Prof. Pădureanu Elena Sanda
M-am născut în ultimii ani ai stalinizării României, în finalul perioadei lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Am copilărit printre blocuri, în epoca lui Nicolae Ceauşescu. Am copilărit într-un bloc cu patru etaje, cu familii cu doi până la patru copii – cei mai multi dintre ei erau decreţei (copii născuţi după ce se dăduse decretul conform căruia nici o femeie nu mai putea face legal întreruperi de sarcină – dacă nu era vreo problemă iminentă de sănătate - decât după al treilea sau al patrulea copil născut). Pot spune că două dintre surorile mele fac parte dintre decreţeii epocii ceauşiste. În faţa blocului ne puteam juca pe pământ fără să ne deranjeze vreo maşină iar în spatele blocului aveam un parc frumos cu flori, copaci, spaţii verzi şi alei – o încântare pentru zilele calde de vară. Era linişte. Doar ţipetele de joacă ale copiilor, sau vreo ceartă de fmilie marca atmosfera. Dar dimineaţa trecea câte un cărucior cu o stivă nare de navete cu sticle de lapte şi striga Lapteee!, Lapteeeeeee!!!!!! – pentru ca femeile să coboare din apartamente şi să cumpere lapte proaspăt pentru ziua respectivă.
Am copilărit făcând călătorii la sfârşit de săptămână fie spre munte – pe cărările Munţilor Cindrel, spre Curmătura, Şanta sau Păltiniş, fie spre Suru, Poiana Neamţului în Munţii Făgăraşului – fie spre casele bunicilor din partea Mamei sau din partea Tatei.
Era o încântare să te întâlneşti cu Bunicii în copilărie. Poveştile despre vieţile şi păţăniile lor mi-au marcat copilăria.
La Veseud erau Bunicii din partea Tatei. Locuiau în afara satului, spre nord faţă de acesta, pe marginea unui drum ce ducea spre Boarta şi Şeica. Aveau o gospodărie izolată, cu viţă de vie, cu grădină de legume, cu livadă mare de pomi fructiferi. Aveau o curte mare pentru păsări, o şură imensă cu fânaţ deasupra grajdului, cu loc pentru ţinut carul şi uneltele agricole şi alături scările pentru coborât într-o pivniţă mare. Casa era aşezată oarecum în mijlocul acestora, cu ferestrele spre soare. Casa avea o tindă şi două încăperi de-a dreapta şi stânga tindei. De-a lungul celor trei încăperi se afla un pridvor cu uluci de lemn traforat frumos, cu o uşă de la care se urcau câteva trepte. Încăperile erau podite cu sânduri iar tavanul era tencuit. Pe timp de iarnă, în una din camerele laterale se făcea mâncare, toamna târziu, iarna, primăvara de vreme. Altfel, pentru vară, era o bucătărie în continuarea casei, afară - boacăza. Aveau un mobilier modest ca număr de piese şi ca destinaţie. Simplitatea acestei case m-a impresionat de fiecare dată când ajungeam acolo. Lenjeria de pat, hainele, obiectele – toate erau doar strictul necesar pentru o viaţă modestă şi totuşi îndestulată. Nimic nu era ostentativ, nimic de prisos. Nu au avut niciodată curetul electric tras în casă sau în gospodărie. Foloseau lămpile cu gaz. În camera din faţă, care avea două ferestre îndreptate spre intrarea în curte, aveau un candelabru-opaiţ tot cu gaz lampant. Curtea era întotdeauna curată. Casa, la fel. Fântâna se afla la drum, lângă intrarea spre curte. Poarta nu era niciodată încuiată. Oricine intra, era binevenit. Aveau un grajd şi o şură mare peste acesta şi în continuarea sa. Alături de şiră se afla intrarea într-o pivniţă mare, în care stăteau înşirate butoaiele cu vin, ţuică şi borcanele cu tot felul de conserve pentru iarnă – murături gemuri, dulceţuri, compoturi.
La Veseud mergeam doar de două – trei ori pe an, iar atunci, de fiecare dată mergeam în grup mai mare, unchi, mătuşi, nepoţi din cei care locuiam la oraş şi păstram relaţii strânse.
Eu i-am cunoscut pe aceşti Bunici pe când erau la o vârstă înaintată, trecuţi de 60 de ani. Tatăl meu era ultimul dintre feciori – din patru – şi penultiumul dintre copii. Mai erau două fete. Tata avea aproape 30 de ani atunci când eu, primul din patru copii, m-am născut.
Veseud, pierdut între dealuri, pe dreapta faţă de drumul de la Sibiu la Mediaş. In satul Bunicilor ajungeam rar, vara sau toamna şi de obicei ne duceam să îi ajutăm pe bunici să culeagă fructele pârguite: cireşele, vişinile, merele. Ne duceam cu RATA, cu autobuzul Sibiu-Veseud, care ne lăsa în centrul satului şi apoi o luam pe jos până la gospodăria Bunicilor, la doi chilometri de sat, pierdută printre pomi fructiferi şi terenuri cultivate, pe marginea unui drum de ţară, drum de pământ care la Şeica. Ajungeam dimineaţa devreme. Ne apucam şi culegeam fructele, cât puteam de multe. La cules ne duceam de fiecare dată mai mulţi nepoţi, unchi şi mătuşi, după plăcerea şi bucuria fiecăruia, dar de cele mai multe ori, mereu aceeaşi. Bunicii erau deja foarte bătrâni şi nu mai puteau să se descurce singuri. Nu aveau încă nici un fecior rămas în gospodărie, care să aibă zilnic grijă de toate, acolo. Pe lângă Badea Niculae de la Vie nu puteai avea o viaţă comodă şi de durată.
Bunica, Omama, era o bătrânică veselă, comunicativă, sprintenă şi plină de viaţă, dar vârsta începea să o dovedească. Era o femeie încântătoare, darnu te puteai apropia emoţional, prea mult de ea. Nu era un om care să te îmbrăţişeze cu uşurinţă. Nu era foarte expansivă.
Gospodăria Bunicilor la Veseud, pierdută între pomi fructiferi şi dealuri
Pe Mama Tatei – Omama – mi-o aduc aminte ca pe o femeie subţirică şi dreaptă la vârsta înaintă pe care o avea. Nu s-a cocoşat deloc sub povara anilor mulţi pe care i-a trăit. A îmbătrânit fără să fie adusă de spate. Avea o frumuseţe aparte, rece şi detaşată. Dar de fiecare dată când ajungeam în curtea lor, se bucura din tot sufletul că îi călcam pragul şi robotea de zor ca masa de prânz pe care o petreceam împreună să fie mulţumitoare şi o încântare pentru toţi.
Cine a fost Omama? De ce, cu toţii îi spuneam Omama? Prin numele de famillie, prin prenumele prezente în familie, unchi, mătuşi, nepoţi, eram cu toţii români. Omama nu era prenumele bunicii. Mi se spusese de la bun început că în germană însemna bunica. Era singura modalitate prin care se amintea în familie că originea ei nu era românească. Atunci când rosteam Omama era mult respect şi în acelaşi timp mister, penru că nu se vorbea despre familia şi neamul din care provenea, despre rudele ei. Nu era un tabu, nu erau interdicţii în acest sens. Erau doar reţineri şi în dosul lor, durere şi mâhnire sufletească, multe gânduri nerostite.
Se îmbrăca modest şi întotdeauna hainele ei, deşi nu respectau portul german, aduceau mereu aminte de neamul din care se trăgea. Eu nu mi-o aduc aminte să fi fost foarte vorbăreaţă, sau să spună vorbe fără rost, sau să judece pe cineva.
Omama s-a numit de fată Irina Hann. A fost fata preotului evanghelic (sas), venit în satul Veseud pe la sfârşitul primului război mondial. Tatăl ei, Johannes (Hans) Hann primise la terminarea studiilor teologice o parohie pe lângă Făgăraş. A avut vreo 12 copii dintre care au trăit efectiv doar 6 – Mina, Luia, Fritz, Karol, Irina şi Gusti. De acolo, din satul de lângă Făgăraş, la terminarea primului război mondial a venit cu întreaga familie la Veseud, pentru a fi preotul comunităţii săseşti.
Irina, Omama la tinereţe
Preotul, dascălul (învăţătorul) şi primarul erau pe atunci persoanele cele mai importante dintr-o aşezare rurală. Preot evanghelic, într-o comunitate mică, avea toate atuurile de partea sa pentru a promova şi a conserva avantajele, privilegiile comunităţii săseşti. Dacă familia sa nu le-ar fi respectat şi promovat, atunci, care din enoriaşii evanghelici, le-ar mai fi respectat? Care din români ar mai fi fost atât de respectuoşi şi de supuşi în a accepta să muncească în curţile saşilor?
Irina s-a născut în 1895. Pentru ea se profila un viitor specific fetelor din acea vreme: să respecte familia, spiritul comunităţii, autoritatea tatălui şi a fraţilor, să se căsătorească cu un membru al comunităţii săseşti de acelaşi rang, să menţină familia, să aibă şi să crească copii, să facă gospodăria prosperă, să nu iasă din cuvântul soţului.
La începutul secolului al XX-lea, comunitatea săsească era încă puternică, satul prosper, activ. Se manifesta o puternică unitate etnică între saşi, care era foarte severă cu ideea căsătoriilor mixte, între români şi saşi. Românii erau chemaţi la diverse munci în gospodăriile şi pe ogoarele saşilor dar nu permiteau o apropiere care să depăşească aceste raporturi. Convieţuiau în aceeaşi aşezare, dar nu se amestecau. Saşii îşi exprimau pe toate căile şi în toate situaţiile un anumit tip de superioritate.
În timpul primului război mondial, pe la 1916, Irina a ajuns la Bucureşti cu o mătuşă de a sa. Nevoia familiei dea a evolua spiritual, i-a dus paşii în capitala Regatului României.
Bunicul, Nicolae Opriş s-a născut în 1893. Nu l-a avut pe tatăl său aproape. Făcea parte prin Mama sa din neamul celor care în Veseud s-au numit Sărac. Li se pusese porecla de-ai lui Borzoaie. Pe ungureşte însemna păr sculat. Aveau părul blond şaten sârmos. Fusese plecat la Bucureşti din dorinţa de a scăpa de tutela unui unchi de frate al Mamei sale -, din dorinţa de a-şi regăsi Mama plecată să muncească la Bucureşti; din dorinţa de a-şi demonstra lui însuşi şi neamului său că se poate descurca prin propriile-i forţe. Pe atunci Bucureştiul – Micul Paris – era un punct de atracţie pentru românii ardeleni (visul unităţii naţionale se dezvolta puternic şi între românii cu origine modestă). La Bucureşti, Nicolae a întâlnit-o pentru prima dată, pentru scurtă vreme pe Irina. Veneticii, şi mai ales cei ce proveneau din acelaşi spaţiu geografic comunicau mai uşor indiferent de piedicile de natură etnică. El a lucrat la cel mai mare librar de atunci al Bucureştiului, la Sfetea.. A intrat apoi voluntar în armata română. A fost în 1917 grenadier pe avioanele care au deservit armata română. Războiul l-a lăsat fără un ochi şi s-a întors acasă, la Veseud, pentru că se simţea mult mai legat de acele locuri decât de Bucureştiul în care Mama sa a continuat să îşi ducă viaţa într-o nouă familie.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i#/media/File:Evangelische_Kirche_in_Siebenbuergen_1904.JPG
Biserica Evanghelică în Universitatea Săsească şi în Transilvania la 1904 ( o hartă realizată în epocă de Paul Langhans)
În sat, tânăr ambiţios, plin de vitalitate, a început să se gândească la planuri de viitor – la un pământ al său, la o familie a sa. A aflat că Irina, intâlnită la Bucureşti, era cu întreaga familie, parte a comunităţii săseşti din sat. A făcut eforturi mari pentru a avea un petec de pământ. Reforma din 1921 a venit în întâmpinarea dorinţelor lui arzătoare. Şi-a pus bazele unei gospodării pe terenul unei părţi de moşie în afara satului, pe drumul ce ducea spre Şeica şi Boarta, nu departe de o baltă. Sufletul său s-a orientat spre Irina. Preotul evanghelic şi fraţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca Irina să fie departe de Nicolae cel însemnat de război. I-au interzis să părăsească curtea şi casa, i-au interzis să-l mai întâlnescă pe Nicolae. I-au interzis să apară la acţiunile comunitare din sat, unde l-ar fi putut întâlni.. Cei doi au continuat, dincolo de interdicţiile familiei Hann să se întâlnească. Nu cred că Bunicul a aşteptat ceva concret din partea familiei Hann. Iubirea i-a făcut să aibă mijloace proprii şi specifice de comunicare pentru a se putea întâlni, fără a fi deranjaţi, bruscaţi de membrii familiei ei, în zilele frumoase de vară. Un fluierat special, îi transmitea de fiecare dată Irinei că era aşteptată într-un anumit loc, pe dealul, cu salcâmi, la marginea satului.
