Bradeni

Prof. Pădureanu Elena Sanda

   Muma…. Muma lu Niculaie Libișan…Libicean…Libiceanu…
   Aveam patru ani. Îmi aduc aminte cum, o mogâldeață de fată bălaie, timidă și rușinoasă, lăsată la bunicii dinspre Mamă, la Bradu, cu bunicul de mână, s-a dus la Tușa Valerie în vizită. Era după-amiază. Bunicul lăsase treburile gospodăriei și s-a dus la Sora sa mai mică,  s-o vadă pe Muma, să mai schimbe două vorbe cu ea. Ținându-l pe Bunicul de mînă, am mers cale de vreo câteva case pe uliță, după care am intrat pe o poartă mare de lemn. Mai întâi am sunat un clopot la ușă, să se știe că intră cineva pe poartă. Bunicul a intrat în curte, trăgându-mă pe poartă. Nu a lăsat-o deschisă – să nu iasă găinile din curte. Urca agale panta lină de lângă casă.
  Muma…Nu eram obișnuită cu acest cuvânt. Mi se părea ciudat.
  Am coborât niște trepte într-o bucătărie aflată sub casă (la alte case, acest spațiu ar fi fost amenajat drept beci, pivniță). Era o bcătărie țărănească, cu sobă-cizmă, cu o masă cu scaune în jurul ei, cu un castăn, un blidar. În zidul din partea stângă se afla o ușă ce dădea în beciul propriu-zis – depozitul rece de alimente. Într-un colț al aceste încăperi, aproape de o fereastră mică, se afla un pat înalt – eu aproape îl percepeam ca pe un tron mare, mare), cu perne și cu o plapumă enormă, de sub care ieșea un cap acoperit cu o păstură în culori închise, cu o față plină de riduri și cu niște ochi adânciți în orbite. M-am apropiat cu teamă dar și plină de curiozitate de pat. O mână firavă, cu pielea numai cute, noduroasă, cu degete mari, o palmă mai mult piele și os, s-a așezat pe capul meu și a început să mă mângâie cu îngăduință și tandrețe. Era Muma – Mama Bunicului, Străbunica. Muma. Mai târziu aveam să aflu că în acel moment avea vreo 88 de ani. Tușa Valerie, sora mai mică a Bunicului avea grijă de bătrânețile Mamei lor. Era şi ea înaintată în vârstă.
  Libișan sau Libicean, cum erau în buletin (cartea de identitate, cum îi spunem astăzi), era numele de familie al Bunicului, din partea Mamei mele. Ei au fost mulți frați si surori – neam mare: Ana – fata cea mare, care s-a măritat în sat, câteva case mai sus. Ea s-a despărțit de bărbat și apoi s-a măritat a dpua oară și a plecat după bărbat, în Roșia (Rothberg). Niculae Libicean, primul băiat, purta numele străbunicului, pe care l-a chemat tot Niculaie Libișan, sau Libicean.  A urmat, Daniel (Dănilă). Au mai avut o soră Maria. Aurmat Valeria şi  Mircea.
  Muma.  Nu era din sat. Venea din Tălmăcel, din neamul lui Bărdaş.S-a aşezat în Bradu atunci când s-a măritat cu Străbunicul, în timpuri de mult trecute, timpuri din alt veac.
  Era în 1964, atunci când am văzut-o pentru prima şi ultima dată… Am ascultat multe povești despre frații şi surorile Bunicului, despre străbunicul și fratele său.  Muma venea dintr-un alt veac…. Copilărise și  fetise în secolul al XIX-lea. S-a măritat de tânără, pe la vreo 16-17 ani. Aşa era obiceiul pe atunci. A plecat din satul natal, de sub munte după bărbat, dar nu prea departe, mai aproape de Olt, afară dintre munţi.

