: KOTOPOLO, KOTOPOLOI, KOTOPOLIO,
KOTOPOLEO, KOTOPOLIEO, KOTOPOLEOI, KOTOPOLU.
Prezența în tăblițele de la Sinaia a unor
termeni cu care se desemnează ranguri, funcții de conducere politico-militară
asemănători cu cei din limba greacă, nu înseamnă că textele se folosesc de
limba greacă, ci mai degrabă înseamnă că sunt asemănări, înrudiri foarte mari
între limbi, între modalitățile de a pronunța diferit, cuvinte, expresii notate
relativ identic. Conținutul tăblițelor de la Sinaia nu intră într-un tipar de gândire ce
promovează ideea că totul provine de la lumea superioară a grecilor (concept
impus în secolul al XIX-lea pe măsura creșterii rolului Muntelui Athos în
opoziție cu puterea otomană, a dezvoltării statelor naționale, a independenței
Greciei față de Imperiul Otoman, pe msura creșterii interesului lumii germane
pentru acest spațiu sud-est european, în contextul unificării germane). Există
un proces prin care, dacă ai răsturnat clepsidra, ai inversat valorile și tot în
contextul aceluiași adevăr te afli. Așa o fi?!
Resursele, bogățiile pământului
balcano-carpatic au fost o permanentă atracție pentru puteri exterioare
agresive jefuitoare și dominatoare. Forțele acestui spațiu s-au încrâncenat
mereu să fie creative în propriul folos. Energia locală s-a dezvoltat iar la un
moment dat s-a risipit, a fost dominată de cuceritorii străini. Asta nu
înseanmă că autohtonii balcano-carpatici sunt doar victime, populație demnă de
exploatat, lipsiți de puterea de a crea și de a se exprima cultural, istoric
altfel decât ca exploatați, forță de muncă, etnic inferiori. Cuceritori și
cuceriți, exploatatori și exploatați evoluează spre alte etape, datorită
bogățiilor resurselor, datorită atenției ce se dă acestora, care se
direcționează spre exteriorul spațiului în care se află – spre Roma, spre
Constantinopol, mai târziu. 
http://www.departamentulalphacarpatica.ro/misterele-matritei-de-la-sarmizegetusa-regia/
fragment de pe matriță
Se realizau scene de luptă animalieră,
între animale reale și fabuloase. Între animalele fabuloase se remarcă
grifonii: grifonii-vultur, grifonii-leu și grifonii-lup. Sunt 25 de
reprezentări diferite zoomorfe, între care predomină diferite variante ale
leului.
Este interesant că imaginea grifonilor-lup
este o categorie imagistică foarte rară prezentă pe matriță (dacă nu se iau în
discuţie tăbliţele de la Sinaia). Grifonul-lup este redat cu aripi și trupul
contorsionat, sugerând o conexiune artistică cu arta orfevrăriei stepelor nord-pontice.
A gândi că matricea nu este dacică, numai datorită bestiariului - sunt prezenți
leul, taurul, grifonul cu diferite variante – atâta timp cât Sarizegetusa Regia
a fost un centru politico-militar, sacerdotal și meșteșugăresc complex, de mare
anvergură, atât în timpul lui Dromichetes, cât și al lui Burebista și mai apoi
al lui Decebal, este de-a dreptul jignitor la adresa strămoșilor noștri. Dacă
se compară bestiariul de pe această piesă cu cel de pe piese de factură tracică de la sudul Dunării, cu
imagistica plăcuțelor de la Sinaia, atunci, nu se mai poate gândi că ea nu are
nimic de a face cu lumea largă, tracică, traco-geto-dacică, cu aristocrația
înaltă a acestei lumi, pe parcursul a câtorva sute de ani.Leul, taurul, lupul
sunt prezente în simbolistica puterii, a forței militare din zona balcanică
tracică, și getică, pentru secolele Vî.Hr-Id.Hr. Leul apare pe mormântul tumular
de la Amphipolis – apare ca statuie pe un soclu și se vede de la mare distanță,
imediat după moartea lui Alexandru cel Mare. 
http://thesecretrealtruth.blogspot.com/2015/11/blog-post_134.html
Mormântul de la
Amphipolis sfârşitul secolului Ivţ.Hr. - cu leul așezat pe soclu, pe movilă -un mormânt
colosal și un monument de proporții mari, de după moarte lui Alexandru Macedon
Leul de
pe Monumentul de la Adamclisi. Este o replică
a originalului (prezent în muzeul lapidariu) pe reconstituirea şi reconstrucţia
din 1977, din timpul lui Nicolae Ceauşescu, reabilitat recent, în 2012.
Taurul, capul de bovideu sunt prezente în
simbolistica monetară balcanică (greacă, elenistică și nu numai), funerară
tracică și getică. Bourul, Bos primigenius - o specie de bovine
dispărută astăzi, ultimul exemplar fiind consemnat în Polonia, în anul 1687 -
era un animal foarte puternic, masculii atingeau 1,75 metri înalțime, și era
privit în lumea antică ca un simbol al puterii, fiind vânat până la dispariție.
Era prezent în tot arealul locuit de lumea tracică. Acesta a stimulat
reprezentări ale puterii police şi
spirituale.
Bourul este prezent la Kazanlâk, în pictura din interiorul camerei
funerare, pe cupola aces-teia.
Este de asemenea prezent ca bazorelieful aflat deasupra intrării în
mormântul de la Shvesthary, într-o friză în care alternează capul de bour cu o
floare cu patru sau cinci petale. 
Pictura de pe tavanul mormântului de la Kazanlâk
http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
Mormântul tumular de la Shveshtary
http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
Movila
și mormântul de la Shveshtary
Leul apare de asemenea și pe monumentul de la Adamclisi – monument
local, al comunităţii getice, marcată de amprenta lumii traco-elenistice –
monument subordonat intereselor politico-ideologice ale imperiului roman de
Traian prin punerea plăcii cu textul latin, dedicat zeului Marte, răzbunătorul,
după crâncena bătălie din iarna dintre anii 101-102.
Este interesant de asemenea că, una din
metopele de la Adamclisi, prezentă în muzeul-lapidariu, pe care istoricii români au interpretat-o ca
reprezentând bogăţia locală, poate fi interpretată simbolic, într-un alt mod,
alegoric. Există o similitudine între animalele figurate pe metopă şi viziunea
biblică a lui Daniel, care a văzut pe greci în formă de ţapi iar pe perşi sub
formă de berbeci. Datorită acestui fapt, în antichitate triburile greceşti erau
cunoscute prin expresia „ţapi”, iar perşii prin expresia „berbeci”. O posibilă
interpretare a mesajul iconografic de pe metopă (ne spune domnul Vasile Rudan) ar
putea fi: În timp ce grecii (țapii) se luptau între ei, perșii (berbecii) au
trecut nestigeriți pe lângă ei. 
Metopă de pe monumentul de la Adamclisi
Zona Adamclisi a făcut parte din Imperiul
Persan la sfârşitul secolului al VI-lea
î.Hr, începutul secolului al V-lea î.Hr, în cadrul provinciei Skudra, sau dacă
nu, sub influenşa perşilor care au controlat litoralul pontic pentru scurtă
vreme.
Prin detecţie s-a revelat existenţa a două camere
suprapuse în nucleul original și o cameră amplasată sub baza nucleului
monumentului de la Adamclisi. Camere
similare există şi la mausoleul la Halicarnas (anul 335 î.Ch.). Monumente cu
scopul heroizării şi zeificării, monumente funerare şi în acelaşi timp temple,
spaţii sacre importante pentru comunitate sunt specifice lumii tracice, în
peninsula Balcanică.
Tăbliţele de la Sinaia reprezintă sub forma micro-reliefului câteva
structuri care trimit cu gândul la Adamclisi, la monument, într-un fel sau
altul. Trofeul,
un monument ce se ridica în pentru a sărbători o victorie asupra dușmanilor
este prezent pe plăcile de plumb. Pe o structură de lemn, care consta din doi
pari perpendiculari, ca o cruce, se agățau armurile, coifurile și armele
inamicilor învinși și uciși în luptă. Un Trofeu era închinat în cinstea unui
zeu, ca mulțumire pentru victoria obținută. În greacă : Tropaion, în latină : Tropaeum iar pe
tăbliţele de la Sinaia: TROIPEO , TROIPEU, TROPEIO, TROPEIU, TROPEO, TROPEU ,
TRUPEIO , TRUPEO, TRUPEU , TURPEIO( pe plăcile 10, 19, 52, 58, 90, 91, 92, 95,
96, 114, 116, 129). Se pare că astfel de trofee mai puţin impunătoare şi mai
puţin rezistente în timp ar fi fost ridicate şi în alte locuri pentru a
comemora victoria în bătălii.