Preotul a mers în atitudinea sa ostilă faţă de Nicolae de la Vie până acolo încât a îndemnat pe tinerii saşi, duminica, după slujba de la biserică să-l prindă şi să-l bată. Ajutat de verii din neamul lui Sărac, Niculae a reuşit să le facă faţă, să-i înfrunte şi să-i domine.
Nicolae, tânăr mândru şi perseverent, român care ştia ce vrea, dincolo de orişice consecinţe, un tânăr care şi-a aumat cu orice risc responsabilitatea deciziilor sale, a trecut peste hotărârile familiei Hann şi a Luat-o pe Irina la casa lui. S-a însurat cu ea. Între români Nicolae a fost privit cu alţi ochi, cu alt respect. Badea Niculae de la Vie a căpătat o altă poziţie în comunitate. Pentru Irina, lucrurile s-au complicat. Familia care discuta cu mândrie şi mult respect despre legăturile genealogice cu Von Hannenheim, familie din comunitatea germană înnobilată în trecut, a închis definitiv uşa Irinei. Preotul evanghelic a dezmoştenit-o şi nu a mai vrut să mai ştie de ea. Familia Hann şi-a continuat viaţa, ca şi cum Irina nu ar mai fi existat pentru ei, în sat. Fiecare din fraţii şi surorile ei şi-au urmat calea proprie, dar niciunul nu s-a apropiat în mod deosebit de Irina. Una din surori a devenit învăţătoare în Biertan. Unul dintre fraţi a devenit un important om de afaceri în Sibiu. A dezvoltat fabrica Mureşul care, naţionalizată, pentru perioada comunistă a devenit nucleul fabricii Dumbrava, o fabrică de covoare de iută. Acesta, îşi formase obiceiul să îşi viziteze rudele rămase în sat. De fiecare dată venea cu daruri consistente pentru cei pe care îi vizita. Niciodată nu i-a călcat pragul Irinei. Gusti, sora cea mai mică a lui Omama s-a căsătorit cu un sas, Stephan Lang. A avut o căsnicie dificilă. S-a purtat urât cu Omama. Multă vreme cele două surori au fost ca două străine. I-a strigat deseori, multe vorbe grele şi urâte peste gard. Irina, Omama mai primea câte o veste despre ai ei de la oamenii binevoitori din sat. Gusti Tante a fost singura care a trecut peste orgoliul de neam şi a reluat sporadic legătura cu Irina, dar abia după ce a murit tatăl lor, preotul evanghelic.
Nicolae şi Irina au avut un statut aparte şi între români, şi între saşi, gospodăria lor fiind în afara satului. Au reuşit să dezvolte o gospodărie frumoasă, prosperă. Au avut cai, vite şi păsări în bătătură. Au cultivat pământul, pentru necesităţile gospodăriei. Au avut viţă de vie şi pomi fructiferi. Aveau o grijă deosebită pentru pomii fructiferi. Bunicul a avut un adevărat cult pentru pomii fructiferi şi roadele lor. El se ducea deseori cu fructe şi alte produse ale gospodăriei să le vândă la Şeica, la Sibiu. De multe ori, până târziu, când au îmbătrânit, îi căutau din sat şi din sate vecine pentru a cumpăra fructe de la ei din gospodărie. Nici Omama şi nici Bunicul nu au fost foarte buni prieteni ai Bisericii. Şi-au botezat copiii ortodocşi: Nicolae, Mircea, Ionel, Elena Alexandru, Cornelia. S-au ţinut de ortodoxie, dar relaţia lor cu Dumnezeu devenise în timp una directă, fără intermediari. Doar la botezuri, nunţi sau înmormântări au avut preotul aproape.
Şi-au crescut cei şase copii cum s-au priceput mai bine, sănătoşi şi harnici, respectuoşi şi de încredere.
Cine erau saşii? A fost o întrebare care deseori mi-o pusesem în copilărie. Tata, Alexandru, cel mai mic fiu al Irinei şi al lui Nicolae ştia săseşte, ştia germană. Le învăţase acasă, vorbind cu Omama. Îi plăcea să vorbească aceste două limbi ori de câte ori i se ivea ocazia. A încercat să ne înveţe şi pe noi, nepoţii. Îi plăcea să ne vorbească despre Bunici, dar despre fiecare din ei ne vorbea cu un alt ton. Despre Bunicul, ne vorbea aspru, îndârjit, ca un copil nesupus faţă de tatăl său, ca un copil care nu era de acord cu faptele tatălui său, dar care şi aşa, îi acorda tot respectul cuvenit. Despre Omama ne vorbea de fiecare dată cu o căldură şi o compasiune deosebită.
***
Comunităţile germanice, foarte puternice pe vremea lui Carol cel Mare (768 - 814), regele francilor şi împăratului romano-german Otto I (336-373), în centrul Europei, părăsindu-şi patria, s-au strămutat în interiorul arcului carpatic, în momente de decădere a vestului şi centrului european. În etape mai târzii, s-au mutat aici până la începutul secolului al XIII-lea, cu sprijinul regilor maghiari, ce urmăreau o mai bună stăpânire peste aceste plaiuri. Cu privire la aşezarea saşilor în Ardeal, scriitorii vremii, până către secolul al XVI-lea susţin că aceasta s-a făcut fie de către împăratul Carol cel Mare sau/şi împăratul romano-german Otto I, fie din iniţiativa unor monarhi maghiari, cele mai frecvente nume fiind ale regilor Ştefan I (997- 1038) şi Géza II (1141-1162). Nu există o unanimitate de opinie printre însemnările vremii.
Saşii din sudul Transilvaniei au aparţinut grupurilor de colonişti din Europa catolică, atrase de monarhii maghiari în regatul Ungariei. Aceşti colonişti erau numiţi în regatul Ungariei „oaspeţi” (hospites). Iniţial, au fost numiţi Flandrenses şi Teutones, pentru că veneau din zona Flandrei şi din ţinuturile de origine ale teutonilor. Din secolul al XIII-lea se impune în documente numele de „saxoni” (Saxones). Acest nume de Saxones nu era un indiciu pentru regiunea de unde au provenit aceşti germanici colonizaţi în ţara de dincolo de păduri. Prin acest termen erau numiţi în Ungaria medievală deţinătorii unor privilegii de care se bucuraseră la început minerii din Saxonia, Aceleaşi privilegii le-au obţinut germanii migraţi, colonizaţi atât în Ardeal dar şi în Szepesség (Spiš, în Slovacia), în Bosnia, în Serbia, datorită faptului că erau specialişti rari şi necesari pentru exploatarea zăcămintelor. Numele de „saxon” este expresia unui statut juridic şi nu un nume etnic.
Colonizarea sașilor în Transilvania făcută de regele Géza al II-lea (1141-1162) al Ungariei, a fost justificată, economic și militar. Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniștilor germani a fost apărarea graniței Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul veacului următor. În Transilvania, această populaţie de colonişti, a fost beneficiară a „dreptului saxonic”, confirmat (reconfirmat) de regele Andrei II în 1224, prin Bula de Aur. El s-a transformat dintr-un nume generic, de stare – care exprima privilegii economico-juridice, Saxones - într-unul etnic, Sachsen („saşi”, la români, Szászok, la maghiari).
Dacă acordăm atenţia necesară acestui fapt, germanicii au dobândit poziţie privilegiată în Transilvania datorită maghiarilor, pentru că aceştia doreau să controleze minele de sare, zăcămintele de aur, argint, fier, cupru, carierele din Transilvania şi pământurile în zonele în care românii îşi exprimau intens poziţia şi mai ales opoziţia. Ei nu se pricepeau, nu îi atrăgeau aceste activităţi, nu erau numeroşi. Pentru a controla veniturile, producţia, le trebuia o minoritate care să fie implicată în numele lor şi în folosul lor şi în acelaşi timp alături de ei. Nu le erau de trebuinţă românii pe care, treptat i-au marginalizat politic, iar economic i-au menţinut la talpa ţării – populaţia cucerită, producătoare şi aducătoare de venituri, atâta timp cât îşi menţineau nealterate elementele definitorii etno-naţional. Şi saşii, având confirmate privilegii însemnate în raport cu românii, aşezaţi în zone locuite de români, şi-au impus privilegiile (juridice economice, militare). Aceste privilegii i-au impus în timp între naţiunile cu drepturi juridice şi politice ale Transilvaniei. În raport cu Voievodul Transilvaniei au dezvoltat autonomie în cele şapte scune şi în dcele două districte săseşti care au funcţionat până în secolul al XVIII-lea, când s-au impus regulile Casei de Habsburg în Ardeal.
Secolul al XVI-lea în Transilvania este un secol ce aduce mari modificări de statut politico-social şi diplomatic: La 1514 – are loc războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja în Regatul Ungariei. Această revoltă amplă arată că nobilimea în Ungaria nu era pregătită să apere regatul în calea expansiunii otomane. Ni se arată că Marea nobilime nu avea de gând să facă concesii micii nobilimi revendicative. Prin Tripartitul lui Werboczi (1517) se impune legarea de glie a ţăranilor iobagi (dominant români în Ardeal). Prin Tripartit, marea nobilime a urmărit să reglementeze raporturile cu mica nobilime şi cu iobagii în defavoarea acestora. Gheorghe Doja provenea din mica nobilime. Marea nobilime a pregătit de fapt terenul desfiinţării Regatului Ungariei, pentru că a stimulat neimplicarea unor categorii largi sociale în acţiunile antiotomane. 1526 – prin bătălia de la Mohacs, Ungaria este înfrântă de Imperiul Otoman şi desfiinţată ca stat medieval. Imperiul Otoman crează Paşalâcul de Buda. Marii nobili mghiari din Transilvania pe de o parte şi împăratul Austriei din Casa de Habsburg pe de altă parte, îşi declină succesiunea regilor maghiari. Transilvania îşi remodelează identitatea. În rândul nobilimii transilvane se reaşază poziţiile saşilor şi maghiarilor strâns legat de Unio Trium Nationum din 1437 (o înţelegere în interiorul nobililor, privileţiaţilor Transilvaniei, între unguri, saşi şi secui pentru a-şi proteja reciproc privilegiile faţă nemulţumirile ţărănimii, faţă de români) şi de Tripartitum-ul lui Werboczi (1517). Privilegiile continuă să se menţină în bloc, dar raportul între saşi şi maghiari tinde să se modifice. Saşii tind să devină elementul decident la nivelul nobilimii, într-o Transilvanie care trece printr-o criză politico-militară, spirituală. Se deschide calea pătrunderii reformei religioase, pe care treptat o vor adopta în mare parte şi maghiarii (calvinismul) şi saşii (lutheranismul). Amestecul lui Petru Rareş al Moldovei (20 ianuarie 1527 - 18 septembrie 1538, 19 februarie 1541-3 septembrie 1546) în problemele Transilvaniei, faptul că deţine imense domenii la Ciceu şi Cetatea de Baltă, faptul că obţine victoria de la Feldioara (1527) ne arată că românii transilvăneni urmăreau revenirea în rândurile grupurilor privilegiate ale Transilvaniei, doreau să revină în poziţia de decidenţi, cu sprijinul românilor moldoveni, iar Moldova urmărea control acolo unde se instala haosul, pe fundalul neînţelegerilor politico-etnice. Anul 1541 – impunerea Principatului în Transilvania şi a suzeranităţii Otomane - ne arată că în rândul privilegiaţilor din Transilvania se păstrează aceleaşi raporturi: saşii şi maghiarii îşi menţin poziţia dominantă în cadrul nobilimii, iar maghiarii impun în continuare principii Transilvaniei. Interesant este că, pe acest fundal, saşii se reorienteară treptat, diplomatic spre Austria şi spre principatele Imperiului Romano-German mult mai intens decât în perioada anterioară. În secolele al XVI – lea şi mai ales al –XVII-lea, saşii în mod deosebit pregătesc terenul ca Transilvania să se integreze în Imperiul Austriac. Pe fundalul Renaşterii, Umanismului, Iluminismului, saşii sunt conectaţi la mediul urban mult mai intens decât maghiarii. Sunt antrenaţi mult mai mult în dezvoltarea meşteşugurilor, vieţii urbane, în dezvoltarea elementelor burgheze în spaţiul intracarpatic. În dorinţa de ascensiune politică, mulţi saşi s-u maghiarizat, până în secolul al XVVII-lea.