     La nord de Masivul Făgărașului, până la Olt, spre nord, până la Țara Bârsei spre est, până către Depresiunea Sibiului, acolo unde se întâlnesc drumul ce vine dinspre Brașov, Făgăraș cu drumul ce vine dinspre sud, de pe Valea Oltului, în acest spațiu se află Țara Oltului. Numele de 'ţară' confirmă o formă de organizare proto-românească, în continuitatea unei civilizaţii străvechi. Este o zonă în care decumentele maghiare spun că pădurea era a blachilor şi a bisenilor (pecenegilor?). O diplomă din anul 1222, care acorda privilegii cavalerilor teutoni, atestă organizarea Ţării Oltului sub forma unui voievodat. Urmele de viețuire arată continuitatea de existență a comunităților umane aici, în așezări mai mari sau mai mici. În așezări care prezintă urmele unor fortificații dacice, se prezintă urme ale unor așezări sau  fortificații  ceva mai recente, din secolele VIII-X. Asta înseamnă că aici, comunităţile au rădăcini puternice, care nu pot fi distruse cu una, cu două, că autohtonia este viguroasă, în ciuda tuturor vicisitudinilor, a tuturor străinilor care au venit să ceară pământ şi apă şi resurse – lemn, sare, piatră aur, argint, aramă, fier, turme de oi şi vite, herghelii de cai, flăcăi pentru oaste; în ciuda deselor bejenii, emigrări la care au fost îndemnaţi oamenii locului.

      În prima jumătate a secolului al XII-lea, granița naturală a Transilvaniei integrată hotarelor Regatului Ungariei, se  stabilea temporar, timp de câteva decenii, pe malul nordic al Oltului. Linia graniței statale a fost marcată de palisade și de o serie de cetăți de pământ.

                               
https://ro.wikipedia.org/wiki/Țara_Făgărașului#/media/File:FormatiuniPoliticeRomanestiSecolele_IX_XIII.svg
Țara Oltului sau Țara Făgărașului în secolele XII-XIII

   Țara Oltului a avut spre sfârşitul secolului al XIII-lea, un important moment istoric în evoluția sa. Este momentul în care, Regalitatea maghiară făcea presiuni pentru a i se supune iar emanciparea unui voievod făgărăşean - legendarul Negru Vodă - a trecut munţii, 'descalecând' în sudul Masivului Făgăraș. Cele mai multe localităţi ale Ţării Oltului aveau o automie pronunţată. Înfiltrarea stăpânirii ungare elimină treptat denumirea de Țara Oltului și o impune pe cea de Țara Făgărașului în mod oficial, în documente. Țara Oltului rămâne o denumire vehiculată de români, prin viu grai, mai mult. Ea ţine de tradiţia mai mult orală, de domeniul etnografic, astăzi. În timp, rolul Făgărașului crește, se impune în fața celorlalte autonomii. Țara Făgărașului, pentru o mai bună încadrare Voievodatului Transilvaniei, Regatului Ungariei, devine fieful familiilor voievodale. Mai apoi, în secolele XVI-XVII aici își au domeniul principii.

                                  Tara Fagarasului

Diploma emisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei în 1222 ne informează despre obligația cavalerilor teutoni, așezați la Feldioara, în Țara Bârsei, de a plăti vama la trecerea lor prin țara
românilor (terra Blacorum), adică, Ţara Oltului. Diploma din anul 1224 (Andreanum) confirmă comunității oaspeților germani așezați între Baraolt și Orăștie o serie de drepturi și privilegii mai vechi. Ea confirmă coloniștilor de origine germană și dreptul de a folosi în comun, cu românii și pecenegii, apele și pădurea românilor și pecenegilor (silva Blacorum et Bissenorum), care acoperea teritoriul Țării Oltului/Țării Făgărașului. Era modalitatea prin care se spărgea rezistența românilor, autonomia lor față de voievodatul Transilvaniei, faţă de Regalitatea maghiară.
   Din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, Ţara Oltului este influențată puternic de prezenţa sașilor și de faptul că, în secolul al XIV-lea se dezvoltă scaune săsești  - cuprinse în Universitatea săseacă (Siebenburgische Universitas).  Turnu Roșu, Boița, Racovița, Avrig, Bradu, Săcădate, Sebeșu de Jos, Sebeșu de Sus - colțul extrem-vestic al Țarii Oltului - sunt sate care  au cunoscut amprenta caracteristică Țării Oltului dar și a counității săsești așezată de Regalitatea maghiară aici. Ele sunt absorbite în zona satelor care plătesc dări Sibiului în secolul al XIV-lea, pe  la 1380. Comunitatea săsească s-a așezat și a construit castelele bisericești de la Bradu și Avrig. Bisericile fortificate jucau un rol important până la sfârşitul secolului al XVII-lea în protejarea comunităţii în condiţii de conflicte armate, de atacuri, războaie. Era în primul rând o protecţie a comunităţii săseşti în raport cu celelalte grupuri etnice şi apoi în faţa unor atacuri venite din exterior. Scaunele săseşti aveau rolul administrativ şi juridic de a impune avantajele primite de către comunitatea saşilor în faţa românilor alături de care s-au aşezat. Censul transformat în „terragium” este consemnat în registrele de socoteli ale Sibiului începând cu anul 1468 pentru satele: Avrig, Săcădate.
  Avrigul a primit o atenție deosebită în secolul al XVIII-lea spre sfârșit, după ce s-au dezvoltat regimentele grănicerești, după ce guvernatorul Samuel von Bruckenthal a creat un domeniu personal aici, după ce s-a impus deplin interesul coroanei imperiale pentru exploatarea pădurilor și a subsolului munților. Satele din preajmă au adâncit diferențele dintre români și sași în acest context. Sașii s-au manifestat ca grup etnic privilegiat de autoritatea austriacă. Ei au dezvoltat posibilitatea de a utiliza activitatea servitorilor în gospodării (servitorii fiind preponderent românii mai săraci, sărăciţi din așezare).