Revenind
la matriţa descoperită la Sarmizegetisa recent, ea este deosebit de importantă
pentru lumea geto-dacică, pentru că demonstrează arta realizării obiectelor
decorative din aur, argint, bronz, fier, demonstrează activitatea
manufacturieră, meşteşugărească de calitate, chiar dacă este vorba de un
atelier conectat la puterea centrală a statului.
În 25
de ani am distrus tot sistemul, toată structura economică, toată industria și
tot domeniul de cercetare dezvoltat de regimul comunist, în timpul lui Nicolae
Ceaușescu (1965-1989). Nu mai controlăm hărțile resurselor geologice, pentru că
hărțile geologice puse la punct de regimul comunist au fost vândute pe trei
țechini iar Institutul geologic român pus la punct de români pentru folosul
naţiunii române a fost devalizat și desființat.
Noi, cei de astăzi și cei din afara țării vom susține că România
comunistă a fost de nimic, nu-i așa (?!) - și vom susține lozinci ce ni se
repetă din afară - doar pentru că generațiile următoare nu vor mai vedea în
picioare nimic din giganții uriași industriali ai acelei epoci, pentru că noi
am vândut la fier vechi, bucată cu bucată toți acei coloși industriali care,
deranjau politica economică occidentală?!
Dacă se va găsi vreo realizare deosebită a acelei epoci vom spune peste
ani și ani, că este imposibil ca românii în epoca Ceaușescu să fi realizat așa
ceva?! De ce suntem atât de dobitoci și nu apreciem ceea ce este al strămoșilor
noștri? Vom susține că doar cei veniți de prin alte părți au fost purtătorii
valorilor, purtătorii creației complexe, iar strămoșii noștri și noi nu am fost
decât niște simple dobitoace, demne de mânat și exploatat, demne de privit
ironic şi condescendent?! De ce trebuie să vină alții să ne spună, să aprecieze,
să ne dirijeze, să exploateze?? Matrița descoperită la Sarmizegetusa ne arată o
inteligență tehnică superioară, un atelier de bijutier de prestigiu, un simț
artistic de înaltă clasă, un simț al proporțiilor, o calitate superioară a
redării formelor și mișcării. Dacă este găsită sub rădăcinile copacilor de la
Sarmizegetusa, de ce trebuie ca să apreciez că a fost adusă, că este venită de
departe?
Matriţa de la Sarmizegetusa
Matriţa ne arată calitatea
deosebită a creației în domeniul artistic, în domeniul metalurgic, în domeniul
tehnic și tehnologic. Dacă ne raportăm la bestiariul grecesc, traco-getic, al
stepei nord-pontice, imaginile artistice create de această matriță au ceva al
lor, ceva specific, dincolo de influenţele primite de lumea geto-dacică. Să nu
uităm că leul se regăsește peste ani, ca simbol heraldic al unei provincii
românești medievale, că bourul este asociat heraldic cu acea provincie
românească ce are un nume de davă dacică – Moldova. Cred că ar trebui să vedem
arta aulică geto-dacică a fi o îmbinare specifică de elemente locale şi de
elemente împrumutate de la culturile cu care intrau în contact – greceşti,
tracico-moesice, scito-sarmatice. Iar dacă regăsim sugestii ale acestor
influenţe, nu cred că e obligatoriu să le vedem ca pe ceva străin, ci ca pe
ceva încorporat organic. Noi, astăzi ne redefinim identitatea americanizându-ne
masiv, încorporând tot ce vine din occidentul european, cel mai adesea fără
discernământ. În acest caz, noi, nu mai suntem noi?
Matrița, cu
dimensiunile ei mari, cu numărul mare de piese pe care le putea realiza, cu
complexitatea pieselor pe care le putea crea și în același timp cu calitatea
modelelor în relief pe care le putea face în metal, ca aplice ne sugerează un meșter orfevrier deosebit, un
atelier de orfevrărie de o deosebită calitate, într-o zonă în care, aurul,
argintul, bronzul fierul erau la ele acasă – Sarmizegetusa și împrejurimile
sale – indiferent că vorbim de secolul I î.Hr sau I d.Hr. Să recunoaștem că lumea geto-dacică, la fel
ca și cea tracică, odată cu stăpânirea romană sunt minimalizate, trecute în
domeniul miticului, arhaicului – pentru a nu mai fi scoase de acolo – în
opoziție cu cuceritorul, exploatatorul, distrugătorul și stăpânitorul roman.
Învingătorul ia totul.
Și să nu uităm că, spațiul
carpato-danubiano-pontic este acel spațiu în care agathârșii, înaintașii,
strămoşii dacilor exploatau și prelucrau aurul, arama. Că de aici, din acest
spațiu foarte multe tezaure de aur au plecat să hrănească orgoliul, aroganța,
ochiul, sufletul marilor imperii europene, de-a lungul timpului, de la romani
încoace. Multe tezaure găsite în acest spaţiu se află în muzeele din centrul și
vestul Europei și aiurea prin larga lume.
Să nu iutăm că influențele stepei în
arta carpato-balcanică a secolelor Vî.Hr.-Id.Hr. sunt prezente în spațiul traco-geto-dacic, astfel
încât arta acestei lumi de fapt a încorporat organic anumite aspecte ce vin din
nordul Mării Negre, atât la traci, la tracii odriși, cât și la geto-daci.
Să nu uităm
că noi atribuim în lumea geto-dacică puțuri
de mină romanilor iar străinii, arheologii francezi ne spun răspicat că este
imposibil ca ele să fie create de romani, pentru că ei nu dăltuiau așa puțurile
de mină – sub aspect trapezoidal, perfect tăiate, cu puncte de așezat opaițe pe
pereți.
Masivul Cârnic, în Munţii
Apuseni este unul din cele două sectoare miniere principale de la Roşia
Montană, cu o concentrare de lucrări
miniere antice spre versantul sudic - reţelele miniere antice se află într-un
sector denumit Reţeaua Mare și în sectorul Piatra Corbului. Din 16 km de galerii de exploatare minieră din
toate epocile, 4km de lucrări subterane sunt în bloc și unilateral
socotite romane, fără ca acest tip de galerii să fie caracteristice lumii italice,
Romei propriu-zise.
Galeriile
zise romane Roșia Romana, în Munții Apuseni
12 km de galerii sunt
socotiți ca aparținând secolelor XVII-XX, unde exploatarea s-a făcut cu
material exploziv. În zona în Ţarina au fost topografiaţi aproximativ 24,5km de
lucrări miniere din toate epocile. Proiecţia la zi a lucrărilor miniere antice
corespunde perimetrului incintei Minvest aproape de nivelul Sf Cruce, atât în
sectorul Orlea, cât şi în sectorul Carpeni. Lucrările
miniere antice nu reprezintă în prezent decât resturi de lucrări desfigurate de
reluarea modernă și contemporană.
În Imperiul
roman, până la crearea provinciei Dacia (106), nu s-au realizat galerii în
structură trapezoidală Ele sunt de factură mai veche, preluate și exploatate
mai departe de romani.
În sectorul Păru Carpeni echipa de explorare a descoperit locaţiile a
cel puţin două roţi hidraulice pentru drenarea apelor de mină (pompare), presupuse a fi romane, care sunt
situate în două sectoare miniere distincte dispuse paralel, situate la o
distanţă de aproape 25m unul faţă de altul. S-a pus în evidenţă un ansamblu de trei
săli de evacuare a apelor aflate în legătură şi săpate una deasupra alteia, la
o adâncime de aproximativ 30m faţă de suprafaţă.