Definirea şi redefinirea identităţii lor a fost frecvent prezentă în scrierile de epocă şi ele susţineau originea germanică/saxonică şi colonizarea maghiară a saşilor. În această categorie, cei mai insistenţi au fost istoricii/cărturarii maghiari (maghiarizaţi sau/şi ataşaţi spaţiului cultural şi politic al regatului Ungariei). Era o modalitate de a pune lucrurile la punct şi de a sugera inferioritatea saşilor în raport cu maghiarii în cadrul grupului nobiliar şi în acelaşi timp de a limita pretenţiile la conducerea directă a Transilvaniei, chiar în strânsă legătură cu dreptul saxon. Pentru secolul al XVI-ea saşii erau percepuţi la nivelul cărturarilor ca a doua naţiune şi grupare a Transilvaniei, de care sunt nevoiţi să ţină cont, dar pe care trebuie să o ţină la respect.
În scrierile secolului al XVI-lea, cei mai mulţi dintre autori identificau Saxonia ca fiind patria de origine a saşilor. Era deja o simplificare, conectată la nevoia germanicilor de a-şi proteja privilegiile dobândite, dreptul saxon. Era o modalitate de a se opune şi în acelaşi timp de a conlucra cu autoritatea centrală pentru menţinerea drepturilor obţinute. Dreptul saxon era un drept cu conotaţii lucrative la origine, nu cu conotaţii strict politice şi de blazon, de decizie şi conducere în stat. Saşii au dezvoltat aşezări rurale şi urbane care s-au organizat în scaune şi districte săseşti care, în raport cu voievodul Transilvaniei aveau o autonomie specifică, exprimată de Universitatea Săsească, în sudul Transilvaniei. La sfârşitul secolului al XV-lea s-a definitivat Universitatea Saşilor şi s-a încheieiat, în aspectele sale fundamentale, procesul de formare a comunităţii săseşti ca entitate politică şi juridică.
În secolul al XVI-lea, saşii au dezvoltat preocupări pentru autodefinire identitară, în contextul Umanismului, Reformei religioase, a dispăriţiei Regatului Ungariei, în contextul remodelării raportului de forţe în zonă (Imperiul Otoman, Casa de Habsburg, Moldova lui Petru Rareş, Polonia). Era răspunsul istoriografiei săseşti faţă de „criza transilvană” a secolului al XVI-lea, mai ales după 1526. Saşii au fost preocupaţi de ceea ce sprijinea această redefinire a propriei idenţităţi: domeniul dreptului (receptarea dreptului roman, evaluarea şi reconstituirea tradiţiei juridice săseşti, codificarea juridică şi, pornind de aici, susţinerea revendicărilor politice ale comunităţii săseşti); culegerea izvoarelor şi redactarea unor culegeri de documente, cartografierea geografică şi istorică a spaţiului, îndeosebi a celui maghiar şi transilvănean, memorialistica, cronistica.
Kaspar Helth (în maghiară Gáspár Heltai), exponent al intereselor saşilor în secolul al XVI-lea, susţinea că identitatea saşilor nu era o chestiune legată de originea acestora şi nici una legată de autohtonitate, ci una ce ţinea de lege şi drept, adică de privilegii şi libertăţi. Despre actul colonizator al regelui Béla IV (1235-1270), Helth (Heltai) afirma că acesta: „[…] dădu şi saşilor pământ mult în Ungaria, dar mai ales în Ardeal, şi le dădu privilegii şi libertăţi şi îi încorporă celorlalţi saşi, care locuiseră de dinainte în Ungaria, dar mai ales în Ardeal, şi stăpâniră oraşele, şi i-a făcut membrii ţării, pentru ca popoarele sale să fie asemeni ungurilor adevăraţi. Aceasta se poate vedea din frumoasele lor privilegii şi scrisori, pe care le-a dat lor. Astfel le-a răsplătit regele Béla munca şi credinţa. Şi în moştenirea sa stau şi trăiesc până astăzi”
Aceste privilegii şi libertăţi, în spusele cronicarului, erau expresia meritocraţiei şi nu a unei origini ilustre. Urbanitatea şi nevoia de ordine (în sensul de mai veche ordine socială stabilită anterior şi de necesitatea apărării acesteia printr-o bună guvernare) erau şi ele repere identitare ale saşilor. Oraşele din Universitatea Săsească, din districtele săseşti, aşezări fortificate, aveau un caracter etnic, dominant german, săsesc. Românii s-au aşezat în mahalale mărginaşe, exterioare fortificaţiilor şi destul de târziu. Oraşele săseşti au fost multă vreme supuse unei rigori în respectarea regulilor de funcţionare, specific medievale, de aşezări închise între ziduri şi fortificaţii complexe, puternice. Saşii din satele Universităţii săseşti şi cei din districte au dezvoltat în sudul Transilvaniei o caracteristică arhitecturală specifică spaţiului sud-transilvan: gospodării cu aspect de fortăreaţă la stradă (case înalte cu porţi mari cu ziduri înalte, dincolo de care nu se putea vedea nimic în interior) şi o biserică impunătoare, în stil gotic, protejată de fortificaţii puternice, complexe). Biserica fortificată putea fi loc de refugiu pentru comunitatea săsească în caz de pericol. Asemenea structură arhitectonică se dezvoltă nu atât în raport cu pericolul otoman ce se profila din sudul Carpaţilor, cât cu nevoia de afirmare a poziţiei în societate şi a dreptului dobândit.
Albert Huet, a doua voce sonoră pentru saşi, în secolul al XVI-lea, promova teoria originii daco-getice a saşilor, o teorie mai veche, dar fără rezonanţă până atunci, nici măcar în mediile elitiste săseşti din Ardeal. Teza aceasta era ca un răspuns ferm al saşilor la atacurile nobilimii de origine maghiară, pentru care saşii ar fi fost străini şi venetici („Hospites, advenae et peregrini”), atac menit a schimba ordinea constituţională a regimului de stări din principatul transilvan. Această teorie cu privire la originea geto-daco-gotică a saşilor ardeleni, preluată din cercurile umaniste germane, îi „aşeza” pe aceştia între naţiunile nobile ale Europei. Ea a cunoscut o înflorire spectaculoasă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în scrierile saşilor din Transilvania şi s-a conectat perfect la tendinţele expansioniste ale Casei de Habsburg spre est, în Transilvania. Austria a dezvoltat în cadrul diplomaţiei europene ideea unei Dacii refăcute în interesul Austriei, iar comunitatea saşilor din Ardeal au fost calul troian în acest plan.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i#/media/File:BiserciS%C4%83se%C5%9Fti%C5%A2araOltului.svg
Biserici săseşti, fortificate în sudul Transivaniei, în spaţiul Universităţii Săseşti medievale.
Pentru secolele al XVII-şlea şi al XVIII-lea, scrierile maghiare şi germane din Transilvania, au promovat interesul şi poziţia grupurilor etnice faţă de puterea centrală, rolul acestor etnii în Transilvania, interesele în raport cu rolul conducător, decident în Transilvania. Istoriografia ardeleană a devenit mai complexă, o creaţie a oamenilor de cultură a trei naţiuni: maghiari, germani şi români. Fiecare grup etnic şi-a definit istoriografic necesităţile, preocupările, interesele în epocă. Oraşele fiind mai dezvoltate, reprezentanţii patriciatului orăşenesc, mai ales cel săsesc a fost antrenat în activitatea culturală şi îndeosebi în cea istoriografică. Umanismul, Reforma religioasă au influenţat limba scrierilor. S-a menţinut limba latină medievală în texte, dar s-a scris în limbile materne tot mai mult – maghiară, germană şi mai tîrziu în limba română. Lucrările cu caracter istoric maghiare au dezvoltat o poziţie tendenţioasă şi părtinitoare. Veacul al XVII-lea a impus istoriografia săsească cu lucrări de mai mare amploare şi valoare, depăşind cadrul istoriei locale.
Dat fiind raportul maghiarilor, saşilor, secuilor, românilor cu Regalitatea maghiară, mai târziu cu autoritatea principilor transilvani şi mai apoi cu Casa de habsburg, în Transilvania a existat o preocupare deosebită pentru heraldică. Un rol major l-au jucat la început sigiliile, mai apoi blazoanele şi chiar baterea de monedă.
Folosirea sigiliilor indica tot atâtea jurisdicţii separate, laice sau ecleziastice, întemeiate pe baza autorităţii supreme a regelui Ungariei. În cazul Transilvaniei, circulaţia elementelor heraldice era justificată prin apropierea de curte a demnitarilor şi a marii nobilimi, prin alianţele matrimoniale încheiate cu familii din alte părţi ale regatului şi prin transmiterea obiectelor cu stema dintr-o provincie în alta. La nivelul Regatului Ungariei exista un patrimoniu heraldic relativ uniform, din care făceau parte şi blazoanele din Transilvania, până la 1526. Până în secolul al XVI-lea, rangul nobilar era demonstrat prin scrisori de blazon, prin diplome regale pentru stăpânirea pământurilor. Pământul era, alături de credinţa catolică, o condiţie sine qua non a calităţii de nobil. Statutul nobiliar putea fi reconfirmat prin diplome armoriate.
Cei ce au beneficiat de steme au fost: reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate şi alţi oameni liberi; laici şi clerici; bărbaţi şi femei; orăşeni şi proprietari de la ţară; magnaţi şi nobili cu o sesie, etc. În acest peisaj divers se includ şi români convertiţi sau nu la catolicism, cnezii şi alţi locuitori de limbă română care, acceptând să se integreze acestui sistem, au primit scrisori de înnobilare cu blazon iar unii dintre ei (precum Hunedoreştii, Dragoşeştii şi Cândeştii), au jucat un rol major în istoria Transilvaniei, şi nu numai.
Până pe la mijlocul secolului XIV, stemele erau transmise fără restricţii, sub semnul libertăţilor feudale. Transformate în puternice familii de baroni, vechile clanuri ale Regatului Ungariei îşi heraldizau simbolurile, şi uneori le combinau cu elemente din stema suveranului; pe de altă parte, însă şi stema regală se prezenta, în timpul domniei aceluiaşi monarh, sub diferite forme. La rândul lor, autorităţile locale şi cele ecleziastice îşi realizau propriile însemne, contribuind la sporirea numărului de emitenţi de documente şi ducând, în curând, la primele cercetări ale autenticităţii matricelor sigilare. Regele putea să retragă şi să restituie peceţi, blazoane, îngrădind sau îngăduind astfel unei persoane încheierea de acte.