                                   Parte a organizarii scaunale sasesti

    Avrig  devine mai ales din secolul al XVIII-lea foarte important în zonă. Se păstrează numele diferite ale acestei aşezări prezente în limbile vorbite în Transilvania încadrată Împeriului Austriac.  În dialectul săsesc se numea Frek, Fraek, în germană Freck, Fryk, iar în maghiară Felek. Spre această așezare a gravitat  și gravitează și astăzi satul Bradu.
    Bradu, satul Bunicilor din partea Mamei prezintă nume în limbile utilizate în Transilvania imperială. În dialectul săsesc se numea Giresa, Girezâ, Gereza, Girelsâ, în germană Gierelsau, Gieresau, Gerardsau, Gereldsau, iar în maghiară Fenyőfalva. El e atestat la 1311. Originea denumirii săseşti se află în faptul că aici s-a aflat moşia unui german colonizat numit Gerhard. In unele texte  mai vechi apare şi numele satului Pagos Santi Gerardi (satul Sfântului Gerhard). El este în legatură cu numele Sfantului Gerhard, simbol al bisericii catolice. Avrigul, Bradul și alte sate din zonă continuă să se socotească aparținătoare de Țara Oltului. În Bradu, ca și în Avrig se află încă în picioare amprente ale comunității săsești care s-a așezat aici, alături de români.
   Gospodăriile românești poartă puternic amprenta înfluenţei arhitecturii săsești combinată cu specificul românesc. Lemnul este elementul de bază în tot ce este împrejurul casei de piatră. Grajdul ce adăposteşte vitele, caii, este şi el făcut de piatră iar peste el, din lemn este şura. Grajdul cu şura separă curtea de grădină. Grajdul cel mai adesea este pe stînga.  Prin şură, prin spaţiul în care se ţine căruţa adăpostită de intemperii se face trecerea din curte spre grădină. Şura adăpostea fânul, hrana de peste iarnă pentru animale. Tot aici puteau fi şi coteţe pentru porci şi păsări, pe dreapta. Era o ordine respectată de marea majoritate a curţilor. Stăpânirea austriacă impusese reguli severe pentru gospodării, pentru o riguroasă impozitare a acestora.
    Satul bunicilor și străbunicilor din partea Mamei este în extremitatea vestică a Țării Oltului de altădată, lângă păduri de foioase întinse și de nepătruns care se desfăşoară pe o arie vastă spre Valea Hârtibaciului și spre Olt. Bradu este situat pe drumul ce duce de la Sibiu spre Brașov. În pădurile din vecinătate probabil că altădată s-au găsit și brazi răzleți (sau au fost plantați de oamenii care s-au așezat statornic aici). Casa în care a locuit Muma se află departe de centrul satului, de biserica fortificată a saşilor. Este în partea de Nord a satului. Ograda şi grădina din spatele casei urcau pe deal. Grajdul şi şura separau curtea de grădină. Casa era aşezată la stradă, lângă poartă. Când intrai în curte pe poartă, casa era pe dreapta. Avea ferestre mici la bucătăria în care se afla patul Mumei, la bătrâneţe. La camerele de sus erau fereste mari, cu obloane. Era o casă care nu se deosebea de celelalte din jurul ei. Curtea casei era mare, în faţa grajdului şi a şurii. Puteai întoarce carul.   Muma, femeie puternică, a trăit în legea neamului ei românesc. Şi-a purtat straiele cu demnitate şi a lucrat pământul. A crescut animale şi păsări în bătătură, pentru a avea de-ale gurii tot anul; pentru a-şi putea creşte copiii şi a-i da la casele lor; pentru a le face fetelor zestre la măritiş – ca să nu plece din casă ca nişte sărăntoace. Străbunicul Niculae Libișan venise în sat împreună cu fratele său Daniel (Daniț sau Dănilă i se mai zicea în Bradu).