Puţ de mină antică
https://en.wikipedia.org/wiki/Economy_of_Hispania#/media/File:TEXEO_RIOSA_ASTURIAS_BOCA_ROMANA_MINAS_DE_COBRE_002.jpg
Intrarea
într-o mină romană de cupru din Pen Iberică(Asturia)
Spre deosebire
de izvoarele antice greco-elenistice, Tăblițele de la Sinaia fac referire la un
număr mare de orașele, cetăți și provincii sau regiuni antice, într-o grafie
specifică relativ diferită (un alfabet care încorporează dominant semnele
scrierii greceşti antice, dar conţine şi semne care se regăsesc în linearul A,
Linearul B, în scrierea de mai târziu, chirilică):
Sarmigetuzo - SARMIGETUZO (20 de apariții), SARMIGETOIZO
(6 apariții), SAMIGETOIZO, SARMGETIUZO, SARMGITIOZA, SARMIGETOZO, SARMIGETZO,
SARMIGETUZIO, SARMIGETAUSA, SRMIGETUZO, SARMIGETUSO și SARMIEGETOTOIZO – sunt
variante prezente pe plăci pentru ceea ce astăzi desemnăm Sarmizegetuza-Regia,
la Grădiștea Muncelului. Dio Cassius menționează numele cetății Sarmizegetuza
ca „Zermizegethusa”. Placa 21 este o hartă care prezintă cu interes
strategico-militar, drumurile (STRATOI – noi astăzi spunem stradă) care leagă Sarmigietusa de alte centre importante: Moliodabo,
Zidodabo, Sargeto, Kopono, Perisieo. Această placă ne spune că există drumuri
amenajate și întreținute, cu scop politico-militar, comercial, economic, între
Sarmigietusa și anumite centre, anumite provincii. Sarmigetuzo este menționată
pe următoarele tăblițe de plumb: 1, 10, 11, 52, 62, 79, 80, 94, 120, 122, 126.
Genuklo
(Genucla) este cetatea de care vorbesc plăcile de plumb de la Sinaia,
dar și Dio Casius (Istoria Romană, în cartea LI, 51, capitolul 26). Dio
Casius o amplasează pe malul Dunării, și o leagă de autoritatea lui Ziraxes la
28 î.Hr., când Marcus Licinius Crassus, mărșăluiește
spre Genukla, locul unde C.A. Hibrida, guvernatorul Macedoniei, fusese rușinos
înfrânt și deposedat de însemnele militare ce au fost depuse și păstrate în
templu, la Genukla. Pentru Dio Casius, Ziraxes, plecat după ajutoare de la
sciți, nu se mai întoarce la timp. Genukla cade în mâinile romanilor. – o
cetate ce este percepută a fi cea mai puternică sub autoritatea lui Ziraxes, pe
malul Dunării, într-o zonă înaltă, iar în sistemul de apărare s-au folosit
apele. Tăblițele sugerează că această
așezare a jucat un rol împortant și pe vremea lui Zalmoxes, și pe vremea lui Dromikto/Dromichetes,
și pe vremea lui Burebista, dar și pe vremea lui Decebal, în secolul I î.Hr. În
timpul domniei lui Boerobisto/Burebista conducătorul acestei cetăți este
Dapigeo, care este eliminat odată cu Burebista de răscoala aristocraților,
susținuți spiritual-ideologic, de Deceneu. Genukla este prezentă în text dar și
prin reprezentare grafică. Se vorbește
despre ea pe plăcile 1, 10, 11, 52, 62, 79, 80, 94, 120, 122, 126.
Moliodabo
este prezentă pe plăcile 21, 117, 120, 134. (Poate sugera dava morilor, o davă
probabil în zonă de munte, cu mori înșirate pe un fir de apă de munte, neidentificată
pe teren ca așezare). Se poate face asocierea cu numele Moldovei, stat medieval
românesc la est de Carpați, de mai târziu, și astfel, se poate sugera o
continuitate în afara stăpânirii romane, nestudiate cu atenție, până acum.
Datorită informațiilor de pe placa 120, se pare că Moliodabo este una din cele
mai importante centre militare în timpul lui Burebista, pentru că putea
concentra un număr foarte mare de militari la ordinele puterii centrale.
Sunt și alte
așezări menționate în tăblițe: Zidodabo (pe plăcile 3, 21, 25, 72, 120, 124).
Este încă neidentificabilă.
Tapieo
din plăcile de la Sinaia se poate identifica cu Tapae, din scrierile clasice
greco-elenistico-romane. Tapieo se regăsește pe tăblițele 25, 40, 69, 112, 120,
124, 126.
Oiramodabo
este neidentificabilă și pare a fi
asociat pe tăblița 25 cu Tapieo.
Karseoi,
prezent pe placa 120, este Carsium de mai târziu, din perioada
romano-bizantină, – Hârșova de astăzi)
În text este asociat cu autoritatea militară a lui Orolieo, în timpul lui
Burebista - OROLIEO LO ELIA KARSEOI . Asocierea acestei așezări, centru militar
important cu ELIA, poate sugera ca mai vechiul Helis, ca reședință regală a lui
Dromichetes să fi fost aici. De asemenea poate sugera rolul major în traficul
comercial de pe ambele maluri ale Dunării pe care l-a jucat în epocă și de
asemenea și în navigația pe Dunăre. Carseoi era probabil, prin poziția
strategică pe care o avea, pe stâncile înalte de pe malul drept al Dunării
(râpa marelui fluviu de altfel), un important punct de trecere, un important
punct strategic, de navigație pe Dunăre, un important punct comercial. Dacă
Elia este un atribut comparabil cu Illion pentru Troia homerică, cu sugestie la
lumina solară, atunci Karseoi era un oraș strălucit prin complexitatea
activităților derulate aici, importanța ce o avea în lumea acelor vremuri –
dovadă că, strategic, și romanii vor exploata această așezare (mai târziu și
bizantinii și turcii).
Dinogeto (Dinogeția, în
nord-vestul Dobrogei), foarte probabil într-o zonă mai înaltă a luncii
Dunării, marcată intens de apele necontrolabile în acea vreme, mult mai întinse
față de zilele noastre, în nord-vestul județului Tulcea de astăzi. un centru
local militar important.
Zoirodabo (Ziridava, în
Banat, nu departe de Pecica, jud. Arad) este un important punct de cantonare a
unui mare număr de militari în timpul lui Burebista și Deceneu.
Nobidoin (Novodunum/Noviodu-num, pe
Dunăre, în nordul Dobrogei, nu departe de Isaccea de astăzi, acolo unde prin
tradiție a func-ționat un important vad de trecere a fluviului). Ni se transmit
informații despre Nobiodoin pe plăcile 7, 92, 120, în diferite variante: NUBADU
NUBIDAEO, NOBIDOIN.
Poltodabo este prezentă
pe placa 120, foarte probabil sugerând în aceeași zonă, Poltava de mai târziu,
în extremitatea estică lumii tracice, în nordul Mării Negre.
Napoko - (Napoca
devenită importantă pentru stăpânirea romană în Dacia, Cluj-Napoca, mai târziu)
este prezentă pe plăcile 62, 120. Pare a fi un punct militar strategic, în
timpul lui Burebista, și nu numai.
Ermidabo
- se pare că a jucat un rol strategic și militar important pentru
Burebista și Decebal, dar ea nu poate fi asociată cu alte informații, pentru a
fi exact localizată (la fel ca și Oiramodabo,
Moliodabo, de mai sus)
Komieodabo (Comidava/Komidaua -
Râșnovul de astăzi), -prezent pe placa 120, cu potențial militar
reprezentativ, dar mai mic.
Segesto este Segestica,
Sisak, în Croația de astăzi, Segesto apare pe plăcile 20, 91, 120. Ea a
jucat un rol important în strategia balcanică a lui Burebista, în dispunerea
unităților militare pe care le putea avea la dispoziție. (T120).
Sargeto (Sargeția)
apare pe plăcile 8, 21, 65, 76, 84, 94, 114, 117. Sunt prezente variantele:
SARGETO, SARGECIO, SAROGETO, SARGECEIO. Ea
este legată de Sarmizegetusa cu un drum. Poate fi o așezare dar si o provincie,
cu centru de putere locală.
Kopono asociat cu GEOE pare a fi mai degrabă un
ținut, o provincie, dar poate fi și o
așezare, sugerând Căpâlna de mai târziu). Ca provincie, este prezentă în
referiri la regii Dromioxto (Dromihete), Boerobisto (Burebista) și mai târziu, Dacebalo
(Decebal). Kopono apare pe plăcile 21, 23, 28, 35, 67, 96, 115, 118, 124,
125. Pe placa 21 atestă existența unui
drum ce pornește de la Sarmigetuzo și ajunge la Kopono. Se pare că Lysimachos a
cucerit provincia Kopono a lui Dromikto (Dromichetes). Este foarte probabil ca
țara condusă de Dromikto/Dromichetes să se fi numit EILAU, iar Kopono, ca
provincie, să fie o parte a acesteia.
În timpul
lui Burebista se pare că au avut lupte în această provincie. Se pare că această
provincie, a avut o așezare importantă, Zusidabo (T 67). De asemenea, se pare că în timpul lui Burebista era
și
o fortificație, KOPONO, o cetate a nobilului Burebista, după pierderea statutului
de mare rege get. (La fel de bine poate fi socotită provincia în care s-a
retras după anularea statutului de conducător al statului. Este la fel de
probabil ca, la pierderea puterii centrale, Burebista s-ar fi întors în acestă
provincie, Kopono, în această aşezare fortificată, Kopono.
Eliau - poate fi o țară și la fel de bine centrul de
putere al lui Dromichetes. Poate fi o variantăa lui Helis.
Helis, ca reședință a lui Dromichetes, ca oraș al
Soarelui, poate, la fel de bine să sugereze un centru de putere, comparabil
peste timp cu Ilion-Troia, sugerând puterea regală, puterea unui centru
meșteșugăresc, comercial, politico-militar și spiritual semnificativ, un centru
de referință pentru o arie mai mare. Eliau poate fi percepută și ca o așezare
importantă în provincia Kopono.
ELIAU se
asociază cu KOPONO – T 23, 115, 125; cu
KARSEU - T120; cu Sarmigetoizo – T108 Din acestă perspectivă, ELIAU nu poate fi
decât un atribut al celor trei centre getice, pentru vremea lui Burebista și
Deceneu – centre importante economic, ppolitico-militar, strategic, spiritual.
ELIEO, ELIO se asociază și cu Burebista, Deceneu, pe
anumite plăci. Poate fi redată apartenența la un stat, dar mai ales poate fi un
atribut, la fel ca și la asocierea acestui cuvânt cu centrele Kopono, Karseu,
Sarmigietuso. După Burebista și Decebal acest cuvânt nu se mai folosește în
texte. Dacă vine pe fundalul mai vechi, tracic de a sugera măreția,
strălucirea, asocierea cu lumina, cu dezvoltarea, se pare că percepția în epocă
se pierde, factorul tracic se diminuează masiv în societatea balcanică, ca
importanță.
Mai sunt
prezente: Perisieo (neidentificabilă), Nesibio (neidentificabilă),
Zurobada (Zurobara, pe lângă Tibiscus, la sud de Ziridava, în apropiere de Tisa), Bononio
(identificat cu așezarea antică, de origine celtă, Bononia, astăzi Vidin în
Bulgaria), Zusidabo (Zusidava, la est de Olt, plasată de tăblițe în
provincia Kopono), Dunidabo (neidentificabilă), Taoirino (Poate fi asociat
cucetatea antică Dierna, cunoscută și sub numele de Tierna sau Tsierna)
Noezo Marosie (Mureș) poate fi o provincie
centrată pe cursul Mureșului, la fel ca și Tapeoie, întrucât se asociază în
text cu GE, GEO.
CETA Kira/Cira, - o cetate neidentificabilă,
prezentă în plăcile 8, 14, 28.
Singidonoe
(Singidun, Belgradul de astăzi, Serbia) - așezare cu mare rol strategic,
politico-militar.
Saiqdabo, ar
putea fi identificată cu orașul antic Aquincum, legat d locuirea celtă în zonă,
situat la granița de nord a provinciei de mai târziu romane, Panonia, aflat
astăzi pe teritoriul orașului Budapesta. Prezent pe placa 120, ca o așezare
importantă strategic și politico-militar, loc de cantonare a unui număr
insemnat de trupe ale lui Burebista și Deceneu.
Mursa (Mursa, Osijek, Croația), cetate legată de iliri
și mai apoi triburile celtice, boiii.
Karloto, Karilo este neidentificabilă.
La Mare este
menționat Istropolis
(Histria).
Este interesant că numele de aşezări cu semnificaţie pentru lumea
geto-dacică, prezente în tăbliţele de la Sinaia, în mare parte sunt sub forma
unor variante geto-dacice a ceea ce au înregistrat textele
greco-elenistico-romano-bizantine – cei pe care îi privim cu mare încredere şi
îi socotim o autoritate. Aceste variante locale sugerează diferenţe prezente în
lumea geto-dacică, manifestate atât cronologic, temporal cât şi spaţial, de o
parte şi de alta a Dunării, de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Gruparea GEIO, GEO, GEOA, GEOE, GEOI, GEA, GIE,
GIEO, GIO, GIU are semnificația zonă geografică, provincie, pământ, țară. GE,
GEO asociat cu diferite denumiri sugerează o zonă, o provincie, o putere cu
centru de conducere politico-militară şi spirituală.
DAB, DABA, DABAO, DABI, DABIE, DABIKO, DABIO, DABO,
DABU, DBIO are semnificația de cetate, așezare a Davilor (davă), așezare
preurbană, urbană.
La geto-daci puterea politico-militară şi
administrativă revenea regelui. El subordonează aristocraţia militară, în mod
direct. Autoritatea acestuia era dublată de cea a Marelui Preot. Forţa sa este
funcţională atâta timp cât există susţinerea Marelui Preot, atâta timp cât
acest tantem acţionează unitar.
Prezicerile sunt realizate în strânsă relaţie cu cultul central
reprezentat de Marele Preot. Acestea emană de la figuri masculine, atâta timp
cât influenţa lumii mediteraneene nu se manifestă plenar. Prezicătoare din
rândul femeilor apar pe tăbliţele de la Sinaia acolo şi atunci când influenţele
sud-dunărene şi romane sunt masive în rândul aristocraţiei geto-dacice.
După domnia lui Burebista, rolul Marelui
Preot Deceneu se pare că se amplifică, dar la fel de bine, în tăblițele de la
Sinaia, crește rolul lui Loro/Orolo/Rholes/Oroles, cu sediul la Genukla și cu
Orientare pro-romană, filo-romană. Foarte probabil să fie vorba de Rholes,
conducător local la sudul spaţiului dintre Dunăre şi Mare care este menţionat
de izvoarele externe ca fiind client al Romei atunci când se petrece conflictul
dintre acesta şi Dapix, Ziraxe pe la 29-28î.Hr., conflict în care este
victorios datorită sprijinului roman.
În această perioadă de presiune
romană masivă către Dunăre și Mare, are loc unirea dinastiei conducătoare a
tracilor odriși cu cea a sapeilor, tot de origine tracă, iar regatul odris
devine clientelar Romei. Odrișii vor fi însărcinaţi de romani cu apărarea unei
zone ce se întindea de la gurile Dunării până în nordul Greciei. Numai că
liniștea nu se așterne între Balcani, Dunăre și Carpați.
Strabo ne
transmite (Geografia, VII.3.12): „deși poporul a fost ridicat la nivel înalt de
către Burebista, a fost mult redus de neînțelegerile interne și de agresiunea
romană; cu toate astea ei sunt capabili chiar și astăzi să trimită la luptă o
armată de 40 de mii de oameni”.
Tăblițele de la Sinaia menționează etniile
implicate în evenimentele din acea epocă la care se referă: macedoneni,
sarmați, sciți, iazigi, bastarni, boii, dalmați, dardani, traci, gali. Tracii
sunt prezenți în textul de pe numeroase tăblițe. Apar pe numeroase plăci - plăcile 7, 19, 58, 91, 107, 109, 122, 123,
127, 130, 134. După dezvoltarea puterii statale a geților, tracii sunt în lumea
antică asociaţi cu spațiul de la sud de Dunăre,
zona mai mult sudbalcanică sau pontică. Statul get atinge apogeul în
timpul lui Burebista. Regatul lui
Burebista care era de 10 ori mai mare decât Dacia romană de mai târziu, nu se numea Dacia. Se greșește când se
vorbește doar de ramura carpatină a strămoșilor noștri. Se face un imens
deserviciu istoriei noastre, restrângând aria geților doar la Carpați,
menționându-se despre ei ca fiind ”daci”. În secolul I î.Hr. se utiliza
dominant termenul de geți, Geția, Geo. Tăblițele de la Sinaia se încadrează în
acest demers.
Pompeius
Trogus, spune: ”Şi dacii sunt din neamul geţilor. Ei, în timpul regelui Oroles,
fiindcă nu s’au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru laşitatea
lor au fost siliţi, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să’şi pună
capetele în locul picioarelor şi să facă nevestelor serviciile care obişnuiau
înainte să li se facă lor înşişi. Şi nici nu s’a schimbat această rânduială
până când nu şi’au spălat prin curaj ruşinea suferită în război.”
Pliniu când
s’a referit la Geții din Tracia, spunea: ”Fie că erau cei rămași când o parte a
acestui popor (geții) a plecat spre a locui dincolo de Dunăre, fie că ar trebui
să fie din numărul geților care treceau din nou fluviul pentru a veni și a
locui în Tracia sau pentru a o pustii. Ar putea fi și cei strămutați aici de
Aelius Cato.”
Pentru secolul I î.Hr, Imperiul
roman deţinea deja provincile Ahaia, Macedonia, cu rang imperial. Aceasta din
urmă este provincia din care se organizau acţiunile militare de expansiune
romană spre nord, către Dunăre. Provincia
romană Tracia a fost creată în anul 46d.Hr. de împăratul Claudius,
după anexarea ultimelor regate ale tracilor. Capitala a fost stabilită la Adrianopole.
Pentru ţinuturile de la nord de Macedonia, până la crearea provinciei Moesia
(46d.Hr.), statul roman a făcut tot posibilul ca regii locali să adâncească
legăturile cu Roma, ca regi clientelari – regi care au preluat masiv din
specificul roman, rupându-e de marea masă a populaţiei pe care o conduceau.
Regi de sorginte odrisă se impun ca fiind subordonaţi intereselor romane. Este
perioada în care Burebista reuşeşte să atragă de partea sa ţinuturile întinse
dintre Dunăre şi Munţii Haemus, încorporându-le regatului său. Tăbliţele de la
Sinaia încorporează text ce prezintă înţelegeri politico-diplomatice în această
zonă.
Dacia sub
conducerea lui Decebal (87-106), cunoaşte o nouă fază deosebită a puterii în
zonă. Deși mai restrâns ca arie geografică decât Regatul
lui Burebista (82-44
î.Hr.) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul stat era
mai puternic și mai bine organizat. Centralizarea statului era mai pronunţată
şi se pare că se manifestau conflicte de interese între puterea centrală şi
conducerile locale, zonale, regionale. În secolul al III-lea, mult după moartea
marelui rege, Dio Cassius nota despre Decebal: Era foarte priceput în ale
războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe
dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă,
știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o
înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al
romanilor.
Decebal, membru al înaltei aristocraţii a statului dac, mare comandant militar,
cu drept de succesiune la tron, a urmărit interesele statului carpato-dunărean
într-o vreme în care puterea romană îşi reorganiza administraţia la sudul
Dunării. În 16-18, provincia Moesia se constituise juridic, dar orgoliul
odrişilor continua să fie amăgit. Aceştia continuau să deţină oficial puterea
la sudul Dunării şi să fie promovaţi regi din dinastie odrisă, care controla şi
zona dintre Dunăre şi Mare. Locuitorii de la sudul Dunării încă nu plătesc
tribut Romei. În 46 Roma crease provincia Moesia, cu centrul politico-militar
la Novae. La sudul Dunării funcţionează
o provincie imperială condusă de un procurator imperial. Tracii, tribalii,
dendeleţii, moesii, geţii de aici sunt nevoiţi să accepte supunerea faţă de
Roma. Importante trupe romane sunt aduse spre a impune ordinea şi liniştea
cerută de Roma. Trupele sunt frecvent mişcate, transferate, readuse, regrupate
în zonă. Moesia este o zonă fierbinte cu conflicte frecvente. Se produce o
puternică depopulare. Statul roman face aici strămutări de populaţie din nordul
Dunării – 100 000 transdanubieni. În
timpul guvernării lui Plautius Silvanus Aelianus, în conflictele din Moesia, au
fost implicaţi bastarnii, roxolanii, dacii veniţi de la nordul fluviului. Aceştia
îşi recuperează comandanţii militari cu greu. Pentru bastarni şi roxolani restituirea
acestora – fii regilor – se face condiţionat. Devin regi clientelari. Fraţii
regelui dac sunt luaţi ca ostatici. Vidul de populţie creat de transmutarea de
populaţie în Moesia, atrage atcurile sarmaţilor în Dobrogea şi determină Roma
să redistribuie trupele, astel încât Roma să se poată impune. Trupele romane se
manifestă între interesul de a apăra provincia, graniţa şi interesul de a
susţine un împărat sau altul la tron. Dacii
au profitat de situație și au luat cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor și
cavaleriei auxiliare, în momentul în care trupele de aici s-au implicat în
războiul civil ce avea să îl umpună pe Vespasian. În iarna anilor 69-70, sarmatii au
atacat Moesia. Încheierea războiului civil cu victoria lui Vespasian duce la revenirea
interesului roman la Dunăre, redimensionarea preocupărilor militare aici.
Unităţi militare sunt redistribuite la Viminacium, Oescus, Novae.
Decebal devine apreciat şi temut datorită
faptelor sale militare, încă sub rgele dac Duras, până în 87, în timp ce
împăratul Domiţian al Romei pune trupele romane sub comanda unor generali care
încalcă pământul dacic. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată
de prefectul Gărzii
Pretoriene, Cornelius
Fuscus. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane
într-o cursă. Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada
de război: prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are
loc la Tapae. Cornelius Fuscus
însuşi
moare în această confruntare. În 88, trupe romane conduse de Tetius Iulianus
trec Dunărea şi luptele se dau tot la Tapae, dar de astă dată victoria e a
romanilor. Din cauza dificultăților întâmpinate de armatele imperiale romane în Pannonia în
lupta cu quazii și
marcomanii, se încheie o
pace în 89, o pace avantajoasă dacilor. Decebal devine client al Romei.
Primeşte meşteri mineri, constructori militari. Decebal îşi consolidează
puterea, statul, iniţiază vaste construcţii militare şi civile. Dezvoltă
relaţii cu popoare şi state ce se opun Romei.
Conducerea Imperiului roman nu a acceptat cu
uşurinţă avantajele dacice ale păcii din 89, astfel încât, în timpul lui Traian
(98-117), se ajunge la războaiele daco-romane din (102-103) şi din (105-106).
Împăratul Traian implică un număr mare de
Dacebalo, Dacibalo, Dacebialo sau
Daciobalu sunt variante ale regelui Decebal, prezente în tăblițele de la
Sinaia. Dacebalo apare în textele de pe plăcile 5, 6, 16, 17, 22, 28, 65, 84,
94, 96, 98, 114, 119, 121, 124, 130. În timpul său Sarmigietusa/Sarmizegetusa
este sediul puterii centrale, politico-militară și spirituală. Pe tăblițele de
la Sinaia, Genuklo, Zurobada, Zidodabo, Tapieo (Tapae) și Kopono și Sargeto –
cu sugestie de provincie - joacă un rol
important. Cetățile, regiunile menționate pe plăcilede la Sinaia din timpul
domniei lui Dacebalo sunt prezente și în Dacia romană Decebal (Dacebalo pe plăci)
este regele dac care a purtat cele două războaie cu împăratul roman Traian
(101-102, 105-106), iar în urma celui de al doilea război pierdut, el se
sinucide, așa cum aflăm de pe Columna lui Traian. El a fost de asemenea
implicat și în războiul purtat de Duro cu împăratul roman Domițian. Dio
Cassius (Historiae Romanae, 67, 6)
spune despre Decebalus (Decebal, Dacebalo) „În acest timp Romanii s-au implicat
într-un război dur cu Dacii, al căror rege era atunci Dacebalus. Acest om era
viclean în felul cum înțelegea războiul și viclean de asemenea în a purta un
război. El judeca bine când să atace și alegea momentul oportun pentru a se
retrage. El era un expert în a crea ambuscade și un maestru în luptele
organizate. Știa nu numai să profite de pe urma unei victorii dar și să
gestioneze bine o înfrângere. Astfel el s-a dovedit a fi un adversar pe măsură
pentru Romani un timp îndelungat”.
În tăblițe, Decebal a fost
inițial chiliarh(mare comandant militar) al regelui Duro înainte de a deveni
rege, implicat în luptele cu armatele lui Domițian.
Chipul lui Decebal pe Tăblițele de la
Sinaia
În mod deosebit, termenii de trac,
Tracia se impun în statul roman, atunci când romanii renunţă la clientelismul
statului odrișilor şi se crează provincia Tracia.
În anul 46 e.n., uciderea regelui
odris Rhoemetalces al III-lea îi oferă împăratului roman Claudius pretextul de
a invada regatul odrişilor, pe care îl desfiinţează, organizând partea de la
sud de Balcani într-o nouă provincie imperială: Tracia. Se pare că în conştiinţa
imperială romană s-a impus ideea că cei de la nord de Munţii Haemus sunt alte
neamuri decât tracii odriși. Tribalii, geții, crobizii încep să se
autodefinească prin acțiunile proprii mult mai intens, dar, în 46î.Hr. vor
sfârși prin a fi încadrați provinciei romane Moesia. Pentru Peninsula
Balcanică, statul roman va opera cu nume de provincii care vor modifica
percepția gupurilor etnice. Se vor impune anumiți termeni, vor dispare mulți
alții cu conotaţie etnică. Termeni cu
încărcătură etnică vor accentua încărcătura pur administrativă a sensului lor.
Termenul
de odriși și celelalte nume de triburi tracice dispar la nivel oficial, sub
stăpânirea romană. Dispare și termenul de geți, la nivel oficial, în statul
roman, unde se utilizează termenul de daci, Dacia. Se va impune numele de Tracia,
Moesia, Dacia, termeni care erau prezenți, dar nu în mod dominant, în spațiul
geopolitic anterior. Tracia, Moesia, sunt termenii cu care puterea romană va
jongla pentru a stăpâni o zonă deosebit
de importantă prin resursele sale dar și deosebit de greu de stăpânit, de
subordonat. Tracia, Moesia, Dacia devin provincii romane de rang imperial –
sunt subordonate direct împăratului și vor avea cantonate multă vreme un mare număr de unități militare romane, imediat după crearea lor.
Vor suporta reîmpărțiri teritoria-administrative interne, se vor produce
redistribuiri ale teritoriilor, sub alte
denumiri. Romanii se vor juca cu termenul de Dacia pe o arie largă, din
punct de vedere administrativ: Dacia, în aria carpatică, cu împărțiri
teritoriale interne succesive, în perioada de existență a provinciei (106-271),
Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea la sudul Dunării, după 271. De ce fac romanii
acest lucru? Nu le erau foarte dragi geto-dacii. Le recunoșteau astfel ceea ce
prin cucerire le negaseră: Existența și rolul, meritele. Dar utilizează termenul
de gdac, nu de get.Se joacă și cu termenul de Moesia – unde maschează zona de
viețuire a tribalilor, moesilor, geților, crobizilor. Moesia este inițial o
zonă mare, compactăcare, ulterior se împarte în Moesia Inferior și Moesia
Superior. Teritoriul celor două Moesii este în descreștere, se redistribuie
către Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Scyția Minor. Tracia, ca provincie
romană își
are nucleul în sud-est, către Marea Marmarași Marea Neagră. Va suporta
modificări prin care teritoriul său fie se va micșora, fie se va mări.
La 293, când împăratul
Dioclețian (284-305) va impune tetrarhiasau dominatul, în zona carpato-danubiano-pontică
lși balcanică se impun diocezele, ca împărțiri teritorial-administra-tive: Dioceza
Moesiarum și Dioceza Thracia, fiecare cu un număr însemnat de provincii, în
componență. Dioceza Moesiarum
cuprindea: Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Dacia Mediteranea,
Macedonia Prima, Praevalis, Macedonia Secunda, Thessalia Epirus vetus, Epirus
Nova. Dioceza Traciei cuprinde: Scytia
Minor, Moesia Secunda, Thracia,
Haemimo-ntus, Rhodope. Pe rând, capitala a fost mutată la Serdica,
iar din anul 330, la Constantinopole.
Reforma administrativă a lui Dioclețian
de la sfârșitul secolului al III-lea, împărţea Tra-cia geografică în patru mici provincii (Tracia, Haemimontus, Europa și Rodopes aparți-nând diocezei Tracia/Thraciae),
încadrate prefecturii
Orientului. În timpul Duumvira-tului (286-293) şi apoi al Tetrarhiei (293-324), provincia Tracia şi
Dioceza Tracia au fost plasate sub autoritatea Augustului însărcinat cu
Orientul. În urma împărțirii definitive a Imperiului Roman, în 395, dioceza Traciei a
fost inclusă în Imperiul Roman de Răsărit. În contextul
amenințării protobulgare,
în administraţia bizantină se crează o temă a Traciei.
Pentru
provincia Tracia – care a suportat multiple nmodificări teritorial-administrative
– Imperiul roman a jonglat cronologic cu mai multe centre de putere: iniţial a
impus sediul
https://en.wikipedia.org/wiki/Thracia#/media/File:Hadrianeum_Tracia.JPG
Reprezentare artistică a Traciei în Imperiul
Roman, prezentă în Hadrianeum
provinciei la Adrianopolis (46). Ulterior a fost mutată la Serdica –
Serdica Nova. În 330 Constantinopol se impune capitala Diocezei, centrul
politico-administrativ major al provinciilor din Dioceză.
După constituţia lui Caracalla
din 212, prin care toţi cetăţenii imperiului născuţi liberi deveneau cetăţeni
romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea urca în
ierarhiile vremii. Odată obţinut statutul de cetăţean roman, numit romanus el
etnic punea în umbră originea de get sau dac. Tracii, geţii şi dacii
fărcetăţenie romană continuau să fie inferiori. Dintre cei ce obţinuseră cetăţenia romană se
conturează ierarhia superioară a provinciilor, până la dispariţia structurilor
statului roman.
Divide et impera! Redimensionări teritorial-administrative
frecvente, redenumiri ale unităților teritorial-administrative, utilizarea unor
denumiri în alte zone, decât cele de origine, Împeriul Roman și succesorul său,
Imperiul Roman de Răsărit dar și Imperiul Bizantin, au jonglat administrativ cu
numele etniilor locale pe care le-au încorporat, pierzându-se treptat rolul de
denumire etnică, accentuându-se desemnarea unui teritoriu. Dioceza Dacia în
Imperiul Roman, în Imperiul Roman de Răsărit nu are numic de a face –
teritorial - cu provincia Dacia, provincia carpato-dunăreană (106-271) după 271.
Are de a face cu tensiunile de la sudul
Dunării în provincia Moesia. Are de a face cu mulţumirea înalţilor funcţionari
ce au condus provincia Dacia şi care , la desfiinţarea acestia, trebuiau mulţumiţi
de imperiu. Are de a face cu dorinţa de subordonare cât mai eficientă a
populaţiei de la sudul Dunării, din Moesia Superior şi Moesia Inferior,
provincii romane în care frecvent fuseseră aduse şi colonizate forţat grupuri mari de
populaţii dominant geto-dacice din zona Munteniei şi Moldovei. Are de a face cu
spaţiul în care au fost retrase numeroasele trupe imperiale ce au părăsit
provincia Dacia în timpul lui Aurelian. Are de a face cu existența
împăraților-soldați din secolul al III-lea, secol al crizei imperiale romane.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tracia_(provincie_romană)#/media/File:Prima_tetrarchia_Diocletianus.PNG
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Dioecesis_Thraciae_400_AD.png
Dioceza
Traciei
Confederaţia dacilor liberi preia controlul
în spaţiul carpato-danubian în calitate de fraţi apropiaţi, în calitate de
restauratori ai autorităţii dacice în vechea Dacie, pentru scurt timp. Carpii
sunt între dacii liberi cei care se impun ca forţă politico-militară dominantă
între dacii liberi. Mai mult ca sigur că părăsirea provinciei Dacia a fost
rezultatul unor dificile negocieri cu confederaţia dacilor liberi asociaţi prin
alianţe (bine menţinute) cu goţii.
În Imperiul roman, reforma administrativă a
lui Diocleţian împune Dioceza Moesiarum cu provinciile: Dacia Ripensis, Moesia
Superior, Dardania, Dacia Mediteranea, Macedonia Prima, Praevalis, Macedonia
Secunda, Thessalia Epirus Vetus, Epirus Nova.
Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea.
Dacia
Ripensis – Râpa Daciei/Dacia de pe malurile înalte din dreapta ale Dunării – este creată de
împăratul Aurelian, atunci când operează retragerea armatei şi administraţiei
din provincia romană Dacia. Probabil că astfel, prin crearea acestei provincii
a evitat o situaţie conflictuală la nivel administrativ pe fundalul cedării,
pierderii iremediabile a provinciei Dacia. În structura administrativă continua
să menţină activ termenul de Dacia, iar la Roma să se estompeze ideea de
pierdere. Serdica – creată de Traian (probabil nu întâmplător) – a fost aleasă
capitala acestei provincii care separă Moesia Superior de malul Dunării, de
Moesia Inferior. Provincia avea deja construite numeroase cetăți / fortificații
romane din timpul lui Traian: sunt Singidunum, Viminacium, Tanata
(Τανάτα), Zernis (Ζέρνης), Doukepratou (Δουκεπράτου), Caputboes (Καπούτβοες),
Zanes (Ζάνες) și Pontes (Πόντες). Ele permiteau în continuare menţinerea în
zonă a unui număr mare de trupe, legiuni, alae, cohorte.
Aurelian însuşi este de origine din spaţiul
de locuire geto-dacică, născut - susţin
unii - la Sirmium(Sremska Mitrovika, provincia Voivodina, Serbia de astăzi) sau
la Serdica (Sofia în Bulgaria de astăzi). Istoricul familiei sale este legat de
acela al dacilor luaţi prizonieri pe malul stâng al Dunării şi duşi în robie la
sud, între Dunăre şi Munţii Haemus.Ajunge în
anturajul unui senator, practică meşteşugul armelor devine
mare comandant militar, general al legiunilor, datorită căruia ajunge împărat.
În Imperiul roman, în criza împăraţilor soldaţi au fost deja tentative de
conducere la nivel imperial din partea unor daci de origine. Primul dintre
împăraţii soldaţi de la Dunăre este Regalian care, general al legiunilor la
sudul Dunării s-a revoltat împotriva lui împăratului Galienus. Punctăm originea
lui dacică dar el era romanus, om
liber al statului roman, cu ambiţiimari, specifice lumii romane(să ajungă la
Roma împărat), chiar dacă cei din viaţa sa punctau apartenenţa la spaţiul lumii
geto-dacice prin nume (soţia sa.purta numele de Suplicia Dryantillia); chiar
dacă despre el ni se spune că era nepot al lui Decebal.
Regalian general talentat şi bun strateg, se afla în fruntea trupelor din
zona Dunării,
conducea militar Moesia Superior şi Panonia. El a fost ales ca împărat de locuitorii provinciilor acestora, urmaşi direcţi ai moesilor, tribalilor, geţilor, dacilor, odrişilor, iazigilor de altădată, de militarii din aceste provincii, în urma unei rebeliuni împotriva împăratului Galienus. Ca urmare a acestei rebeluini combinată cu atacuri ale carpilor şi ale aliaţilor lor,
conducea militar Moesia Superior şi Panonia. El a fost ales ca împărat de locuitorii provinciilor acestora, urmaşi direcţi ai moesilor, tribalilor, geţilor, dacilor, odrişilor, iazigilor de altădată, de militarii din aceste provincii, în urma unei rebeliuni împotriva împăratului Galienus. Ca urmare a acestei rebeluini combinată cu atacuri ale carpilor şi ale aliaţilor lor,
Galienus părăseşte provincia Dacia. Regalian este ucis într-un complot de propriii
săi partizani. În acest context, pe aceeaşi filieră militară ajunge împărat Aurelianus
care, consemnează în acte ceea ce a făcut Galienus iar oficialităţile nu doreau
să consemneze: retragerea din provincia Dacia, crearea unei provincii Dacia la
sudul Dunării – Dacia Aureliană (pentru administraţia şi armata retrase din
provincia Dacia). Dacia Aureliană a fost chiar de pe la începuturi împărțită
în Dacia
Ripensis și Dacia
Mediterranea.
Dacia Ripensis avea capitala Ratiaria (azi Arcar, nu departe
de Vidin), iar Dacia Mediterranea, la Serdica (azi Sofia).
Ca împărat, Aurelianus a avut
conflicte cu carpii. În 273 provinciile de la Dunăre au fost atacate de carpi.
Posibil ca statul roman să nu fi onorat promisiunile contractuale din tratat.
Posibil, carpii să fi continuat acţiuni de eliberare a lumii geto-dacice la sud
de Dunăre. Aurelian îi infrânge şi îi respinge pe malul nordic. În urma acestei
victorii se va autodenumii Carpicus Maximus. În 275 Aurelian intră în conflict
cu populaţiile dacice din Panonia, provincie romană ce se va menţine până în
408. Îi înfrânge şi pe aceştia şi se va numi Dacicus Maximus. Problema dacică
pentru imperiul roman în timpul lui Aurelian a fost una deosebit de gravă pentru imperiu. Pe acest fundal,
s-a menţinut la sudul Dunării numele Dacia în structura administrativă romană.
Ca şi ceilalţi regi militari din perioada crizei, Aurelian moare asasinat de
către garda sa pretoriană la Bizantium.
Alături de Dacia Riensis s-a
conturat şi Dacia Mediteranea (Dacia de Mijloc) ca
parte din provincia Dacia
Aureliană. La început, Dacia Mediteranea cuprindea şi spaţii
importante din Dardania. De altfel, o vreme provincia purta numele de Dacia
Mediteranea şi Dardania. Dacia Mediteranea, preponderent montană, puternic militarizată
îşi sporeşte rolul ei militar, mult, găzduind militari de carieră.împărţirea
Daciei Aureliene în două subdiviziuni este
atestată de o inscripție datând din anul 283. Serdica Ulpia (azi Sofia, Bulgaria) era capitala provinciei Dacia Mediteranea. La
reorganizarea administrativă a lui Diocleţian, Dioceza Moesia încorporează cele
două provincii Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea de la sudul Dunării.
Constantin cel Mare (267-337) provine din
această provincie, de la Naissus, de origine traco-iliră. Constantin al
III-lea, născut tot la Naissus, Iustin I, daco-trac, născut în Baderiana, lângă
Naissus, sunt împăraţi romani tot de provenienţă tracică. Resursele, rutele
militare şi comerciale, fac din această provincie una foarte importantă.
Galerius şi Constantin cel Mare o apreciază în mod deosebit. Galerius, de
origine traco-dacică, cu ascensiune similară lui Regalian, Aurelian, În cadrul
primei tetrarhii este
desemnat (1
martie 293) de către Dioclețian, Caesar,
răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene. El este cel ce
deschide calea impunerii liberei practici pentru creştini (libertatea de
manifestare pe care o va impune oficial Constantin cel Mare). Dincolo de originea
sa traco-dacică, el poartă lupte cu carpii, pe ca îi învinge şi îşi ia titlul
de Carpicus Maximus.
Împăratul Galerius și-a afirmat originea
dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman. El a propunus chiar ca imperiul
să se numească nu roman ci Imperiul
Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor. Şi-a exprimat atitudinea
anti-romană imediat ce avut funcția de împărat. A tratat cetățenii romani cu
cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți, totul în numele
aceluiași tratament pe care victoriosul Traian l-a
aplicat cu două secole înainte poporului lui dac.
La 400, Imperiul Roman de Răsărit
utilizează denumirea de Dioceza Dacia și Dioceza Tracia. Nu se mai foloseşte
termenul de Moesia în administraţie. Dioceza Dacia încorporează Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dacia Mediteraneea,
Dardania, Praevalis. Dioceza Tracia
încorporează Scytia Minor, Moesia Secunda, Thracia, Haemimontus, Rhodope, Europa Imperiul Roman de
Răsărit și el, perpetuează amintirea și rolul dacilor, tracilor în
spațiul de la sud de Dunăre, într-o perioadă când, provincia Dacia carpatică,
nu nai funcționa de mult timp.