Regale Ungariei îşi rezerva autoritatea, în materie de însemne ale statutului nobiliar; cu timpul, stemele vor cuprinde şi o ilustrare a acestei autorităţi, prin includerea coroanei regale
(diadema regium) în stemele nou acordate, ca o particularitate şi o constantă a diplomelor acordate, vreme de un secol, de principii autonomi ai Transilvaniei.
După prăbuşirea politică a vechiului regat maghiar, şi constituirea a două cancelarii paralele – o parte din personalul cancelariei de la Buda a emigrat la Viena, dar cealaltă parte s-a grupat în jurul lui Ioan Zápolya – diadema regium a devenit uzuală în concesiunile de blazon: era una dintre căile prin care atât regele încoronat (Ioan Zápolya), cât şi cel ales al Ungariei (Ferdinand de Habsburg) înţelegeau să-şi afilieze legitimitatea. Diadema regium s-a bucurat de o atenţie specială mai ales în secolul al XVII-lea, în miile de diplome conferite de principii Transilvaniei. Treptat, autoritatea centrală a simţit nevoia să promoveze ideea că blazoanele, chiar şi cele conferite, nu erau neapărat semne ale statutului nobiliar şi că ele nu puteau fi admise ca dovadă a nobleţei în justiţie. Aceste prevederi au fost incluse de Stefan Werboczi în Tripartitum-ul din 1517. Ele făceau parte din măsurile reacţionare, adoptate în urma amplelor mişcări sociale. Juridic, heraldic, politic, marea nobilime se delimitează de mica nobilime revendicativă, într-un context în care adânceşte de fapt pericolul de a distruge Regatul Ungariei. Pe de altă parte, aceste măsuri heraldice şi juridice au mai arătat două aspecte: pe de o parte numărul tot mai mare de utilizatori de steme care nu-şi puteau permite „standardul” de viaţă nobiliar şi pe de altă parte recunoaşterea implicită a libertăţii oricui de a purta o stemă (inclusiv pentru ne-nobili, că suveranul este unicul „izvor” al însemnelor din regatul său; cu toate acestea, voinţa legiuitorului era de a-i include în speţe pe toţi utilizatorii posibili, căci proba nobleţei printr-un însemn liber asumat era cu atât mai greu admisibil). În problema stemelor, Werboczi se înscria pe linia celor din centrul şi vestul Europei care au acţionat în epocă pentru restrângerea dreptului heraldic. Werboczi era preocupat a arăta că acestea nu erau aprioric semne de nobleţe. Grupul vizat de Werboczi era, mica nobilime provincială, ameninţată şi pe aceasă cale cu pierderea privilegiilor. Gheorghe Doja provenea din mica nobilime secuiască. Se cunoştea că „aproape toţi nobilii comitatului Maramureş au ţinut partea ţăranilor, iar prigoana de după înnăbuşirea revoltei i-a avut în vedere îndeosebi pe voievozii români din Banat şi Crişana.
Transilvania a fost – şi a rămas mereu – una dintre regiunile cu cea mai mare densitate nobiliară din Europa. Mărirea numărului nobililor avea ca urmare micşorarea bazei de impozitare, de colectare de fonduri la dispoziţia regalităţii, a principilor transilvăneni, a Casei de Habsburg. Puterea centrală a dus – sub principii autonomi şi în perioada habsburgică – în continuare o politică bivalentă de acordare a unui mare număr de diplome pentru blazon, contrabalansat de declasarea şi de trecerea în rândul contribuabililor a celor lipsiţi de însemnătate publică şi economică. Procesul s-a radicalizat în secolul al XVIII-lea, administraţia austriacă a trecut la metode pentru declasarea nobilimii sărace.
Diplomele pentru blazon evidenţiază lipsa plenitudinii de puteri a Suveranului, în secolul al XVII-lea. Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), arată că este lipsit de valoare actul emis în favoarea unui iobag, dacă acesta nu a fost eliberat în prealabil de stăpânul său. Prevederea contrazicea stipulaţia anterioară, cuprinsă în Tripartitum, potrivit căreia suveranul putea să ridice în rang pe orice homo ignobilis, mai cu seamă în anumite împrejurări speciale – şi secolul al XVII–lea nu a fost lipsit de astfel de situaţii - în condiţiile în care cele mai multe înnobilări s-au datorat faptelor de arme. În mod curent, iobagul îşi răscumpăra libertatea iar cancelaria emitea diploma, fără a uita să menţioneze achitarea banilor.
Deşi în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se intrase într-un regim nobiliar pregnant, dublat de suzeranitatea otomană, organizarea nobilimii rămăsese, în mare, aceeaşi: o nobilime unitară (una et eadem nobilitas), având la bază cele trei naţiuni (maghiari, saşi, secui) şi cele patru religii recunoscute (catolică, calvină, luterană, uitariană). Diferenţele din sânul nobilimii erau multiple – etnice, geografice, de avere. Lipsea o ierarhizare a acesteia după modelul occidental (ba chiar şi după cel al vechiului regat al Ungariei); împăraţii de la Viena au acordat unor nobili ardeleni câteva titluri de conte şi baron, în vreme ce principii ardeleni s-au ferit să confere altceva decât nobleţea Transilvaniei.
Stemele erau grupate în trei categorii: A. confirmate; B. liber asumate şi folosite; C. nou concedate.
Saşii foloseau blazoanele liber asumate. Blazoanele liber asumate ale saşilor au avut cea mai mare frecvenţă în oraşe şi erau aproape necunoscute în comunităţile mai mici, rurale În mediul citadin, doar familiile de patricieni se foloseau de însemne heraldice distincte, restul negustorilor având de-a face doar cu simbolurile de breaslă. Dintre blazoanele patricienilor, multe aparţineau unor persoane care au fost comiţi ai saşilor sau consilieri ai principelui Transilvaniei; fiind vorba de nişte demnitari, se presupune acordul tacit al principelui în privinţa folosirii însemnelor de către aceştia. Heraldica saşilor a ajuns la „performanţe” care au depăşit nivelul cancelariei princiare, utilizând detalii necunoscute acesteia.
Înnobilările prin diplomă şi acordarea de blazon a fost o practică moştenită de la vechii regi ai Ungariei, pe filiera suveranilor din casa Zápolya.
Însemnele concedate cuprindeau „diadema regium”, dar lipsa în multe cazuri a cimierului arăta capacitatea limitată a principilor, la fel ca şi tipul coifului folosit; în vreme ce împăratul austriac acorda (în calitate de rege titular al Ungariei), doar coifuri cu gratii, principii Transilvaniei preferau coifurile închise, de model mai vechi (galea militaris clausa) !i foarte rar pe cele cu gratii (galea militaris aperta).
În secolul XVII, spaţiul heraldic al Europei Centrale îşi definitivase uzanţele: nobilimea
folosea doar coifurile cu gratii, iar burghezimea doar pe cele închise.
Posesia unui blazon era considerat, în secolele XV-XVI, ca o trăsătură a nobililor adevăraţi („veri nobiles”), lipsind dintre privilegiile celor inferiori, precum cnezii români şi nobilii condiţionari. Inflaţia de blazoane din secolul al XVII-lea s-a datorat lipsei oricărei posibilităţii de a răsplăti simbolic meritele cuiva. Pe fondul unei organizări sociale cu resorturi imuabile, principii sporeau efectivele nobilimii deja existente. În epoca vechilor regi maghiari, indiferent de categoria din care făceau parte, toţi nobilii deţineau sesii. Afectat sau nu de obligaţii feudale, în întindere normală sau fracţionată, aducătoare sau nu de venituri, sesia avea echivalent funciar, indicând stăpânirea cuiva asupra pământului. Nobilii mărunţi erau desemnaţi ca nobilis unius sessionis. Formula arăta precaritatea mijloacelor de trai ale
acestei nobilimi, evident lipsită de iobagi. Potrivit vechilor norme, pentru categoriile inferioare ale nobilimii stăpânirea sesiei era o condiţie sine qua non, pierderea acesteia ducând la pierderea calităţii de nobil.
În epoca Principatului, înnobilarea atâtor persoane nu se mai putea baza pe deţinerea unei suprafeţe de pământ (pe care principele nu avea de unde să-l dăruiască); printr-o abstracţiune juridică, locul sesiei a fost luat de către blazon. A apărut nobilimea cu blazon sau armalistă, categorie anunţată din vremea vechilor regi ai Ungariei, dar definitivat în perioada aceasta.
Înnobilări prin îndeplinirea slujbelor de orice fel, încadraţi în mica aristocraţie, similari ca putere economică nobililor cu sesie, armaliştii din epoca Principatului erau deţinători de blazon şi titulari de obligaţii militare. Aceste înnobilări întăreau poziţia beneficiarului, acordându-i pe lângă blazon, dreptul de a ridica o curie, scutindu-i casa şi pertinenţele de sarcinile fiscale, confirmându-i exerciţiul privilegiilor şi imunităţilor feudale. Diplomele statuau obligaţii militare din categoria acelui servicium care-l lega pe vasal de suzeran, potrivit dreptului feudal. În schimbul acestor obligaţii militare, uneori foarte detaliate, principele acorda drepturi corelative, desprinse din dreptul său suveran: o paralelă poate fi făcut între donaţia funciară , acordat în baza dreptului de proprietate supremă a solului (dominium eminens), respectiv donaţia armorială , acordată în baza prerogativei supreme a suveranului în problemele nobiliare (de unde şi invocarea diademei regium). Blazoanele se acordau cu respectarea anumitor formalităţi iar conţinutul diplomelor era consemnat – împreună cu alte acte precum danii, contracte sau mărturii – în aşa numitele „Cărţi Regale” (Liber Regius), datorate cancelariei transilvănene şi continuate şi după 1691; aceste însemnări au stat la baza evidenţei de mai târziu a blazoanelor din spaţiul maghiar şi transilvănean. Blazonul constituia un drept feudal. În acelaşi timp, însemnul era asimilat bunurilor, prin posibilitatea transmiterii sale pe cale succesorală. Blazonul era folosit fără modificări de că tre toţi urmaşii beneficiarului iniţial, atât cei de parte masculină sau succesori (haeres), cât şi de cei de parte feminină sau urmaşi (posteritas); teoretic, blazonul putea fi transmis, o dată cu statutul de nobil, pe linie feminină. Transmisibi-litatea perpetuă confirma caracterul gentilic al familiei respective, lucru însemnat într-o epocă dominată de demarcarea foarte clară a stărilor sociale.
Scaunele şi districtele săseşti foloseau însemnele heraldice vechi. Acordarea blazonului orăşenesc avea o veche tradiţie în spaţiul maghiar: în funcţie de modalitatea reprezentării, o
stemă exterioriza statutul juridic al celui care o utiliza, astfel că sigiliile, pietrele tombale, inscripţiile publice, steagurile şi multe altele aduceau informaţii despre fiecare persoană în parte. Diplomele de înnobilare menţionau amănunţit modalităţile de utilizare.
Rostul principal al blazoanelor era acela de a indica dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun. În acelaşi timp, ele îl datau şi îl înfrumuseţau. Castelele şi curiile aveau blazoane comemorative, sculptate sau pictate, la fel ca şi obiectele de inventar casnic, precum lăzile de valori, scaunele şi uşile. Găsim însemne personale pe steaguri şi chiar medalii. Pentru locurile destinate publicului, blazonul era semn al unei donaţii; îl vom găsi sculptat pe portalurile bisericilor, inclusiv cele româneşti, pe amvoane sau pe tavanele casetate.
Prin diploma sa din 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I al Austriei (1658-1705) recunoştea întreaga organizare politică, religioasă şi juridică a Principatului care de curând fusese încorporat Austriei. La 1696 autorităţile habsburgice au realizat o conscripţie (un recensământ) pe porţi. Poarta era unitate de impunere, de calculare a impozitului ce revenea fiecărei porţi. Conscripţia nu a cuprins bunurilor ce aparţineau nobililor, naţiunii săseşti sau oraşelor maghiare şi săseşti. Nobilii cu o singură sesie se bucurau de drepturile şi prerogativele nobiliare, ei erau cuprinşi în tabelele de impozit, dar separat de ţărani. Exceptaţi de la impozitare erau doar acei nobili cu o sesie care ţineau în chip evident de casa nobiliară. În oraşe, se impunea impozit pe veniturile rezultate din agricultură, creşterea vitelor, negoţ, meşteşuguri. Erau vizate: cârciumiile, prăvăliile, atelierele meşteşugăreşti, capitalurile băneşti, investite cu dobândă, alte înlesnirişi foloase ce decurgeau din acestea. Au fost consemnate posibilităţile de comerţ, cu ţările şi provinciile învecinate, veniturile realizate din târguti, bâlciuri săptămânale, vămi de pod, munţi, mori, şi în general orice venituri. Conscripţia a insistat pe luarea în evidenţă a celor scutiţi de impozit şi pe verificarea motivelor scutirii. Locuitorii de pe teritoriile considerate pământ crăiesc trebuiau conscrişi asemenea iobagilor din comitate (erau socotiţi iobagi imperiali). Războiul curruţilor (1703-1711) diminuat calitatea conscripţiei şi efectele aplicării ei.
Naţiunea săsească a făcut un memoriu care evidenţia deficienţele Conscripţiei.
Nobilii care aveau mai mult de doi iobagi şi care aveau case în oraş au fost obligaţi să plătească impozit pentru casa din oraş. Nobilii cu o sesie au fost nevoiţi să dovedească cu acte statutul nobiliar şi scutirea de impozit. Preoţii şi grămăticii româniau fost conscrişi cu bunurile lor, ei nebeneficiind de scutire. Saşii s-au plâns de modul defectuos în care a fost înregistrat pământul nobililor, acele pământuri nobiliare dăruite unor ţărani, unor iobagi, pământuri al căror statut nu se mai ştia clar în ce categorie intrau. De asemenea au deplâns situaţia sesiilor pustii care au fost alăturate pământurilor de pe lângă curţile nobiliare. Saşii au mai arătat defecţiuni ale Conscripţiei în înregistrarea diferită a văduvelor, stabilirea diferită a veniturilor meseriaşilor, mărimea neuniformă a câblei, felul în care s-a calculat rodnicia viilor, modul în care au fost calculatedatoriile, mărimea inegală a impunerii pentru cazanele de rachiu. Acelaşi memoriu deplângea rigurozitatea împinsă la extrem cu care s-a făcut conscripţia pe teritoriul Universităţii Săseşti şi a celor două districte săseşti, spre deosebire de superficialitatea manifestată în comitatele ungureşti.
Deşi părtinitor, memoriul saşilor pune în evidenţă că instrucţiunile de conscriere au fost lipsite de precizie şi au permis interpretări şi aplicări diferenţiate, diferite şi astfel au stimulat rezultate neuniforme. Membrii comisiilor care au aplicat conscripţia au fost depăşitţi de volumul demuncă sau au avut interese în locurile conscrise şi atunci au lucrat superficial, au favorizat pe cei conscrişi. Corecturile la conscriptie s-au făcut lent şi cu importante modificări. Pentru oraşele şi scaunele săseşti, districtele Braşovşi Bistriţa, au corectat completând datele cu 20% spre deosebire de comitatele ungureşti, districtul Făgăraş unde corectarea s-a făcut cu 50 %, iar pentru scaunele secuieşti cu 33 %.
La 1721, se înregistrau în rândul populaţiei privilegiate 10.801 familii la o populaţie de 806.221 familii.
Sistemul fiscal pe porţi, specific în perioada Principatului în Transilvania, aplicat şi la începutul stăpânirii austriece, a fost înlocuit cu c sistemul pe calculi, la 1730. Prin acest sistem, întreg impozitul stabilit pentru Transilvania era împărţit în o sută de părţi numite calculişi apoi repartizat proporţional pe unităţi administrative. Era un sistem cu carenţe, care stimula nemulţumiri permanente în rândul stărilor, legat de cotele de impozit care reveneau fiecărui comitat, oraş sau scaun.
Imperiul Austriac a fost consecvent în a regla cu o cât mai mare rigurozitate perceperea impozitelor, reducerea categoriilor de scutiţi dar şi răsplătirea prin înnobilare, acordarea stemei, blazonului pentru cei ce cu conştiinciozitate şi fidelitate sprijineau aplicarea reformelor imperiale, interesele Casei de Habsburg.
Conscripţii s-au mai realizat în 1750 şi 1776. Cea din 1750, o conscripţie fiscală generală a permis introducerea unui nou sistem de impozitare cunoscut sub numele de Systhema Bethlenianum.
Conscripţiile au permis cunoaşterea potenţialului economic al Transilvaniei în condiţiile stăpânirii austriece, au permis impunerea reformei fiscale de la 1754 (a cărei bază de pornire s-a aflat în conscripţia din 1750), încercare a absolutismului luminat de a moderniza întregul sisem administrativ al Principatului Transilvaniei.
Pentru merite deosebite în administrarea Transilvaniei în interesul Casei de Habsburg, împăraţii de la Viena au acordat rangul de baron şi conte unor personalităţi ale saşilor, care s-au dovedit implicate şi loiale. Meritul personal ducea adesea la înnobilare, iar persoanele astfel onorate sporeau cel mai des rândurile armaliştilor. Samuel von Brukenthal este cel mai reprezentativ nume din această perspectivă.
Actele de nobleţe – între care se aflau şi diplomele – puteau fi recunoscute în timpul stăpânirii austriece. În privinţa privilegiilor, administraţia habsburgică a depus continue eforturi pentru sporirea bazei de impozitare, în detrimentul micii nobilimi din care făceau parte şi armaliştii. Mulţi din această categorie a micilor nobili au devenit plătitori de impozit. Cu toate acestea, măsurile dictate de necesităţile financiare erau concurate – la fel ca în epoca principilor autonomi – de acordarea pe scară largă a nobleţei. Diplomele emise cu această ocazie cuprindeau sau nu, după caz, un blazon nou concedat.
În centrul unor orașe ca Sibiul, fortificațiile s-au extins, deși rolul lor și-a diminuat semnificația. Au încorporat spațiul pentru cartierul administrației și armatei austriece cantonate pentru asigurarea ordinii și liniștii imperiale.
***
Omama a încercat în izolarea ei faţă de propriu-i neam, să le transmită copiilor săi câte ceva din trecutul lor, fără să tensioneze relaţiile în famile. Le-a povestit despre legăturile pe care, prin tatăl său le-au avut cu Hann von Hannenheim.
Cine au fost von Hannenheim, aceşti strămoşi de care Omama îi povestea Tatălui meu?
Când se vorbea despre un nume care avea în componenţă particula von se modifica atitudinea. Intervenea un respect ce friza ceva ce nu putea fi atins, ceva ce implica enorme diferenţe de statut. Tata ştia de la Omama că era vorba despre nişte nobili.
***
Lista primarilor Mediaşului menţionează la 1734-1738 pe Andreas Hann, care la 1742 apare ca Andreas Hann von Hannenheim. El mai apare ca primar al Mediaşului şi la 1754–1763, 1772–1775.
Se pare că Familia Hann făcuse parte din mica nobilime săsească şi că îşi avea rădăcinile la Biertan.
http://www.search.ask.com/search?&psv=&apn_dbr=launcher.exe_0_30.0.1835.88&apn_dtid=^YYYYYY^YY^RO&itbv=12.29.0.1462&p2=^BAY^YYYYYY^YY^RO&apn_ptnrs=^BAY&o=APN11391&gct=hp&pf=V7&tpid=ATU4SP-MED&trgb=FF&pt=tb&apn_uid=70A8AB9C-B90A-471E-8118-6AD7B3029112&doi=2015-06-28&q=biertan+&tpr=10&ctype=pictures&imgsize=all&safeSearch=on&imgDetail=true
Imagine a Biertanului, o așezare săsească importantă a Universității Săsești (astăzi). Biserica săsească fortificată săsească, evanghelică este în stil gotic, o emblemă arhitecturală.
Un Andreas Hann la 1641, era jurat şi adjunctul conducătorului satului la Biertan. Fiul acestuia, Petrus Hann, cojocar, s-a mutat la Mediaş. Aici a fost acceptat în breasla cojocarilor. Familia Hann a continuat să practice cojocăria şi în generaşia următoare la Mediaş. Prin băiatul său, Andreas, familia Hann devine importantă. Andreas preia poziţia tatălui său în breasla cojocarilor, dar datorită studiilor pe care le-a făcut, a reuşit să ocupe funcţii importante în cadrul aparatului administrativ local şi nu numai. Andreas Hann, a urmat şi cursurile gimnaziale în Mediaş. A studiat la Colegiul Reformat Bethlen din Aiud. Din 1703 şi-a început activitatea în serviciul administrativ al oraşului său natal. Datorită activităţii îndelungate şi fidelităţii faţă de Casa de Habsburg, în 4 august 1742 a fost înnobilat de Maria Tereza, cu titlul von Hannenheim, şi a primit o stemă, cu drept ereditar în nobilime. Stema primită atunci de la Maria Theresa un scut cu câmp albastru şi pajişte verde pe care se află o casă de argint şi un leu de aur culcat, însoţite în partea superioară de un soare de aur, la dreapta şi de o semilună de argint, la stânga. Scutul este timbrat de un coif spre dreapta, încoronat, pe creştetul căruia stă - pe piciorul drept, stângul avându-l ridicat în forma vigilenţei - un cocoş de argint din profil spre stânga. Lambrechine: la dreapta, albastru cu aur, la stânga roşu cu argint. Numele Hann, cu Prădikat-ul von Hannenheim a aparţinut unei singure ramuri familiale, al cărui urmaş, Heinrich Hann von Hannenheim, locuia, în jurul anului 1940, la Sibiu. Au fost şi alte familii cu variante de nume, de genul Haan, Hahn cu diferite Prădikate şi în ale căror steme era prezent, ca element principal, cocoşul (Hahn), şi ele erau înrudite, ele aparţinând trunchiului comun.
În lista primarilor oraşului Sibiu, până la 1918, este menţionat A.G. Hann von Hannenheim ca primar la 1789 şi apoi între 1811-1817. El provenea din aceeaşi familie, nepot al primarului din Mediaş, intrat în cadrul patriciatului săsesc sibian prin căsătorie şi devenit foarte activ în plan administrativ. Stema nobiliară se mai găseşte încă pe frontispiciul casei de pe strada Constantin Negruzzi, în Sibiul de astăzi.
Insemnul heraldic al familiei von Hannenheim, cu completări pentru Stephan Hann von Hannenheim
Blazon von Hannenheim prezent pe zidul casei din Sibiu
Înnobilarea lui Andreas Hann cu Prădikat-ul von Hannenheim, cu drept ereditar în nobilitatea
transilvano-maghiaro-austriaco-provincii ereditare", l-a privit pe el personal, pe soţia sa, Margareta, născută Seydner, precum şi pe copiii lor, Andreas, Stephan, Michael, Peter şi Anna Margareta.
Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a încercat să desființeze Unio Trium Nationum şi toate celelalte documente care afirmau privilegiile nobiliare specifice Transilvaniei, în efortul său de modernizare a imperiului și de înlăturare a organizării medievale. Deși acțiunile sale nu au avut efectul scontat, la intelectualitatea săsească a apărut conștiința minorității. Demografic, sașii erau în inferioritate față de naționaliștii unguri și români, care începeau să folosească argumentul demografic pentru demonstrarea rolului şi locului naţiunii lor
în Ardeal. Dialectul pe care îl vorbeau, faptul că adoptaseră Reforma religioasă, că nu erau catolici, îi făceau un grup aparte, diferit de austrieci.
Ţărani saşi din zona Sibiului
http://dragusanul.ro/category/iconografie-ardeleana/page/2/
Sas în straie de iarnă
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i
Situaţia satelor săseşti la recensământul din 1890.
Situaţia juridică a heraldicii intracarpatine a rămas neschimbată până la 1918, la Marea Unire. După înfăptuirea României Mari, aceste reminiscenţe feudale nu mai puteau fi menţinute. Ele au ieşit din uzul oficial. Atât Transilvania, cât şi Bucovina sau Basarabia aveau locuitori de condiţie nobilă, deveniţi cetăţeni ai unei ţări care nu mai acorda ranguri boiereşti din 1858. În România, potrivit Constituţiei din 1866 românii nu se puteau prevala de titlurile de provenienţă străină.
Constituţia din 1923 relua formularea celei anterioare, de la 1866. La Art. 10 alin. 2 se preciza: „Titlurile de nobleţe sunt şi rămân neadmise în Statul Român”. Această prevedere se referea, la toate treptele nobiliare, nu numai la cele de prinţi, conţi, baroni, etc. De jure, întrucât pentru nobilii din vechime blazonul constituia signum nobilitatis (cel puţin în cazul Transilvaniei), decăderea din privilegiile avute trebuia să se răsfrângă şi asupra blazonului – semn al acestor privilegii. De facto, nerecunoaşterea oficială nu putea împiedica utilizarea privată, prin inerţie, a titlurilor şi blazoanelor existente înainte de apariţia Constituţiei din 1923. Omiterea unor prevederi asemănătoare din constituţiile ulterioare ale României, lasă loc liber folosirii oricăror titluri şi blazoane, fără implicaţii juridice oficiale, directe. Nemulţumirile celor care au pierdut privilegii odată cu Unirea Transilvaniei cu România au fost şi s-au manifestat în diferite forme. Unii au emigrat. Mare parte din nobilimea maghiară a emigrat. Saşii au rămas în bună parte, dar au promovat pentru perioadă de timp tendinţa de enclavizare.
Tineri saşi
http://dragusanul.ro/category/iconografie-ardeleana/page/2
Statul român a desfiinţat instituţiile de autonomie ale Transilvaniei unite cu România – Consiliul Dirigent în 1922. Pentru a evita presiuni diplomatice, pentru a evita disensiuni cu marile puteri pe tema statutului minorităţilor, Universitatea săsească a fost desfiinţată de statul român abia la 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat. Desfiinţarea s-a făcut pe fundalul escaladării în
plan european a agresivităţii germane.
Pentru perioada interbelică, la Sibiu, publicațiile Asociației de Științele Naturale din Transilvania, menționa printre membrii obișnuiți la 1928, 1929 pe:
Else Hann, soție de ofițer, (Hermannstadt/Sibiu)
Hann von Hannenheim Heinrich, (Hermannstadt/Sibiu), oficial al Casei de economii
Hann von Hannenheim Eberhard, (Budapesta), doctor
Hahn Rudolf, inginer, (Hermannstadt/Sibiu).
Ei sunt membrii obișnuiți ai acestei Asociații pe toată perioada interbelică
Hann von Hannenheim Julius, professor, (Hermannstadt/Sibiu) era secretarul Comitetului Asociației de Științe Naturale din Transilvania, Muzeul din Sibiu la 1928-1929 și a continuat să fie secretar și în timpul celui de al doilea război mondial.
În materialele Muzeului de Științe Naturale de la Sibiu, moștenitorul și continuatorul Asociației de Științele Naturale din Transilvania în perioada comunistă, este menționat un alt membru al familiei Hann von Hannenheim: Heinrich Hann von Hannenheim (1895-1971). Activitatea sa fundamentală a fost contabilitatea iar în timpul liber, membru al Asociației de Științe Naturale, etnomolog apreciat. Acesta avea un frate numit Alfred Hann von Hannenheim.
Din aceeași familie cu origini nobiliare a făcut parte și Norbert von Hannenheim, care a părăsit Sibiul pe fundalul creării României Mari. Este considerat unul dintre cei mai talentaţi compozitori ai perioadei anilor `20 – `30 ai secolului al XX – lea. A studiat la Leipzig, Berlin, Budapesta în domeniul muzical. A obținut premiul „George Enescu” în 1925, la București, pentru compoziţie. În 1932 a câştigat Premiul „Felix Mendhelson Bartholdy”, iar în 1933 Premiul „Emil Hertzka”. A susţinut concerte la Berlin. De multe ori s-a prezentat ca şi compozitor român. A murit la Berlin în 1945, în urma unui raid aerian a aviaţei aliate. O altă variantă, mult susţinută în baza ultimilor cercetări, este că tânărul compozitor a murit într-un spital psihiatric din localitatea poloneză Miedzyrzecz (o primă cădere nervoasă a avut-o la începutul anilor `30). Tatal lui a fost Dr. Stefan Hann von Hannenheim (1852-1904).
Străbunicul sas, Johann Hann, preot evanghelic care provenea din familia Hann și se mândrea cu originea nobiliară, a resimţit foarte traumatic - pentru statutul său de etnic privilegiat - iubirea fiicei sale pentru un român, pentru un ţopârlan, cum deseori erau desemnaţi românii de către saşi, între ei. Nu putea înţelege cum fiica sa, putea să iubească un român, în condiţiile în care România Mare nu mai permitea, prin Constituţie, ranguri nobiliare şi privilegii de niciun fel, în mod oficial. Cum puteau, ei, saşii, să fie egalii românilor? Saşii continuau să se simtă superiori, să se autoproclame superiori, fără să menţioneze că sute de ani au beneficiat de privilegii în faţa unei naţiuni pe care împreună cu ungurii şi secuii au considerat-o tolerată şi au menţinut-o în inferioritate.
La nivelul României Mari, începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România, a cerut dreptul de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane. Amintirea altor vremi îşi punea amprenta asupra acţiunilor germanilor din România. Un spirit cu tente naţionaliste extremiste se făcea simţit, stimulat de ascensiunea lui Adolf Hitler şi a Nazi Parti la conducerea Germaniei.
Saşi întorcându-se de la biserică
Familia Hann, prin copiii săi a prosperat. În sat, Gusti Tante, sora cea mai mică a Irinei, s-a măritat şi a avut o familie cu probleme. Multă vreme nu a intreţinut legături cu Omama şi cu copiii săi. De multe ori s-a purtat urât cu Irina. Ceilalţi fraţii au devenit oameni întreprinzători la Sibiu. Unul dintre ei a avut fabrica Mureşul, o fabrică prosperă în perioada interbelică. Familia a păstrat aceeaşi atitudine intransigentă, de izolare faţă de Omama şi familia ei.
Omama cu Bunicul au dezvoltat gospodăria. Au creat o fermă prosperă în care îmbinau agricultura cu creşterea vitelor, cultivarea pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Pe Nicolae l-au însurat într-un sat vecin. Una din fete, Elena, a făcut Şcoala Normală la Sibiu şi a devenit învăţătoare. A trecut munţii şi a predat în Parepa, în judeţul Prahova, unde s-a căsătorit. Mircea, cel marcat de sechelele scarlatinei, devenit surdo-mut, a fost trimis la Sibiu să înveţe meserie, să poată să se întreţină, să-şi poată forma o familie. Alexandru, mezinul între băieţi a fost trimis la Şcoala Medie Tehnică de la Sibiu. Cornelia, a devenit muncitoare, la Sibiu. Ionel a intrat şi el să lucreze într-o fabrică, la Sibiu. Omama a fost o femeie puternică, ce şi-a lăsat copiii să zboare, să fie puternici. A încercat să îi înveţe săseşte şi germaă, dar nu i-a forţat. Alexandru, mai apropiat de ea, a fost cel ce a învăţat săseşte şi germană, binişor. Îi plăcea să vorbească cu saşii în graiul lor. Simţea cum barierele impuse de neam se topesc. Cornelia a cochetat şi ea cu germana. Nicolae, Badea Niculae de la Vie nu a fost un om comod, uşor de suportat. Viaţa Irinei alături de el a fost una aspră, muncită, de dimineaţa până seara. Bunicul a înţeles că tot sprijinul îl are în el însuşi şi în Irina, care-i era alături. A înţeles că prosperitatea nu vine doar din lucrarea pământului şi a făcut tot posibilul ca, pe lângă comercializarea fructelor din pomii fructiferi pe care îi îngrijea cu sfinţenie, să mai fie şi alte activităţi productive în gospodărie. Aşa a făcut tot posibiilul şi a cumpărat un cazan de făcut ţuica. Făcea ţuica din prunii pe care îi avea. La cazan veneau să facă ţuică şi oameni din sat. Banii au început să vină altfel iar viaţa din familie a căpătat şi ea un alt curs, mai greu de îndurat. Drumurile la Sibiu cu produse erau lungi şi frecvente. Gospodăria trebuia întreţinută. Povara Irinei era mare şi deseori singurătatea copleşitoare.
Ca urmare a Dictatului de la Viena (30 august 1940), Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. Cu această ocazie, pentru prima dată în istorie, teritoriile locuite de sașii transilvăneni au fost despărțite și circa 70.000 de germani au (re)devenit cetățeni ai Ungariei. Grupul Etnic German a fost oficializat prin Decretul-Lege nr. 830, la 21 noiembrie 1940. Oficializarea sa s-a făcut după ce marile pierderi teritoriale ale României avuseseră loc; după ce presiunea politico-diplomatică a Germaniei hitleriste crescuse vertiginos asupra României. Grupul Etnic German a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Mândria etnică germană a căpătat noi valenţe. Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien” (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România). Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei - NSDAP). O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german. La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat a stat Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul 1942. În 1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti” (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German. „Convenţia” a fost semnată de Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German (Volksgruppenführer) din Braşov, Andreas Schmidt. Iată ce cuvântau cei doi „camarazi” hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov: „Germanii din patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri. Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul [...]. Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale…” Grupul Etnic German a realizat în fapt o naţionalizare a bunurilor celor care emigrau, sau părăseau proprietăţile din România. Biserica Evanghelică şi cea romano-catolică s-au integrat de bună voie cu proprietăţi cu tot în această organizaţie hitleristă.
În februarie 1942, respectiv în mai 1943, Germania a încheiat înțelegeri cu Ungaria, respectiv cu România, în urma cărora etnicii germani apți pentru serviciul militar, deși cetățeni ungari (în Transilvania de Nord, intrată în componența statului ungar prin Dictatul de la Viena) sau cetățeni români (în Transilvania de Sud, rămasă în componența României), au putut fi încorporați în unități militare germane regulate, în Waffen-SS, în întreprinderi cu producție de război ori în Organizația Todt (o unitate specială care a avut în timpul războiului misiunea de a construi buncăre și de a executa alte lucrări de geniu). Ca urmare a acestor acorduri, mulți dintre etnicii germani din România, sașii transilvăneni s-au înrolat voluntar în unitățile Waffen-SS (în total, aproximativ 63.000 persoane), câteva mii servind în unitățile speciale de intervenție ale Serviciului de Securitate SS (SD-Sonderkommandos ), dintre care cel puțin 2000 etnici germani s-au înrolat în unitățile de pază ale lagărelor de concentrare (KZ-Wachkompanien ), dintre care unii au servit în lagăre de exterminare, preponderant în Auschwitz și Lublin.
Veseudul a rămas în graniţele României. Saşii au început să se agite. Spiritul german a început să crească. Propaganda germană în comunitate s-a intensificat. Relaţiile între români şi saşi au fost marcate de animozitate, de altercaţii. Amărăciunea, tristeţea, neputinţa, nevoia de autoprotecţie şi faţă de saşi şi faţă de români s-a accentuat în familia Bunicilor mei. Precauţi, şi-au văzut de propria lor gospodărie. În timpul războiului, în Veseud s-au făcut exerciţii militare în comunitatea săsească, în mod consecvent. Saşii deveniseră foarte activi. În timpul acestor exerciţii românii erau izolaţi. Nu aveau voie să iasă pe străzile satului. Erau obligaţi să rămână în perimetrul gospodăriilor lor. Între saşi şi români s-au creat animozităţi. Superioritatea germană era afișată cu ușurință, aroganță, ostentativ. Omama a trebuit să suporte atitudinea ostilă a rudelor sale. Gusti Tante i-a aruncat multe vorbe grele, ameniţătoare. Dată fiind înaintarea germană spre est, până în 1943, deseori i s-a strigat că Transnistria o s-o mămânce, pentru că s-a măritat cu un român.
Încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare. Această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre. Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite:
a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.
b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;
c) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite.
Reforma agrară din 1945 s-a folosit de pământurile germanilor care au acţionat în organizaţiile pro-hitleriste, dar nu comuniştii, au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot în respectiva organizaţie hitleristă.
Aproximativ 15% din etnicii germani din România care au servit în armata germană au murit în război. Din supraviețuitori s-au întors în România numai câteva mii. După 23 August 1944, când trupele sovietice au ocupat România, mulți din sașii din Transilvania, au fost evacuați de Germania. Aproape 100.000 dintre ei au fugit din calea Armatei Roșii. Date fiind pierderile umane, Germania se folosea de mulţi dintre ei militar, dar avea nevoie să îşi întărească demografic elementul german pe propriul teritoriu. Pentru o parte din rămași în România a urmat încadrarea în Detașamente de muncă obligatorie și deportări în Uniunea Sovietică și în Bărăgan.
Dintre rudele Irinei, soţul lui Gusti Tante, Lang a făcut parte din grupurile de saşi care au fost trimişi în Siberia pentru că au colaborat strâns cu Germania, împotriva U.R.S.S. Când li s-a permis să părăsească Siberia, Stephan Lang a emigrat în Canada. Şi-a lăsat familia, soţia şi copiii în România. Cel care a dezvoltat fabrica Mureşul, a pierdut-o la Naţionalizare, la 11 iunie 1948. A murit de inimă rea.
Sașii rămași în România intrată sub dominaţia sovietică nu au fost expulzați de guvernarea comunistă. S-au încadrat unei Românii care afirma egalitatea tuturor cetăţenilor români în cadrul regimului socialist.
Pentru gospodăria pe care a dezvoltat-o împreună cu Irina, o gospodărie care urma să aibă şase moştenitori, Bunicul a fost declarat chiabur. I s-a luat din pământ. A fost lăsat în casa şi curtea sa, doar cu o mică grădina pentru legume şi pomi fructiferi, atât cât să îşi asigure subzistenţa. Nu a fost deloc atras in procesul de colectivizare în care au fost absorbiţi cei din sat. Cu Irina alături, au continuat să trăiască departe de sat, în casa şi pe pământul lor. Omama a trebuit să îi suporte nemulţumirile, neputinţele în faţa vremurilor care veneau năvalnic peste ei. Au continuat să trăiască izolaţi, departe de sat şi de întreaga lume.
Socialismul românesc se vroia o formă de manifestare a relativei independenţe faţă de Moscova, mai ales în timpul lui Nicolae Ceauşescu(1965-1989). În strânsă relaţie cu procesul de industrializare, s-au cosntruit numeroase cartiere cu blocuri de locuinţe. Vechea situaţie interbelică cu cartiere pe criterii etnice şi străzi care grupau familii, gospodării cu aceleaşi meserii, a rămas doar în mentalul colectiv, în numele unor străzi. Procesul de industrializare a atras mulţi tineri din mediul rural cu familii cu copiii mulţi. Era o modalitate de a-şi asigura existenţa. Problema lui Moromete s-a multiplicat vertiginos.
Ionel, Mircea, Alexandru, Cornelia au plecat la Sibiu să îşi facă un viitor. Niciunul nu a rămas în sat, cu Bunicii. Niciunul nu a dorit să ducă mai departe gospodăria, greutatea poziţiei pe care au avut-o în sat. Cu toţii şi-au găsit drumul în viaţă practicând diferite meserii cu demnitate. Fiecare a plecat de la zero. Fiecare a făcut eforturi pentru a-şi asigura o casă, o familie prin propriile forţe. Nu puteau aştepta prea multe de la Omama şi Bunicul, în mediul urban care necesita un alt mod de a gândi ş a rezolva problemele.
Statul român, a reluat relaţiile cu Germania Federală. Aceste relaţii au implicat așa-numita "vindere" a minorităților de către Republica Socialistă România, de către Nicolae Ceauşescu. Practic, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București. Germania, în felul acesta îşi repatria etnicii germani, pentru că avea nevoie de forţă de muncă calificată vorbitoare de limbă germană, preocupată de tradiţii de factură germană. În acelaşi timp, dezvolta şi un motiv de propagandă anticomunistă în spaţiul României (România îi vinde pe saşi). Dacă Germania nu ar fi iniţiat acest demers de repatriere, România comunistă, dominată de URSS nu ar fi avut cum să demareze acest program. Saşii s-au simţit avantajaţi de ideea de repatriere, dar împiedicaţi de componenta materială şi de nevoia aprobărilor pentru emigrare.
Din familia Bunicilor mei, o nepoată, Angela – fata cea mare a lui Ionel - deşi prin nume, apartenenţă religioasă era româncă, a făcut tot posibilul să îşi demonstreze originea săsească, pentru a putea emigra în Germania. Terminase Liceul Pedagogic din Sibiu şi abia devenise educatoare. S-a căsătorit cu un sas şi a părăsit legal România comunistă.
Saşii care plecau din România, în Germania erau considerați Auslandsdeutsche ("germani din străinătate"). Sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană cu uşurinţă. În general, ajunși în Germania, sașii veniți din Ardeal s-au așezat compact, în zone care seamănă cu Transilvania. Lângă Köln există o zonă deluroasă similară cu relieful ardelean, iar acolo s-a stabilit o comunitate destul de mare de sași. La fel s-a întâmplat și în alte părți din Germania. Saşii din România au continuat să emigreze spre Germania şi în primii ani de după 1989. Ca urmare a emigrărilor masive, numărul sașilor din România a scăzut foarte mult. Astfel, prin recensământul din 2011 sunt evidenţiaţi la nivelul întregii ţări doar 27.019 germani (din perspectivă istorică aici sunt încadraţi saşii, şvabii, landlerii, ţipţerii). Ei reprezintă 1% din populaţia României de astăzi.
Mulți sași emigrați se întorc să viziteze zona din care au plecat. Vin mai ales în timpul concediilor de vară, motiv pentru care sunt numiţi Sommersachsen (sași de vară). Unii dintre ei au făcut efortul de a-şi revendica pământurile şi casele lăsate în urma emigrării. Legislaţia românescă, aparatul administrativ românesc au permis revenirea unor gospodării în posesia unor saşi plecaţi. Alţii, au făcut efortul să cumpere gospodării cu situaţia actului de proprietate nereglementată conform ultimelor norme în vigoare. Alţii au rămas cu nemulţumirea că nu şi-au putut relua veghile gospodării, nemulţumiţi că români şi ţigani au intrat în ele şi standardul de utilizare şi întreţinere a lor nu mai este cel pe care ei l-ar fi asigurat.
Moment de bucurie în curtea de la Veseud. Botezul meu, vara, 1960
Bunicul şi Omama, înaintaţi în vârstă, lipsiţi de mijloace financiare, izolaţi faţă de sat, departe de primăria de care aparţineau, fără un urmaş direct în gospodărie - care să preia sarcinile administrative şi juridice şi să le rezolve mai departe, în numele bunicilor, în numele întregii familii - au trăit în propria casă fără să aducă la zi actele de proprietate. Au avut bătrâneţi tihnite departe de lume. În ultimii ani, au fost susţinuţi de unul din fii, Ionel, după ce la Sibiu a ieşit şi el la pensie. S-a retras la Veseud, alături de Omama şi Moşu Nicolae. Dar autoritatea Bunicului a rămas puternică şi nimc nu s-a putut schimba în gospodărie.
Omama a murit în 1980. S-a stins uşor. S-a dus cu lecţia detaşării şi a acceptării parcurse cu răbdare şi perseverenţă. Badea Niculae de la Vie a trecut la cele veşnice în 1985. Au fost înmormântaţi în pământul gospodăriei, sub brazi. Crucile puse de copii lor, simple, modeste amintesc de viaţa lor zbuciumată atâta timp cât mai sunt în picioare. După 1989, casa şi gospodăria lor figura ca domeniu public al primăriei. Unchiul Ionel, mutat în gospodărie, nu a avut puterea fizică şi materială de a aduce actele de proprietate la zi. Nepoţi de a-i mătuşii, Gusti Tante, reveniţi pe timp de vară pe pământurile natale româneşti, dorind să îşi revendice proprietăţile în spaţiul Veseudului, au constatat că nu mai pot obţine vechile case şi terenuri. Această gospodărie având un istoric legat de Irina, mătuşă a lor, primăria din Slimnic a acceptat ca aceşti nepoţi ai lui Gusti tante să preia proprietatea. I-au permis Unchiului Ionel să rămână în continuare în casă. Bătrân, singur, ajuns la neputinţă, Unchiul Ionel a părăsit gospodăria pentru a fi îngrijit la Sibiu de una din fetele sale. De curând a trecut şi el la cele veşnice.
În România de după 1989, democraţia postcomunistă s-a construit în aşa fel încât minorităţile au acţionat ferm şi sigur, beneficiind de sprijinul statelor naţionale, pentru a-şi reconstrui largi autonomii pe diferite căi. Se pare că, pentru o minoritate de 27.019 germani - saşii, şvabii, landlerii, ţipţerii – Forumul Democrat German din România, Biserica Evanghelică sunt pârghiile prin care se reconstruieşte autonomia comunităţii germane în raport cu statul român şi strângerea raporturilor cu Germania. Reprezentanţii unui grup de 27.019 de germani urmăresc cu asiduitate mari avantaje materiale într-o Românie care cu greu îşi stabileşte priorităţile naţionale, într-o Românie în care asertivitatea românilor aflaţi la conducere, nu funcţionează la parametrii fireşti. În 2006, la Sibiu, printr-o sentinţă oficială judecătorescă, Forumul Democrat German din România – condus pe atunci de Klaus Werner Johannis – a fost declarat urmaşul direct al Grupului Etnic German, organizaţie cu caracter nazist în România celui de-al doilea război mondial.
Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Grupul Etnic German a fost oficial dizolvat prin Decretul-Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, emis de Regele Mihai I al României.
Judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790 din 2006 a făcut ca Forumul Democrat German din România ca succesor direct al Grupul Etnic German, Biserica Evanghelică să intre astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului român, în posesia averii acumulate de această organizaţie germană hitleristă pe teritoriul românesc, pe seama minorităţii germane care a părăsit România în acel context istoric şi pe seama celor două biserici – Biserica Evanghelică şi Biserica Romano-catolică - care cu bunăvoinţă şi bunăştiinţă s-au încadrat acestui Grup Etnic German hitlerist. Problema revendicărilor nu se face în numele indivizilor, ci în numele unei organizaţii – revendicări de case, terenuri, imobile instituţionale, în mod deosebit. Forumul Democrat German din România urmăreşte refacerea autonomiei Grupului Etnic German din toate punctele de vedre. Se folosec de influenţa Germaniei asupra României în cadrul Uniunii Europene. Într-un alt stat european, o astfel de succesiune a F.D.G.R. - succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă - stabilită juridic, ar fi inflamat întreaga comunitate pe considerentul că renaşte, se reactivează nazismul. La noi, se punctează reendicările. Doar revendicările?
Cu o minoritate germană care în al doilea război mondial a fost foate activă în susţinerea acţiunilor Germaniei, cu F.D.G.R. succesor al unei organizaţii pro-hitleriste (creată sub presiunea Germaniei naziste), astăzi România este uşor de pus la zid şi şantajat pe tema nazismului şi a Holocaustului.
Din 2006 s-a purces la retrocedări şi Biserica Evanghelică a intrat în posesia mult mai multor edificii şi imobile cu caracter cultural, instituţional, educaţional decât a avut efectiv la sfârşitul celul de-al doilea război mondial şi la momentul Naţionalizării din 11 iunie 1948. Mulţi germani reveniţi cu scop precis în România beneficiat de retrocedări cu mult mai mare uşurinţă şi rapiditate decât mulţi români.