                                 Google Maps - Bradu

Familia lor era din Slimnic, sat mare, aflat pe drumul de la Sibiu spre Mediaș. Erau dintr-o familie cu mai mulți băieți. Au plecat din satul lor pentru a se realiza, pentru a-și întemeia o familie. Au venit în satele din Țara Oltului. S-au așezat la Bradu unde s-au căsătorit. Niculae a avut copii mulți, băieți și fete. A avut o casă grea. Daniel-Daniț nu a avut decât o singură fată – Paraschiva.


Muma cu primii ei copii – Ana şi Niculaie mici, înainte ca străbunicul să plece în America
E îmbrăcată în straie bune, de Duminica, uşor urbanizate, influenţate de straiele săseşti.
Fotografie din arhiva de familie

La începutul secolului al XX-lea viața românilor nu era deloc ușoară. Regimul impus de Imperiul austro-ungar (1867-1918) nu era deloc comod pentru români, pentru familiile tinere. Între vis și realitate era multă suferință, obidă. Procesul de maghiarizare forțată, dezvoltat de guvernul de la Budapesta se arăta insuportabil.
   Niculae și Daniel-Daniţ s-au sfătuit și au căzut de comun acord să plece peste mări și țări. Nu i-a încântat să treacă munţii clandestine şi să câştige un ban la Bucureşti, aşa cum au plecat şi alţi români din împrejurimile Sibiului, fugind de autorităţile austro-ungare. Era puțin după 1900 – pe la 1905-1907, probabil.  În Imperiu umblau oameni care vorbeau despre Statele Unite, despre avantajele vieții de acolo. Se vorbea că se făceau averi cu mare ușurință, că se puteau strânge bani cu care, veniți înapoi, acasă, să cumpere pământ, case, să prospere, să iasă din starea de sărăcie. Agenții de imigrare își făceau treaba și atrăgeau mai ales familii modeste de români cu visul american. Cei doi frați percepeau apăsător cadrul politic al vremurilor. “Mirajul dolarului” s-a arătat puternic. Niculaie și-a lăsat nevasta, pe Muma cu doi copii – Ana și Niculaie. Erau mici. Se țineau de fustele ei. Dănilă și-a lăsat casa, locul și a plecat cu familia – nevasta și o fată de vreo trei-patru ani. Cu ei a plecat și o soră a Mumei, Mama Nanei din Deal. Nana, copil fiind, a rămas în casă alături de Ana și Niculae. Tuşa Sânovie – cum îi spuneam noi, ţâncii de la sfârşitul veacului al XX-lea Nanei din Deal – crescut în casă alături de Ana şi Nicolae, iar mai târziu alături de toţi ceilalţi copii ce s-au mai născut. Muma, pe numele ei Maria, a rămas ca zălog al întoarcerii, ca stâlp al casei. Muma trebuia să facă să nu se risipească agoniseala lăsată în urmă. Ei, acolo în America trebuiau să facă banii care să le asigure mai binele de mai târziu, iar Muma, acasă trebuia să mențină și să întrețină gospodăriile rămase.
  Ca emigranți din România, aparținători „noului val”, au făcut drumul prin Imperiu, apoi prin Germania până în portul din care  s-au îmbarcat împreună cu mulți alți emigranți pe un vapor ca o coajă de nucă. Au traversat oceanul. Au avut o călătorie lungă și relativ liniștită. Au intrat în Statele Unite prin Ellis Island. Au plecat cu intenția reemigrării înapoi, acasă, mai bogați și mai demni de respect, decât în momentul dislocării. Riscul era foarte mare ca această călătorie să fie una “One way ticket”. S-au încadrat în acel grup mare de români ardeleni care au luat calea emigrării pentru a-și croi o viață mai bună, dincolo de cadrul politico-militar și administrativ impus de regimul austro-ungar. S-au încadrat în acea migrație tipică de la sat la oraș, doar că la o distanță foarte mare și într-un cadru economic 