După 602, treptat,
datorită așezării slavilor și bulgarilor la sudul Dunării, Împeriul Bizantin nu
va mai opera cu termenul de Dacia în plan administrativ-teritorial. Va continua
să utilizeze însă termenul de Tracia. Va păstra această denumire pentru una din
themele (provinciile) sale – pentru provincia de lângă Marea Marmara. Un termen
cu conținut teritorial, nu etnic. Față
de antichitate se
perpetuează amintirea Macedoniei și Traciei dar cu alte conotații față de
antichitate și pe arii relativ diferite. Bulgarii ajung în sudul Dunării
la 679 d.Hr., chemaţi şi folosiţi de Imperiul Bizantin ca armată de represiune
împotriva populaţiei vlahe (române) care se revolta mereu împotriva
rechiziţiilor şi fiscalităţii de nesuportat. Dispariţia numelui de Dacia este
strâns legat de avantajele ce sunt date slavilor şi bulgarilor aşezaţi în aceste
locuri – avantaje economice, juridice, politico-militare. Situaţia arată
nemulţumirea romană faţă de nesupunerea populaţiilor traco-daco-ilire din zonă.
Moesia, apoi Dacia – sunt nume
care nu se mai folosesc la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit în
administraţie. Roma stăpânitoare nu este legată de particularităţile şi
caracteristicile etno-culturale. Este interesată de funcţionarea sistemului ce
îi aduce venituri, avantaje, resurse, stabilitate. Nu este preocupată că a
şters în timpul stăpânirii sale din memoria colectivă numeroase etnonime
specifice antichităţii balcano-carpatice. Perpetuează însă constant numele de
Tracia şi Macedonia. Mai târziu, Împeriul Bizantin şi el menţine ca nume al
unor theme Thracia şi Macedonia. Pentru ţinuturile de la Dunăre foloseşte
numele de
Thema Paristrion (de
lângă Dunăre) – are de a face doar cu reperele geografice ale spaţiului, nu cu
populaţia, cu etniile dominante sau cu trecutul acestui spaţiu. Sugerează mai
degrabă interesul strategic pentru acest spaţiu. Această themă încorporează
vaste spaţii dintre Dunăre şi Mare, dintre Dunăre şi munţii de la sud Se
suprapune peste mai vechile Moesia Inferior şi Scythia Minor.
Bizanț,
1045
Renaşterea şi
Umanismul vor reactiva numele Daciei la
nivelul proiectelor diplomatice iar politicile Austriei şi Rusiei vor apela
deseori la ideea de Dacia în propriul lor interes. Mihai Viteazu la 1600, probabil că avea habar de asemenea
proiecte şi discuţii. Unirea realizată de el este ca o renaştere a lumii
carpatice în toată splendoarea ei, în folosul ei propriu. Mihai reactiva şi legăturile cu lumea sud-dunăreană, la fel ca
altă-dată, dar la alte dimensiuni. Forţa marilor puteri ale vremii fac ca
această craţie a lui Mihai să fie de scurtă durată, dar să devină cheia
acţiunilor într-o etapă următoare. Pe hărţi ale lumii occidentale, umaniştii au
proiectat Atât Dacia cât şi Tracia
https://es.wikipedia.org/wiki/Tracia
Harta
Traciei Antice, după Abraham Ortelius, 1585
Limitează
lumea Tracă la sud de Munţii Balcani, implicând şi Munţii Rodopi, în nordul
Mării Egee şi lângă Marea Marmara
http://foaienationala.ro/cderea-constantinopolului.html
Tracii (traco-geto-dacii) legaţi de marele
dragon ce străbate Europa – lanţul montan carpato-danubiano-pontic – se pierd
în istorie pe măsură ce alte mari puteri ale vremurilor se bat pentru a
stăpânii şi exploata acest Mare Dragon Cu fiecare nouă stăpânire, noi straturi
aristocratice s-au suprapus iar oamenii locului au fost mereu şi mereu
marginalizaţi, aruncaţi în sărăcie, în asuprire. Din vechiul statut de romanus,
au ajuns rumâni comunitate etnică exploatată. Au dezvoltat romanii populare,
focare de rezistenţă şi luptă pentru independenţă. Oficial, internaţional, noi
termeni îi desemnează în lumea medievală – Vlah, valah,Valahia. Parcă ar fi
alţii, dar sunt aceeaşi oameni călare pe Marele Dragon. Sarea, aurul, argintul,
arama, bronzul, fierul, lemnul, animalele munţilor, oile, vitele, caii le sunt
bogăţia, bucuria, dar şi necazul, calvarul. A fi om al muntelui nu înseamnă că
nu ai cultură proprie, că eşti înapoiat, că valorile tale nu se regăsesc pe
răbojul culturi şi civilizaţiei. Între lemn, piatră, lut oferite din plin de
munţi, doar nevolnic să fi şi să nu fi creativ. Doar cuceritorii, veniţi să
preia bogăţiile munţilor în folosul lor neagă şi distrug realizările
localnicilor pentru a-şi justifica prezenţa şi rădăcinile locale, pe care nu le
au. Şi cozile de topor îi ajută cu vârf şi îndesat, pentru treizeci de arginţi,
pentru un scaun în administraţie, pentru puţină putere peste cei păpăstuiţi.
Surse:
A
Homer, Iliada,
editura Humanitas, Bucureşti, 2012;
Strabon, Geografia, VII, 3, 11.
B
Hristo M. Danov, Tracia anticǎ, Editura
Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976;
Gh.Poenaru Bordea, Al.Suceveanu, Odrisii,
în Magazin Istoric, Anul X, nr.7 (112), iulie, 1976, p.33.
Ioan Aurel-Pop, Ioan Bolovan coordonatori:Istoria ilustrată a României,
Gh. Stefan (coord.), Izvoare privind istoria
României, vol. I,
Bucuresti, 1964
Horațiu Crișan, Burebista
și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p.
26
Valentin Marin, Dunărea
de Jos în concepția strategică a lui Burebista, NOEMA vol. IX / 2010,
p. 476-479
Oppermann Manfred, Tracii,
între arcul Carpatic şi Marea Egee, Editura militară, Bucureşti, 1988;
V. Pârvan, Dacia.
Civilizațiile antice din țările carpato-danubiene, ediția a IV-a,
București, 1967
I.Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1977
Dan Romalo Cronica getă apocrifă, pe plîci de plumb,București, 2002
Răzvan Anghel, MatoDavo Geto. Studiu asupra
plăcilor dacice de plumb, studiu realizat între 2006-2014, prima
apariție București, 2014, (P.23-25), ISBN 978-973-0-17894-4 în https://drive.google.com/file/d/0B8JvI_ExSifySm95a2tJTnB1U1E/view
Romalo, Dan, Cronică
getă apocrifă pe plăci de plumb, Editura Alcor Edimpex,
Bucureşti, 2005.
Peţan, Aurora, Plăcuţele de plumb de la Sinaia-o sursă
excepţională de cunoaştere a istoriei şi civilizaţiei dacilor. Dacia
Magazin nr. 13, iunie 2004.
Manolache, Dumitru, Tezaurul
dacic de la Sinaia, legendă sau adevăr ocultat? Editura
DACICA, Bucureşti, 2006
Ungureanu, Viorel, Sar Mon
Galo - numele antic al Moldovei, Al V-lea Simpozion
Internaţional CUCUTENI-5000, Chişinău, 2010.
C.
11.
https://books.google.ro/books?id=5cvpAQAAQBAJ&pg=PT127&lpg=PT127&dq=tracii+in+linear+B&source=bl&ots=c5xoJg-
30. http://matodavogeto.blogspot.ro
33.
http://people.ucalgary.ca/~vandersp/Courses/texts/lactant/lactpers.html
34. https://ro.wikipedia.org/wiki/Civilizația_miceniană
40. http://sborianovo.com/en/objects/the-sveshtari-tomb-with-the-karyatids-11.html
43. https://sites.google.com/site/descopeririarheologice2010/cele-mai-vechi-fortificatii-grecesti-din-europa
44. http://spartacus-titanul.blogspot.ro/2012/02/regatul-odris.html
46. https://thraxusares.wordpress.com/tag/imperiul-vlahilor/
56. http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/arheologii-bulgari-au-descoperit-sofia-ruinele-vechiul-oras-roman
58. http://www.opiniateleormanului.ro/carlo-troya-a-scris-istoria-europeana-reala/
61.
http://www.panacomp.net/valley-of-the-thracian-kings/
64. http://www.romaniadevis.ro/dacia/zona-geto-daca/reconstituiri-3d/item/cula-regeasca-de-la-sarmizegetusa-regia