România ar fi trebuit să consulte toate Puterile Aliate dacă despăgubirea unei grupări naziste – prin succesorul său oficial F.D.G.R. - ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat încă în vigoare. Republica Federală Germană nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către U.R.S.S. până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin acţiuni consecvente, prin eforturi politice şi diplomatice. Dar în România retrocedările au decurs fără obstacole în defavoarea statului român, în interesul F.D.G.R. şi al Bisericii Evanghelice.
Pretenţiile de retrocedări se ridică însumat la aproximativ 19 mliarde euro.
Se pierde din vedere că, în opoziţie, Germania are din aceeaşi perioadă problema creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat României (creanţe create înainte de 1 septembrie 1939). Recuperarea creantei istorice de la Germania de peste 18 miliarde de euro este o problemă moştenită şi nerezolzată din acelaşi context al anului 1945. Ambele litigii - moştenirea bunurilor naţionalizate de G.E.G şi Recuperarea creanţei istorice de la Germania sunt un produs al anului 1945.
In 2013, oficial, protocolar, premierul României a făcut o vizită în Germania în urma căreia guvernul actual a ratificat legea retrocedării averilor imobiliare ale sașilor și șvabilor din România, avute dinainte de al II-lea Război Mondial, confiscate prin legi internaționale, după ce s-a constatat oficial la Tribunalul de la Nürnberg că întreaga minoritate germană română a fost fascistă și a acționat în consecință! Legea echivalentă română din 1947 le confirmă doar! În nici o altă țară europeană nu s-au retrocedat fostelor minorități germane bunurile lor fasciste confiscate. actualul șef al sașilor din Germania, Bernd Fabritius, unul din negociatorii directi ai Germaniei (adică un intermediar al presiunilor oculte), e ascendent direct al șefului minoritații fasciste germane din România, Fritz Fabritius. Acest B. Fabritius este prezent la tot felul de întâlniri mai mult ori mai puțin oficiale și răspândește cam aceleași ”valori” și cerințe ca şi părintele său, nefăcând efortul de a ascunde ura și aerul de mare superioritate față de români.
Politica și mass-media română au notat evenimentul cu mândrie, necunoscând că diplomația berlineză doar a permis (=și-a făcut pomană!!). Vizita premierului român în Germania, în publicistica germană nu a fost reflectată decât de un cotidian al intelectualităţii. În Germania nu a ”trebuit” să se afle această vizită, cu excepția inteligenției puterii. FAZ-ul e singurul cotidian dorit în fiecare dimineață pe biroul Cancelarei Merkel!
Guvernul român a mai promis că va renunța la vechi datorii germane acumulate începând cu Primul Război Mondial, estimate la ora actuală între 18 și 20 miliarde Euro, descoperite de economistul român recunoscut pe plan internațional, Radu Golban, stabilit în Elveția. Cazul a fost prezentat în fața Parlamentului European, împreună cu economiști englezi și francezi. Datoria este prezentă în documentele politice și financiare de la Berlin și bine cunoscute. Oficial, Germania a făcut presiuni politice pentru ca profesorul Radu Golban, asociat al Univeristății de Vest Timișoara, să i se retragă această calitate. Anularea activităţii acestuia la Timişoara s-a ”îndeplinit” cu promptitudine.
Politica germană încearcă foarte agresiv să evite plata unei datorii recunoscute internațional, așa cum au acționat dintotdeauna.
În Germania există o campanie concertată și organizată ”din umbră” de ignorare a tot ce e bun în și din România, în strânsă relație cu interesele lor naționale, cu ideea de spațiu vital, la nivel european. Nu se vorbește în mod deosebit de proiectele economice, sociale, politice, implică spațiul României, dar orice știre negativă din România, despre România e preluată imediat. Se colportează des multe minciuni, deformări voite ale realității cu vizibilul scop de a distruge România și imaginea ei!! Totul e dirijat și pregătit cu rigoare germană, cu răbdare și tenacitate, de la o centrală invizibilă, dar bine simțită și eficace, ce începe să influențeze din ce în ce mai mult. În spațiul românesc, în mass-media reclamele pentru produsele germane sunt mult mai intens prezenta decât erau până acum. Proiecte economice cu firme germane sunt mult mai frecvente și de mare anvergură. Germanii sunt temeinic pregătiți în ”superioritatea” lor pentru extinderea ”spațiului vital” într-o zonă ”aproape goală”. România a reintrat în sfera directă de interes germană - așa cum se poate constata pe o hartă rutieră a celui mai mare concern din Europa: Garmin/Navigon – care este german. Această hartă ilustrează că în zona României sunt numai țigani, hoți și politicieni corupți (probabil că germanii sunt sfinți sau îngerași). Practic se pare că se derulează cea de-a doua ediție a Dictatului de la München, din 1938, revăzută și adăugită - e în curs de punere în aplicare.
Se poate citi: Von Krieg zu Krieg – Die deutsche Außenpolitik und die Parzelierung Europas/Din război în război – Politica externă germană de parcelare a Europei – Walter von Goldenbach și Hans-Rüdiger Minow, Editura Das Freie Buch, München, ediția a treia, 1999. Cartea e practic, interzisă în Germania pentru că dezvăluie cu dovezi politica ”tabloului puzzle” ce pornește de la idei germane mai vechi, reactivate în Europa contemporană. Conținutul ei a fost viu discutat în toate mediile importante din lume, de mari oameni și comentatori politici, militari etc. Singura reacție germană, bine ascunsă opiniei publice, a fost o dezbatere în Parlamet, o dezbatere nu de penitență pentru demascarea politicii identice celei din al III-lea Reich, ci o dezbatere prin care se puncta nemulțumirea pentru faptul că unul din autori a îndrăznit să dezvăluie aceste secrete diabolice!! Pseudonimul von Goldenbach – se pare că ascunde un înalt funcționar al Ministerului de Externe al Germaniei.
Este România parte integrală din planul de aplicare de către Germania a proiectelor de tip nazist actualizate la contemporaneitatea noastră, în contextul Uniunii Europene, în condiţii paşnice?
Minorităţile, anumite minorităţi naţionale au fost şi sunt un cal troian pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sunt creatoare de tensiuni şi animozităţi. Ele continuă să viseze şi să acţioneze pentru promovarea unor interese de grup care vizează autonomia, avantaje mai presus de Constituţia şi de legile statului naţional unitar român (visează să readucă trecutul, o parte a sa în prezent) şi în acelaşi timp se conectează la state cu caracter etno-național comun şi stimulează promovarea interesului acestora în defavoarea comunităţii româneşti. Obligă la o perpetuă evoluţie şi transformare cu implicații nu întotdeauna favorabile pentru români, în România (chiar dacă aparent au reprezentat mult mai vizibil cultura, progresul) .
Biliografie:
1. Avakian Dumitru, Muzică refuzată, muzică regăsită..., în http://www.romlit.ro/muzic_refuzat_muzic_regsit..
2. B i n d e r R u d o l f, Aus der Arbeit im Naturwissenschaftlichen Museum zu Hermannstadt 1941/ 1942, în http://www.landesmuseum.at/pdf_frei_remote/VerhMittNaturwissHermannstadt_91-92_2_0070-0091.pdf3. Bratu Alin, Moartea unui Hann von Hannenheim, în http://www.turnulsfatului.ro/2573/em-b-style=-quot-quot-moartea-unui-hann-von-hannenheim-o:p--o:p--b--em-.html?sst=4. M. Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint.
5. *** Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), traducere, studiu introductiv şi
note de Alexandru Herlea, Valeriu Şotropa, Romul Pop, Iuliu Nasta, Ioan N. Floca, ed. îngrijit şi prefaţa de Liviu Marcu, Cluj-Napoca, 1997, p. 108.
6. Csetri Al., Imreh St., Stratificarea socială a populaţiei din Transilvania la sfârşitul orânduirii feudale(1767-1821), în Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, vol. I, sub red. Prof. Ştefan Pascu, Ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 142-145.
7. Drăgan Ioan, Nobilimea româneasc din Transilvania – o problem controversat în istoriografia român , în vol. Nobilimea româneasc din Transilvania, p. 8-9.
8. Heinrich Hann v. Hannenheim -(1895-1971), p 12-15., în © Biologiezentrum Linz/Austria; download unter www.biologiezentrum.at9. ***, Herman, primar, 1/2 sec. XVII, str. Mitropoliei nr. 2 Primăria veche (Casa Altemberger-Pempflinger), Fundaţia Culturală Inforom, 8p.
10. http://de.wikipedia.org/wiki/Fritz_Fabritius11. https://de.wikipedia.org/wiki/Norbert_von_Hannenheim
12. http://dragusanul.ro/category/iconografie-ardeleana/page/2/
13. http://medias71-72.ro/?p=84
14. http://nmuseum.blogspot.ro/2013/05/secolul-de-aur-al-culturii-romanesti.html
15. http://radugolban.ro/?s=articole
16. http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/hog/14620-zum-tod-von-andreas-hann-von-hannenheim.html
17. http://pontus-musicae.org/ro/composers.php
18. http://www.turnulsfatului.ro/2573/em-b-style=-quot-quot-moartea-unui-hann-von-hannenheim-o:p--o:p--b--em-.html?sst=
19. http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/2183-Problema-revendicarilor-minoritatilor-germana-si-maghiara-si-ale-cultelor-religioase!
20. https://archive.org/stream/Constantin_Ittu-Tainele_Bibliotecii_Brukenthal_05_/Constantin_Ittu-Tainele_Bibliotecii_Brukenthal_05___djvu.txt21. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sa%C8%99i22. *** Dreptul la stemă în Transilvania (sec. XVII), p.1-22 (p. 216-237)
23. http://www.cultura.sibiu.ro/personalitati/details/hann_von_hannenheim_norbert
24. http://www.nobility.eu/familie.php?id_familie=13748
25. https://www.youtube.com/watch?v=bBqx3ep-GXQ
26. *** Istoria dreptului românesc, Bucure!ti, 1980, Vol. I (coordonatorul seriei Ioan Ceterchi, responsabil de volum Vladimir Hanga), p. 541.
27. Constantin Itu, Genealogie şi heraldică în Biblioteca Brukenthal: Andreas Hann von Hannenheim, primar şi jude regal în Mediaş (1679-1745) în http://www.siebenbuerger.de/zeitung/artikel/hog/14620-zum-tod-von-andreas-hann-von-hannenheim.html
28. Ittu Constantin, Omul, stirpea şi stema sa : Andreas Hann von Hannenheim, primar şi jude regal în Mediaş (1679-1745) în http://www.ghyka.com/IRGH/Archives/IRGH_XI_Prog.html
29. Constantin Ittu, Tainele Bibliotecii Brukenthal, Bibliotheca Brukenthal X, Sibiu.
30. László Francisc, Leverkühn şi Hannenheim în TRIBUNA, NR. 127 • 16-31 decembrie 2007, p. 36.
31. Nägler Thomas, Așezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992, Editura Kriterion, pag.141-143 şi planşa grafică XVII.
32. SCHNEIDER E., Zur Schmetterlingsforschung in Hermannstadt in den Jahren 1945 bis 1985, în http://www.zobodat.at/pdf/STAPFIA_0045_0357-0379.pdf
33. Tătar Octavian , Saşii îşi trag originea din Saxonia. Problematica originii şi numelui saşilor ardeleni în scrieri din secolul al XVI-lea, p. 1-15 (p.353-367),
34. Togan George, Mediaş, istorie romanţată, Ed. “DACIA TRAIANA” Bucuresti si Ed. CRISSERV”, Medias 2008.
35. ***,Vereinstätigkeit în http://www.landesmuseum.at/pdf_frei_remote/VerhMittNaturwissHermannstadt_79-80_2_0020-0067.pdf
36. Herbert Henck, Norbert von Hannenheim (1898 – 1945) Die Suche nach dem siebenbürgischen Komponisten und seinem Werk, Deinstedt, Kompost-Verlag, 2007, ISBN 978-3-9802341-5-3, Printed in Germany, 280p.