                    
                                    Tuşa Sânovie - Nana din Deal cu Mama ei înainte de plecarea în Statele Unite
Îmbrăcămintea e influenţată de cea săsească. De fapt este mai mult săsească, urbanizată.
Fotografia e făcută la Sibiu.
Fotografie din arhiva de familie

Biserica Evanghelica din Bradu

                                                                                   Biserica evanghelică din Bradu


  La Bradu, Biserica evanghelică actuală a fost construită în 1633, pe locul uneia mai vechi, construită în 1378. Din biserica iniţială s-a păstrat turnul clopotniţă. Există documente care atestă că aceasta a fost renovată în 1497 şi 1506. Au existat frecvente distrugeri ale acestei biserici – legate  de războaie, răzvrătiri.
  Zidul-incintă datează din secolul XVIII şi este posibil să urmeze traiectul unei vechi curtine ovale.
Casa parohială evanghelică datează din secolul XVII, acea perioadă a principatului Transilvaniei, aflat sub suzeranitete otomană.

Biserica Evanghelica din Bradu



Tara Oltului - Astazi

Țara Oltului, astăzi, in județul Sibiu se constituie într-o arie etnofolclorică de sine stătătoare, cu note caracteristice.

  social, politic, etnic total diferit de ceea ce au lăsat acasă. Au lăsat în urmă persecuțiile, judecățile, închisorile austro-ungare. Au lăsat în urmă cătănia - serviciul militar în slujba împăratului austro-ungar. Persecuțiile religioase, politice la care au fost supuși de autoritățile maghiare în dualismul austro-ungar au rămas în urmă. Au plecat în condițiile în care în Țara Oltului se dezvolta un cadru economic defectuos și un surplus demografic, mai ales datorat sporului demografic al familiilor românești. Acest spor demographic se realiza într-un spațiu cu mediu natural sărac, impropriu excedentului demographic. Agricultura și meșteșugurile tradiționale (olăritul, tăbăcăria, sticlăritul, șrsutul) nu au stimulat apariția unei mari industrii care să absoarbă forța de muncă a excedentului demografic. În zona Țării Oltului, Țării Făgărașului servitorii, zilierii care lucrau la familiile înstărite (cel mai adesea sași) au ajuns să reprezinte 20% din emigranți. Și Bradu era un astfel de sat în care în zona sa centrală se aflau biserica și gospodăriile impunătoare, cu arhitectură specifică, ale sașilor.
  De ce au plecat? Pentru că munca din gospodărie nu era suficient de îndestulătoare. Efortul era foarte mare. Nu le dădea posibilitatea să își întărească gospodăria. Au lăsat în urmă politica de maghiarizare forțată dezvoltată de Budapesta la adresa românilor. Legile din 1879 și 1883 au împus învățarea limbii maghiare în școli. În 1883, legea presei impunea cenzura tuturor materialelor care aveau tentă antidualistă şi antimaghiară. Au lăsat în urmă presiunile Bisericii catolice asupra românilor ortodocși de a trece la catolicism.
  Ajunși pe pământ American, la Ellis Island au trecut prin programul de carantină și de triere (în funcție de starea de sănătate fizică și mentală, de actele deținute, de intențiile declarate, în funcție de informațiile deținute de inspectorii americani de la informatory proprii). Hotărârea de intrare în State se lua pe loc, cu imigrantul în față. Presiunea emoțională era mare.
  Aprobarea de intrare odată obținută, necunoscutul se așeza la picioarele lor. O dată intrați în State, nimeni nu i-a așteptat cu brațele deschise, a bun venit. Nu s-a manifestat nici sprijinul unor conaționali care au ajuns mai de timpuriu pe acele meleaguri. Nu s-a manifestat acest gen de solidaritate. Au trebuit să își caute urgent de muncă. Era nevoie de casă, masă, îmbrăcăminte, încălțăminte, strictul necesar într-o primă fază. Nu cunoșteau limba engleză și acest fapt era o barieră importantă la început. Au căutat să rămână cu toții la un loc, să nu se împrăștie. Solidari, se puteau descurca mai bine. Niculae și Dănilă au făcut munci diferite.
  Decizia de întoarcere au luat-o separat. Niculaie a fost primul care s-a întors. S-a întors cu bani economisiți, dar bolnav – o boală de care nu a mai putut scăpa. Organismul lui a acumulat apă. S-a întors și cu banii aduși din America a cumpărat pământ și mașini agricole pentru a lucra mai ușor pământul. A cumpărat motor și mașină de treierat grâul, mașină de treierat trifoiul, două batoze cu motor. Nevoia de prosperitate era mare. I-au venit pe rând 


Niculaie şi Dănilă Libicean pe pământ American, printre lucrătorii cu care făceau echipă
Fotografie din arhiva de familie

alți copii după Ana și Niculae, unul după altul. Boala l-a răpus când Valeria  avea doar opt luni. A lăsat în urmă o liotă de copii mici. Muma a trebuit să facă față situației cu resemnare și cu dârzenie – să-și crească copiii și să ducă activitățile gospodăriei mai departe. Niculae, feciorul cel mare s-a implicat mult alături de ea. A căutat să preia sarcinile de cap de familie atât cât putea. Nu era o povară ușoară pentru un prea tânăr, care trebuia să-și vadă de calea sa în viață. Dar Muma a căutat să facă ceea ce a considerat că era cel mai bine - și-a găsit un bărbat care să o sprijine în casă și în societate. A găsit un om înțelegător care să o sprijine pe ea, femeie cu mulți copii mărunți și cu treburi multe de dus la capăt. Venea din Porumbacu. La bătrânețe a murit înaintea ei. Şi-au dus crucea cu demnitate.
   Daniel Libicean cu familia sa, au mai rămas în America o vreme. Paraschiva fiind mică și dovedind atracție pentru cunoaștere și carte, i-a determinat pe părinți să o dea la școală, o școală americană la care erau și alți câțiva copii de origine română. La serbările școlare,


Daniel Libicean rămas în Statele Unite ceva mai mult, la o masă festivă
Viaţa urbană şi-a pus amprenta asupra modului de trai cotidian
Fotografie din arhiva de familie

acești copii s-au suit pe scenă și au dansat Călușarii. Au fost foarte apreciați de către spectatori, părinții și rudele copiilor din școală. S-a chiuit de bucurie și plăcere, s-a ovaționat și s-a aruncat cu dolari la picioarele micilor danatori. Copiii au salutat publicul cu demnitate și s-au retras fără se sară să se aplece după bănuţii aruncaţi la picioarele lor.. Abia după ce s-a tras cortina s-au întors și au ridicat banii împrăștiați pe scenă. Paraschiva a terminat școala primară, liceul. A făcut și studii universitare. S-au întors în România interbelică pe când avea vreo 23 de ani.. Și-a găsit de lucru ca traducător din limba engleză. A lucrat și la uzinele de avioane I.A.R. Acolo lucra atunci când s-a produs naționalizarea, la 11 iunie 1948. Ai ei s-au întors în Bradu, în gospodăria lăsată cu mult timp în urmă, pe mâna neamurilor. S-au stins pe rând. Au stimulat în sat atât admirație cât și invidie. Și-au reluat gospodăria și au murit de bătrânețe, cu fata departe de ei.
  Naționalizarea impusă de comuniști au adus-o pe Paraschiva în situația de a-și pierde locul de muncă de la uzina de avioane.  În acea conjunctură s-a reprofilat și a intrat în învățământ.O vreme a predat în Bradu. La început a fost învățătoare. Pe unii din nepoţi i-a învăţat Limba Română şi Geo rafie în sat. Prin felul în care s-a dezvoltat învățământul în timpul lu Nicolae Ceaușescu, ea a devenit profesor de limba engleză la liceul din Avrig. 


Paraschiva, elevă la o şcoală în Statele Unite
Fotografie din arhiva de familie

 S-a căsătorit cu un învățător, basarabean de origine, venit în România cu familia în 1940, ca urmare a Ultimatum-urilor U.R.S.S. prin care Basarabia a intrat sub ocupația sovietică. De acolo a ieșit la pensie și s-a mutat la Sibiu, unde și-a construit o casă, lângă Parcul Sub Arini. Între neamuri se vorbea cu admirație despre ea. Era privită ca o femeie care a putut sări din statutul social al familiei, al neamului. Avea carte multă și muncea câștigându-și existența din munca cu copiii. Îi era drag să le împărtăşească acestora din tainele limbii engleze. Neamurile se bucurau și se mândreau cu ea, dar în același timp o marginalizau, o izolau. Își modificase statutul social. Nici ea nu era apropiată de rudele ei. Preocupările intelectuale o făceau să fie distant. Nu mai era de-ai lor. Nu a avut copii. A murit înaintea soțului ei.
  Mama Nanei din Deal nu s-a mai întors. A rămas în America. Acolo s-a recăsătorit și a avut copii în noua familie. Din când în când îi trimitea bani sau câte un mic pachet Nanei din Deal. Nu a mai revenit niciodată în țară. Nana din Deal a rămas ca parte a familiei Mumei. A fost foarte mult susţinută de copiii acesteia, verii ei. A fost o singuratică. N-a avut copii. Şi-a iubit nepoatele, fetele lui Niculaie Libicean.
   Niculae Libicean – Bunicul meu – i-a venit vremea și s-a însurat. S-a însurat cu Maria, fată dintr-o familie de români cu copii mulți, din Boița. A avut la rândul său o familie numeroasă. A avut numai fete dintre care unele au murit de timpuriu, puţin după naştere. Mărioara, Paraschiva, Elena, Silvia, Ana, Elisaveta sunt fetele care au trăit și au ajuns la maturitate, s-au căsătorit și la rândul lor și-au ocrotit propria familie. 

Niculae Libicean – Bunicul meu – i-a venit vremea și s-a însurat. S-a însurat cu Maria, fată dintr-o familie de români cu copii mulți, din Boița. A avut la rândul său o familie numeroasă. A avut numai fete dintre care unele au murit de timpuriu, puţin după naştere. Mărioara, Paraschiva, Elena, Silvia, Ana, Elisaveta sunt fetele care au trăit și au ajuns la maturitate, s-au căsătorit și la rândul lor și-au ocrotit propria familie


Muma împreună copiii şi cu cel de-al doilea om din viaţa ei
În mijloc, în picioare, Ana – a înfiat-o pe Mama - şi Niculaie – Bunicul, tatăl Mamei mele.
Costumul tradiţional l-au păstrat cu sfinţenie.
Fotografie din arhiva de familie

  Pe Elena, pe la 11 ani au dat-o Anei și soțului ei Ion, din Roșia. Aceștia nu aveau copii și au preferat să ia pe Elena să o crească, să o dea la școală, pentru a le fi sprijin la bătrânețe.  Utilajele agricole moștenite de la Străbunicul le-a folosit pentru a rezolva problemele agricole ale familiei și ale comunității. Bunicul a lucrat mulți ani cu ele, împreună cu fraţii săi. Praful inhalat de la treierat, de la batoză, l-au făcut pe Bunicul să contracteze un astm bronșic urât, care la chinuit îngrozitor la bătrânețe. Când s-a impus colectivizarea în perioada de sovietizare a României, când s-au creat  G.A.S.-urile, au fost nevoiţi să renunţe la pământ şi animalele de tracţiune, la oi. Utilajele le-a dat și pe acelea cu multă ușurință și resemnare. Sufletul îi era oboist, chinuit. Prin colectivizare a trăit sentimentul unui imens regres, sentimentul imensei neputințe. În curte cu Mama Mărie și cu Moșu Niculaie a rămas Veta, fata cea mai mică. Era un obicei – copilul cel mai mic rămâne pe curte să ducă gospodăria mai departe, să aibă grijă de bătrâneţile părinţilor. Primul fecior născut primea numele tatălui.
   Fetele lui Niculae Libicean au păstrat legătura între ele iar la maturitate, atunci când a fost nevoie, atât cât au putut, s-au ajutat una pe alta.
  În casa bătrânescă a Mumei, astăzi stau niște strănepoți.
  În casa lui Niculae Libicean astăzi locuiește un nepot, Marcel, fiu al Vetei (Elisavetei), fata cea mai mică a acestuia.
 Ceilalți copii, nepoți s-au împrăștiat pe la Sibiu, Brașov, Tălmaciu, Avrig, Oraşul Victoria.
  Urmașii Mumei, Străbunica și ai lui Niculaie Libicean, Bunicul au continuat să fie oameni modești și demni.
  Unii au devenit muncitori la oraș.Comunismul i-a determinat să caute mai binele personal departe de munca câmpului, de vatra satului natal.
  La Avrig, la fabrica de sticlă a lucrat mulți ani Veta, cea mai mică fată a lui Niculaie, Bunicul. La Cisnădie s-a angajat ca țesătoare Paraschiva. Acolo s-a căsătorit și a avut un băiat. Mărioara s-a angajat la filatura de la Tălmaciu, unde s-a măritat şi a crescut un băiat, pe Nicolae. Silvia s-a dus și ea la Cisnădie, dar a continuat să studieze și a devenit technician în domeniul țesăturilor, un adevărat specialist. A plecat de la Cisnădie la Brașov, apoi la Bucureşti. Încercat să depăşească condiţia celor din generaţia lor, care în mare parte făceau trecerea de la sat la oraş şi îngroşau rândurile muncitorilor. Braşovul a fascinat-o şi s-a stabilit pentru restul vieții acolo.. Nu a avut copii. A lucrat în domeniul țesăturilor cu multă pasiune şi pricepere.  Elena a fost înfiată de Ana, prima fiică a Mumei sora cea mare a lui Nicolae. A făcut o şcoală profesională la Pucioasa, pentru domeniul panificaţiei.  S-a căsătorit la Sibiu şi a avut grijă de părinţii adoptive. A păstrat legătura şi cu familia de la Bradu, cu surorile ei. Ana, cea mai mică fiică a lui Niculaie s-a măritat în Moldova. S-a stabilit la Oneşti, ca apoi să plece la Mangalia unde soţul ei a lucrat în şantierul naval, creat de epoca lui Ceauşescu. A avut doi copii, pe Valer, care a activat în marina militară şi Mariana, asistent medical
  Oameni modești, oameni simplii, marcați de viața de zi cu zi, de bucuriile și necazurile epocilor prin care au trecut, plini de demnitate și cu o forță interioară deosebită. Și-au dus povara propriei vieți cu înțelepciunea pornită din seva țăranilor liberi dornici de prosperitate și dezvoltare personală.
Costum National - Avrig

Costum național românesc la Avrig
                                                                      http://www.vesperala.com/index.php?showtopic=2722

Romance in Avrig

Românce din Avrig în preajma războiului de țesut

   Dacă în copilărie nepoţii lui Bădicu Niculaie Libicean se mai întâlneau vara, în vacanţă în bătătura Bunicului pentru câteva zile senine, departe de părinţi, de spaţiul urban, cu mare greutate mai ţin astăzi legătura. Necazurile vieţii, distanţele, neputinţele, orgoliile, aspectele materiale au făcut ca la a patra, a cincea generaţie comunicarea în neam să lase de dorit, să tindă să se stingă. Suntem împrăştiaţi prin ţară. Mai nou suntem împrăştiaţi prin Europa. Nu plecăm cu oile în transhumanţă – transhumanţa şi toate ce ţin de ea le distrugem. Ne împrăştiem la fel ca şi străbunicii chemaţi de America: pentru o aparenţă de mai bine, departe de rădăcinile de neam. Avem tehnologie ultramodernă  calcuator, laptop, facebook, e-mail, telefon mobil cu touchscreen, la care străbunicii nici nu visau, şi cu toate acestea comunicăm foarte greu în neam. Avem maşini, care fac ca distanţele să pară mici. Avem avioane care fac ca Londra, Paris, Bruxeles, Istanbul S.U.A. să pară la o aruncătură de băţ. Ne năpădesc modelele occidentale, răceala lumii pe care am admirat-o atunci când graniţele ţării erau închise şi nu puteam pleca după bunul plac, oriunde, oricum. Ne înfrânează sărăcia şi nevoile, orgoliile, invidiile. Ne înfrânează oboseala cronică născută din muncă multă prost plătită...Ne blochează goana după mai bine, mai mult...
    Şi ajungem la mesajul a ceea ce este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...
 
Bibliografie:
   America, Anca Hartular Merem la America: începuturile comunității românești în, Editura Fundației Culturale Române, 1996
   Valeriu Florin Dobrinescu  Emigrația română din lumea anglo-saxonă, Valeriu Florin Dobrinescu, Editura Institutul European, 1993
   Vîtcu Dumitru, Bădărău Gabriel, Implicații politice ale emigrării românilor spre America până la 1918, în Analele Științifice ale Universității „AL. I. Cuza”, Iași, 1990.
http://www.traditiisibiene.ro/zone_etno.html
http://primaria-avrig.ro/turism/satele-apartinatoare/
http://www.ourheritage.ro/monumente/biserica-evanghelica-35/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Țara_Făgărașului
https://studiiromanoamericane.wordpress.com/4/romanii-de-pe-continentul-nord-american-pagini-de-istorie
http://ran.cimec.ro/sel.asp?descript=bradu-oras-avrig-sibiu-asezarea-noa-de-la-bradu-cod-sit-ran-144072.05 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu