Prof. Pădureanu Elena Sanda
Transhumanța este un fenomen socio-economic, cultural
și politic impresionant, important și complex. Dicționarele explicative
cantonează transhumanța pe tărâm fizico-geografic între munte și vale, între
munte și deal sau de la munte și toamna spre cele de la
șes. Deplasarea
aceasta este apropiată de migrații fiind socotită o migrație periodică a
păstorilor și a turmelor (de oi), primăvara de la șes la munte câmpie, pe distanțe mai mari și mai mici, iar pe tărâm economic,
pășunatul vitelor, al oilor, în mod deosebit. Acestea pun în evidență
deplasarea sezonieră a păstorilor cu turmele de animale (îndeosebi de oi) vara
la pășunile sau de la sud spre nord și toamna de la munte la șes sau de la nord
spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale. Transhumanța se împletește și cu bejenia, cu colonizarea.
Tradiția
transhumanței este veche de mii de ani, dintr-o vreme în care simbioza
viețuirii omului cu aceste animale și în armonie cu natura era fundamentală.
Ea este
prezentă pe toate continentele, la diverse popoare. Țările cu relief montan au
în tradiția lor această activitate milenară. Ea este practicată în mod deosebit
cu turmele de oi, dar și cu alte animale ce sunt crescute în turme mari: vite,
reni. Prin spațiul românesc au circulat cirezi mari de vite,
turme de capre, și turme mari de porci. Au existat și mari herghelii de cai. Se
pare că în sistemul transhumanței au rezistat doar crescătorii de oi, de-a
lungul timpului. Densitatea de locuire umană în continuă creștere a făcut această creștere a vitelor să se sedentarizeze pe moșii sau în ferme cu teritoriu fix,
care își asigură hrana animalelor prin cultivare sau comerț, mult mai timpuriu,
prin secolele XVI-XVII. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește de
ultimele mari turme de vite ce se deplasau prin Moldova. Singura zonă carpatică
în care se impune masiv creșterea vitelor în zona montană superioară, datorită
influenței imperial austriece, este Bucovina.
Transhumanța
este un fenomen etnic, social și cultural, politic, un liant național.
Emil Cioran
afirma că de-a lungul istoriei nu am
fost altceva decăt un popor de păstori şi că singura noastră capodoperă
populară nu a fost alta decăt "Mioriţa", cu multitudinea ei de
variante. Pornind de la acestă remarcă, e de inţeles de ce marile sărbători
pastorale - plecatul oilor la munte şi intorsul oilor de la munte - s-au
păstrat de atât amar de vreme. Oamenii de la munte au trăit aproape atemporal.
Această atemporalitate n-a fost prestabilită ci asumată firesc, ca un joc
stabilit de Natură, nu de Om. Nu au trăit sub semnul calendarului, al zilelor
şi lunilor înscrise în el, ci sub semnul anotimpurilor şi al astrelor, sub
semnul necesităților firești ale animalelor, ale turmelor pe care Omul le slujea,
iar la rândul lor, animalele îl slujeau pe el, Omul, într-un mod firesc. Păcurarii,
păstorii ori ciobanii (toți termenii îi desemnează pe crescătorii de oi prin
transhumanță), au plecat singuri cu oile primăvara pe munte, i-au bătut vânturile,
i-au murat ploile, i-a pârjolit soarele şi i-au mistuit dorurile. Despre toate
astea ei au doinit abia auziţi de mioare sau au hăulit de au răsunat văile. Adeseori
păstorii şi-au insoţit glasul cu tânguirile fluierelor ori al cavalelor. Aşa
s-au născut cântecele care azi le luminează sărbătorile.
Transhumanța
antrenează gospodăria oierului în vatra satului pe de o parte, turma de oi,
însoțită de ciobani, asini, câini de pază și calabalâcul pentru stână – stâna
care poate fi mutată dintr-un loc în altul. Gospodăria ținută de nevastă și
copii era motivul de fală al ciobanului care își crea averea pe baza oilor
purtate în transhumanță. Transhumanța presupune dezvoltarea unor principii și
valori etice, morale, respectate cu sfințenie pentru că altfel, tot efortul era
în van. Aceste principii și valori se aplicau atât în familie, cât și în
comunitatea satului dar și în spațiile îndepărtate unde se ajungea în
transhumanță. Cei plecați în transhumanță au impus întotdeauna respectul și au
stimulat încrederea celor cu care au intrat în contact. S-au impus cu ușurință
datorită spiritului întreprinzător și tenacității.
Transhumanța
se derulează pe parcursul anului, între 1 octombrie și 23 aprilie, două date
cheie care înseamnă coborârea oilor de pe munte pentru iernat sau plecarea lor
la câmpie și urcarea lor la munte. Calabalâcul celor care plecau în
transhumanță era minimal, atât ca hrană, cât și ca îmbrăcăminte și adăpost.
Cojocul ciobănesc era nelipsit, la fel ca și păturile groase de lână.
Pirostriile și ceaunul îi însoțeau negreșit. Măgarii purtau desagii cu cele
necesare ciobanilor care însoțeau turmele mari. Drumul transhumanței era unul
secret, știut doar de ciobanii ce porneau la drum. Aceștia aveau un adevărat
cult al transhumanței. Cuvântul dat, sacralitatea actiunilor căpătau dimensiuni
aparte pentru ei. Ciobanii trebuiau să se priceapă la multe: să tundă oile, să
le mulgă, să facă caș, urdă, brânză, smântână, să le conserve pentru a le vinde
prin orașe și târguri, să întrețină sănătatea oilor. Cunoștințele de medicină
populară veterinară erau obligatorii pentru ca turma să nu fie pierdută în urma
unei epidemii între oi. Ciobanii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale
de care aveau nevoie, cunoștințe transmise oral, de la unul la altul. Plecați
pe drumurile transhumanței erau și buni negociatori, pentru a nu fi în pierdere
la punctele de vămuire, sau la târg unde vindeau oile, mieii, produsele. De
asemenea era necesar să fie vânjoși și dârji în fața animalelor sălbatice, a
urșilor și a lupiilor, a altor jivine ce atacau turmele, dar și a oamenilor
răufăcători, dornici să-i deposedeze de animale. Ciobanii transhumanței au fost
întotdeauna oameni de o complexitate deosebită.
Nici o
plecare şi nici o coborâre a oilor de la munte nu se face fără a sărbători
momentul prin căntecele şi jocurile ce întovărăşesc, cu bucurie sau cu
tristeţe, singurătăţile de zi şi noapte ale ciobanilor plecaţi să rătăcească
printre piscurile munţilor. În folclorul românesc există foarte multe cântece
de ciobănie. Transhumanța între munte și valea sau văile imediat apropiate a
legat satele de lângă munte, de pajiștile alpine și a făcut ca acesta – Măria
sa Muntele - să fie viu, uman și umanizat, să simtă frenezia activităților și
emoțiilor umane. S-au stabilit legături clare și precise între sate și munți,
între arii montane și familii sau comunități cu turme de oi. S-a dezvoltat un
spirit de obște și de comunitate transmis din vremuri imemoriale, respectat
din generație în generație, din tată în fiu. Transhumanța se conectează la
statornicie, la conservatorism, la infinit temporal.
Vechi
izvoare istorice, mai mult sau mai puțin controversate pentru noi, cei de azi,
ne arată că în epoci de demult, acești oieri legați de transhumanță au fost un
grup social important al comunității românești, cu valențe de conducere în aria
carpato-danubiano-pontică.
Tăblițele de la Sinaia, ori cât de
controversate le-am socoti, oricât de mult ne-am îndoi de descifrarea făcută de
Dan Romalo, oglindesc prin conținutul textelor și prin micro-reliefurile pe
care le prezintă, o lume carpato-danubiano-pontică. Personaje reprezentate pe
aceste tăblițe, sugerează legătura strânsă între
comuntățile de oieri și factorii de conducere din epoca clasică geto-dacică
(secolele I î.Hr.-Id.Hr.), rolul important pe care oierii cu mari turme l-au
jucat în viața politico-militară și religioasă din acele vremuri îndepărtate.
Personaje centrale, politico-religioase sunt reprezentate frontal sau dintr-o
parte: cu o îmbrăcăminte ce amintește de cea a ciobanilor de astăzi: căciula
din blană de oaie cu vârful întors într-o parte, cojocul din blană de oaie lung
până în pământ, bâta ciobănească, pe care se sprijină cu ambele mâini.
Tăblițele 9, 13, 22, 45, 72, 80, 91, 92, 112 prezintă un personaj al lumii la
care fac acestea referire, cel mai adesea frontal. În această poziție, prin
elementele de îmbrăcăminte, sugerează foarte puternic apartenența la
comunitatea crescătorilor de oi, la modul de viață al acestora, la tradiția
culturală a acestora. Conform celor scrise de Dan Romalo, acest gen de
reprezentare, pe tăblițe îl desemnează pe Cieneu, Ceneo – Deceneu, personaj
istoric care a jucat rolul de Mare Preot (în vremea lui Burebista) dar și de
rege, după 44 î. Hr. Să nu uităm că Marele Preot și regele Deceneu a petrecut
cea mai mare pare a timpului la Sarmizegetusa, în Munții Orăștiei, unde
îmbrăcămintea tipic păstorească se impunea.
Cronica pictată de la Viena, peste veacuri,
ilustrează implicarea comunităților de
oieri în susținerea puterii statale a lui Basarab I (1310-1352).
Cronica Pictată de la Viena, Bătălia de la
Posada.
Luptătorii
domnului muntean sunt redați de cele două miniaturi care reprezintă bătălia de
la Posada (1330) în straie specifice oierilor. Este probabil o epocă în care
oieritul și meșteșugul armelor se împleteau în mod organic.
Să nu uităm
de răzeșii din timpul lui Ștefan cel
Mare, care săreau la chemarea domnitorului să apere Moldova, formând oastea cea
mare. Și aceștia, în marea lor majoritate erau legați de creșterea animalelor
mai mult decât de cultivarea pământurilor.
Astăzi, în spațiul
carpatic, asociați cu transhumanța sunt
mocanii. Mocanii sunt o comunitate pastorală autohtonă
de oieri. S-au conturat de-a lungul timpului două mari comunități de mocani,
ambele aflate în Transilvania: pe de o parte țuțuienii (sau mărginenii),
localizați în Marginimea Sibiului, pe de alta, mocanii din zona Săcelelor, la
est de Brașov numiti uneori bârseni sau "adevarații mocani". Acestora
li se adăugau și alte grupuri mai mici: Mocănimea Văii Arieșului, aflată între
comuna Bistra, unde începe Țara Moților, până aproape de Cheile Turzii, mai
degrabă însă crescători de vite cornute decât de oi; Mocănimea Ampoi-Intregalde
(judetul Alba); Mocănimea Sieu-Monor (judetul Bistrița-Năsăud). Unii dintre
cercetatori susțin că se pot identifica și alte grupuri ale mocanilor, însă
baza lor se regăsește totuși în grupurile deja menționate.
Mocănimea, în ansamblul său, a dezvoltat trăsături etno-culturale
relativ comune. A perpetuat un costum bazat pe lână toarsă și țesută pentru
cămăși și hainele necesare vieții de zi cu zi sau sărbătorilor, blana de oaie
transformată în cojoace și piptare, lăibărașe, pielea de oaie, pe culorile alb
și negru. Gospodăriile, în satele de munte pot fi adevărate fortificații care
protejează familia și avutul acesteia. Regulile și normele în comunitate au
fost respectate prin tradiție. Administrația statală cu greu a spart cutumele
comunităților lor.
Transhumanța
pe distanțe este mai mult o "pendulare", e adevărat la distanţe
impresionante, însă într-un areal bine delimitat şi stabilit, cu rol strict
funcţional în cadrul economiei pastorale, în care criteriul climei şi al
locurilor de păşunat joacă un rol important. Turmele se duc şi se întorc
periodic, pe un traseu cu locuri de popas bine stabilite, care în timp devin
adevărate "emporii", spaţii în care familiile de ciobani cumpără
locuri unde se construiesc case sau staule, devenind relee sigure pe un drum
întins pe mii de kilometri. Mai mult, în aceste locuri se stabilesc în mod
permanent membri ai familiilor de ciobani. Rutele parcurse an de an, generații
după generații s-au respectat cu sfințenie de-a lungul timpului. Acolo unde
bărbații au pierit, femeile și fetele au continuat activitatea, fără a o
întrerupe, pe cât posibil.
Traseele
transhumanței s-au îndreptat către Banat și dincolo de el, în pusta ungară;
spre Dunăre și dincolo de ea, până în Rumelia Orientală, chiar Grecia;
spre Dobrogea; spre spațiile de dincolo de Nistru; către Moravia, Slovacia,
Polonia. Folclorul românesc aminteşte de transhumanţa românească practicată pe
distanțe chiar mult mai mari: "Alde Jalbă şi Pănuş/ Pasc oile prin
Hinducuş/ Alde Şendre, mai dihai/ A ajuns şi prin Altai".
Pe la 1622, Nicolae Bethlen preciza în
memoriile sale cum, oierii, trăind slobozi, își mână turmele lor și ale
nemeșilor unguri până în locurile băltoase din marginea Dunării. Spre Centru
Europei, spre stepa Panoniei, Regatul Ungariei a impus modificări substanțiale
transhumanței. Păstorii români ardeleni au practicat transhumanța pentru ei dar
și pentru nobilimea maghiară, acolo unde nobilii maghiari au urmărit un profit
din oierit.
Cutumele
străvechi ale transhumanței s-au spart, s-au încălcat pe măsură ce modernitatea
și liberalismul, gândirea fiziocratică, societatea capitalistă, spiritul proprietății
private aduse din occident au pătruns în zona montană carpatică – sfârșitul
secolului al XVII-lea, secolul al XVIII-lea, în strânsă legătură cu instaurarea
stăpânirii habsburgice în Ardeal (1699), Banat (1718), Bucovina(1775), Oltenia
(1718-1739). S-au spart strâns legat de faptul că meșteșugurile și negoțul,
viața sedentară, urbană sau rurală au căpătat în societate valoare mai mare
decât păstoritul. Cei ce nu au acceptat ingerințele stăpânirii străine,
amestecul puterii austiece și efectul proprietății private în stăpânirea
folosirea și exploatarea munților de către obștile sătești, de către familiile
de oieri în devălmășie, după propriile reguli, cei mai aprigi dintre ei au
pornit în bejenie, fără să se mai întoarcă în satele de la poalele muntelui.
S-au așezat în locuri întâlnite pe traseele transhumanței, locuri ce li s-au
părut promițătoare, locuri ce le permitea o viață liberă, neîngrădită de reguli
și norme impuse de puteri străine în propria gospodărie. S-au bejenit spre
Oltenia, în zona de munte, unde au înființat sate și și-au păstrat tradițiile
neștirbite, sau pe aiurea. Alții au trecut spre Moldova (probabil de acesta se
leagă și prezența ceangăilor la est de Carpați).
Imperiile
de sorginte estică nu au deranjat prea mult activitățile dezvoltate de cei ce
practicau transhumanța, până la începutul secolului al XX-lea. Pașalele
turcești erau permisive față de oierii mocani și față de cei aromâni, pentru că
primăvara, când fătau oile, înainte de plecarea turmelor înapoi spre casă, spre
munte, luau 10 % din mieii cei mai frumoși. Dacă vroiau, puteau lua oi, brânză
și lână. Mieii turmelor de transhumanță au îmbunătățit rasele de oi în Balcani,
în Orientul Apropiat, de-a lungul istoriei. Merinosul românesc, astrahanul erau
foarte apreciate, până de curând. Transhumanța
spre Balcani și spre Dobrogea s-a practicat intens atâta timp cât a existat
Imperiul Otoman. În Dobrogea a continuat, suferind modificări și în contextul
instaurării autorității românești, după 1878. Până la 1917, la revoluția bolșevică,
transhumanța românescă ajungea până dincolo de Nistru și de Bug, până la poalele
Munților Caucaz. După 1918 granițele statului bolșevic s-au închis pe linia
Prutului și cei rămași dincolo de acest râu, nu s-au mai putut întoarce.
Transhumanța în această direcție a fost blocată. Spre centrul Europei, către Marea Baltică,
transhumanța a suferit modificări mai
devreme, în strânsă legătură cu regulile impuse de Imperiul Austriac în secolul
al XVIII-lea și apoi Imperiul Austro-Ungar
(1867-1918).
Pe traseele transhumanței către Cehia
(Moravia), Slovacia și Polonia românii au bătut drumurile într-o perioadă mai
timpurie – prin secolele IX-XIII. Păstorii vlahi şi-au îmbrăţişat părinţii şi
moşii şi au plecat, la valea timpului cu oile. Unii s-au întors, alții nu. S-au
aşezat în Carpaţii Moraviei Slovace, în Beskizii Centrali şi de Est, în Tatra,
pe graniţa polono-slovacă. Au întemeiat sute de sate în Mica Polonie, în zona
Podhale-Măgura şi Zakopane, urcând în munte până la Zywiec, până la Istebna, satul
vlahilor, cel mai de sus, de sub cer, şi poate cel mai vechi prins în
documente. In Moravia, au făcut ca zona în care s-au aşezat să se numească
Micul Balcani sau Vallachia Moravă. Valasske Mezirici, Roznov pod Radhostem,
Vsetin, Halenkov, Novy Hrozenkov, Karolinka, sunt oraşe şi aşezări care au
păstrat amprenta existenţei vlahilor în curgerea sutelor de ani.
În Balcani,
de multe ori mocanii joncționau cu aromânii. Aceștia și ei traditional erau
legați de oierit, de transhumanță, de nomadism. Erau legați de munți. In urma
coabitării acestora, grupuri de aromani s-au întors alaturi de mocanii mărgineniîn
spațiul carpatic, stabilindu-se chiar în Mărginimea Sibiului și punându-și
amprenta lingvistică asupra graiului local. Aromânii, răspândiți în toată
Peninsula Balcanică, erau împărțiți în
mai multe categorii. Printre aceștia, Saracaciani alcătuiau o confrerie pastorală
bine delimitată în Grecia. Există speculații despre originea etnică a acestora.
Una dintre ipoteze susține că ar aparține ramurii aromanești a fârșeroților. Până
de curând, saracacianii practicau transhumanța și nomadismul în zone muntoase
ale Greciei, rămânând relativ izolați de restul populației sedentare.
Comunităţile
de români legate de păstorit sunt întinse dincolo de Nistru până la Bug și până
spre munţii Caucaz. Moldoveni și transilvăneni treceau în transhumanță spre
Crimeea sau Caucaz, chiar, în mod constant până la 1917. Pe la 1941-1943, un studiu evidenția că
dincolo de Nistru se aflau numeroase așezări cu nume pur românesc, că se aflau
acolo aproximativ 500.000 de suflete de români. Rusia țaristă a făcut colonizări de români în spaţiul
ucrainean de dincolo de Bug, încă de pe timpul Ecaterinei a II-a, dintr-o
perioadă în care Basarabia nu fusese acaparată de Rusia (1812). În afară de
aceşti colonişti, multe aşezări au fost locuite de ciobani veniţi cu turmele de
oi nu numai de pe teritoriul Basarabiei, al Moldovei, ci şi din Ardeal: din
Ţara Bârsei, din Ţara Făgăraşului sau a Sibiului. Dacă mulţi români din
Basarabia au fost dislocaţi de pe pământurile natale şi colonizaţi în Ucraina,
dincolo de Bug, cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu o parte din români din
Ardeal. În cursul veacului al XIX-lea şi mai cu deosebire după războiul vamal
din 1885, s-au strecurat în Ucraina o mulţime de oieri din jurul Sibiului:
Cacova, Sibiel, Vale, Sălişte, Cheluş, Rod, Poiana şi Răşinari, dar şi din alte
localităţi. Locurile pe unde au băcit aceşti oieri cu turmele lor au fost
Crimeea, Eupatoria, Karasubasar, Simferopol, Livada, Ialta, Sevastopol pe malul
Mării Negre, Molojina, Ekaterinondar, Melitopol, Mariupol, pe malul Mării Azov,
în Caucaz, la Krasnodar în Cuban, pe valea râului Terek, cu oraşele Vladikavkaz
şi Minsk, pe valea râurilor Kuma şi Manici, care duc la Marea Caspică, şi în
numeroase alte ţinuturi până la Baku, Batumi, Tbilisi. Îi regăsim la Cerkask,
Taganrog, la Rostov, pe Don şi Volga şi Ţariţîn (azi Volgograd), Astrahan,
Zimonovnik. Prizonierii din Primul Război Mondial au descoperit pe cursul de jos
al fluviului Volga mulţi oieri şi proprietari români veniți din
Transilvania. De asemenea români
transilvăneni în transhumanță au ajuns în gubernia Samar, în oraşul Bugurusan, în
Dubăsari în Siberia, la Omsk.
Păstorii originari din spațiul carpato-danubiano-pontic
au circulat de-a lungul istoriei asigurând astfel formidabila unitate de limbă,
cuget şi simţire românească şi dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost
o barieră între fraţi. Transhumanța a reprezentat un "amestec"
interior permanent al comunității românilor. Cu întinsele lor legături în
întreg spaţiul românesc şi dincolo de el, cu spiritul lor învăţat liber şi cu
forţa lor economică, aceşti păstori au înţeles să-şi păstreze credinţa
străbună, preferând chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-şi
puteau exprima credinţa în mod liber. Expansiunea oierilor în Țara Românească
și Moldova a fost unul din factorii care au contribuit de-a lungul secolelor la
întărirea conștiinței unității naționale a poporului român. Ea a dezvoltat circulația valorilor,
omogenizarea limbii şi a obiceiurilor, răspândirea producțiilor populare cu tot
ceea ce au acestea mai de preț.
Datorită în mare parte luptei lor, ortodoxia a rezistat și a renăscut în
Ardeal. În traiste aceşti ciobani au dus până departe cărţi de grai românesc şi
simţire creştinească.
În România modernă de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și până în prima jumătate a secolului al XX-lea,
transhumanța in spațiul intern românesc suferă datorită accentuării spiritului
de proprietate asupra pământului, marile turme nemaiavând spații de circulare
mari la dispoziție. Marile turme deranjau tot mai adesea proprietățile
agricole, câmpurile cultivate, modernitatea zonelor centrale ale așezărilor mai
mici. Regimul comunist, prin instituirea proprietății de stat în proporție de
90 % în România, a determinat practicarea transhumanței cu precădere între
vatra satelor de la poalele munților și pășunea alpină. Rareori se mai hazardau
ciobani cu turme spre Dobrogea sau spre Banat, pornind din Mărginimea Sibiului
sau din Țara Bârsei. Cibanii și-au restrâns aria de activitate și existență în
preajma munților Carpați, în satele de sub munte, unde și-au conservat
activitatea, tradiția, elementele culturale specifice. Cibanii care în perioada comunistă au
îndrăznit și și-au modernizat activitatea, au prosperat mai mult decât
ceilalți. Unii au început să folosească camioane pentru a transporta oile în
munte. Au folosit aceste mijloace de transport pentru a coborâ produsele de la
stână și pentru a aproviziona stâna, acolo unde drumurile de munte permiteau.
Au existat chiar și tentative excentrice pentru regimul comunist de a se
cumpăra elicopter pentru a ajunge din sat la stână – evident, conducerea
comunistă a statului nu a permis așa ceva. Cu toate îngrădirile comuniste,
satele de oieri erau cele mai prospere din România. Beneficiau de libertatea
inițiativei și nu erau îngrădiți de proprietatea de stat, de colective și
I.A.S.-uri.
După 1990,
transhumanța a ajuns să dispară chiar și în acestă formă restrânsă, între
satele de la poalele munților și pășunile alpine. Datorită schimbărilor
postcomuniste, oieritul a devenit nerentabil. Industria ușoară s-a prăbușit și
blănurile, pieile, lână nu au mai putut fi valorificate ca altădată. Dacă
într-o vreme, vânzarea lânii la prețurile impuse de stat îi ajuta pe
proprietarii de oi să își asigure ieșirea din iarnă, după 1990, adeseori lâna
stocată a fost arsă. Unii oierii au renunțat și s-au reprofilat, practicând
alte activități. Unii oieri și-au cumpărat pământ la câmpie și au rămas acolo
cu oile. Nu s-u mai întors în munte. Așa s-a întâmplat în Banat, în Dobrogea,
unde oieri mocani de sub munte au rămas definitiv cu turmele de oi mai mari de
3000 de capete. Au cumpărat pământ pentru a avea pășune și a cultiva fâneață.
Oile, berbecuții îi vând la arabi. Laptele brânza și lâna le vând prin marile
orașe. Asociația crescătorilor de animale
nu este de foarte mare ajutor acestor crescători de animale. Autoritățile
ignoră problemele reale ale acesei categorii sociale care a luat locul
comunistelor I.A.S.-euri crescătoare de animale. Transhumanța a ajuns la
periferia preocupărilor statului român. Inițiativa individuală nu are putere în
fața a ceea ce vine din Uniunea Europeană.
Ciobanii nu
mai vor să mai fie ciobani. Nu mai sunt lăsați să fie ciobani.
După 2007,
odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, prin directivele și normativele acesteia,
transhumanța - în forma ei clasică, tradițională - este ilegală pentru ca
incalcă regulile de bunastare animala
- spune legea. Deplasarea pe jos a turmelor spre si dinspre zonele de pasunat
daca distanta e mai mare de 50 de kilometri este interzisă. Oile trebuie duse
in camioane, iar în masina fiecare oaie trebuie sa aiba cel putin o
jumatate de metru patrat. Plecarea de la ferma se face doar dupa ce oile sunt
vaccinate si deparazitate, dupa ce ciobanul are aprobare de la primaria
localitatii unde va pasuna, plus o confirmare ca in zona nu exista pericolul
aparitiei unor epidemii la oi. Mai mult, traseul de la ses la munte si invers
trebuie aprobat. Regulile sanitar-veterinare impun ca vehiculele cu care sunt
transportate animalele să aibă sisteme de adăpare permanentă, să fie realizate
minimum două opriri în 24 de ore, iar în cazul transporturilor de peste două
zile, animalele trebuie să fie cazate într-o ferma autorizată (Care a fost
anunțată în prealabil, cu care există ințelegere sau contract agreat). In cazul
transhumanței clasice nu sunt respectate niciuna dintre măsuriși, în plus, trec
pe drumuri naționale și încalcă proprietăți.
Ciobanii care se vor aventura să mai ducă oile
de la munte la șes și invers riscă acum amenzi usturătoare. Ciobanii tind să
fie asociați cu elementele decăzute ale societății românești tocmai datorită
faptului că trăiesc cea mai mare parte a timpului sub cerul liber, alături de
animale. A crescut neîncrederea în ciobani. Omul sedentarizat și urbanizat
excesiv a pierdut sensul valorilor tradiționale, fundamentale. Își aduce aminte
de ele doar declarativ. Aproape că se face o diferență clară între ciobani și
proprietari de oi. Ciobanii, angajați sunt priviți deseori de sus, cu ironie
pentru simplitatea (sărăcia) vieții lor.
Noile norme
introduse de Autoritatea Nationala Sanitar-Veterinara si pentru Siguranta
Alimentelor (ANSVSA) s-au adaptat cerințelor europene și au interzis transhumanța, lăsând fără obiectul muncii sute de ciobani.
"Transhumanța este ilegala pentru ca incalca regulile de bunăstare animală
și de transport", conform A.N.S.V.S.A.
Ca să devină euro-ciobani, oierii români
trebuie să uite tot ce au învățat prin tradiție, din tată în fiu și să facă
investiții serioase. Conditiile cerute pentru stâna sunt la fel de dificil de
îndeplinit. Locul de preparare a branzei trebuie sa fie separat de stâna, sa
aiba apa curenta, gresie, faianta si sifon de scurgere în pardoseala. Pânzele
prin care se strecoara zerul, pentru a colecta cașul trebuie sa fie de unica
folosinta. Ciobanii trebuie sa aibă pe lânga „instalatii omologate de
sterilizare a instrumentarului”, si o metoda de muls prin care laptele sa nu
intre in contact cu aerul. Singura solutie stiuta de ciobani este mulgatoarea
electrica, imposibil de folosit la munte.
Acei oieri
care nu au deschiderea de a părăsi tradiționalismul transhumanței și de a
aplica normele Uniunii Europene devin sub incidența noilor legi și normative
infractori și astfel, o activitate tradițională, în normele ei străvechi,
blamată.
Transhumanța
clasică este totuși admisă numai între județe învecinate și pe arii restrânse.
În acest caz, ciobanul trebuie să coboare la oraș ca să ia aprobări, pentru că traseul
trebuie sa fie autorizat de direcția sanitar-veterinară din județ. Autoritățile trebuie sa știe câte animale
sunt, dacă sunt vaccinate, deparazitate, unde pășunează, unde circulă. Pe
teritoriu restrâns e acceptată
deplasarea turmelor fără mijloace de transport. Sa transporți animale din Sibiu
până în Deltă a ajuns să se considere o greseală și o ilegalitate. De la un
județ la altul, serviciile veterinare pot monitoriza turmele de animale cu
ușurință. Ciobanul depune traseul la
direcția veterinară, care poate să il aprobe sau nu, pentru că pășunarea nu poate să se desfășoare oriunde.
Interzicerea transhumanței e o nouă lovitură dată oierilor români, mocanilor, după interzicerea vânzării directe a
laptelui, brânzei și cărnii în afara localității de proveniență. Branza de la
oile care se află în transhumanță, va
putea fi comercializată în județul unde oaia a fost înregistrată de proprietar,
susține A.N.S.V.S.A. Fiind puși în situația de a rămâne cu produsele "pe
stoc", ciobanii au făcut congres, la Corbii de Argeș, dar autoritațile nu
au fost în stare să le ofere soluția salvatoare.
O vorba din bătrâni
spune că cioban fără oi poate fi, dar oi fără cioban nu există!
Unde este bunul simț? Uniunea Europeană
pretinde câte-n lună și în stele, pentru a sparge
specificul
local! De fapt impune în mod absolut proprietatea privată asupra pământului,
importanța drumurilor pentru transportul auto și aruncă în derizoriu
transhumanța tradițională, îndepărtează oieritul de la legăturile sale firești,
naturale între munte și câmpie. Sedentarizează o activitate a marilor distanțe
și face să supraviețiuască doar cine poate, dacă poate.
Transhumanţa, acea pendulare periodică
a păstorilor şi a turmelor de oi, este aproape imposibil de realizat în
vremurile noastre, din cauza restricţiilor de pe şosele și a restricțiilor de
trecere a granițelor în interiorul Uniunii Europene și în afara ei. Totuşi,
oierii din regiunile cu tradiţie îşi continuă îndeletnicirea la care se pricep
de veacuri.
«Săracii
oameni de la munte sunt învăţaţi să rabde multe»
Cioban
cu turma pe platourile alpine
Astăzi,
la un sfert de veac de la distrugerea regimului comunist, datele statistice
arată că oieritul a scăzut la 40%. În satele care prin tradiție erau de oieri, doar
40 la sută din localnici se mai ocupă de oierit, față de perioada
comunistă. Baza acestei activități a devenit exportul mai ales al mieilor, la
italieni, în țările arabe.
Interesant, în contextul
actualei epoci postcomniste globalizate, este felul în care se redefinesc
termeni precum nomadism, sedentarism, transhumanță, distanță, mai ales în
condițiile în care vechile coordonatele geografice, istorice, economice se afla
într-o profundă schimbare.
Asistăm la pierderea unui mod de viață
milenar și nu este o glumă. Uităm să
trăim așa cum am fost ‘proiectați’: în ritm cu natura, cu cosmosul,
iar ea se va întoarce împotriva
noastră. Noi, desi ne
distrugem obiceiurile cu o ușurință fantastică, de fiecare dată când vrem să ne
promovăm țara, recurgem la tradiție…
Tinerii
sunt cei care, creativi și cu inițiativă, dezvoltă în practică legătura între
vechi și nou, între tradiție și modernitate și astfel parfumul transhumanței se
menține și se revede pe trasee de mult uitate. Ca în Miorița, trei grupuri de
ciobani, doi vlahi din Polonia, doi
români, și doi ucrainieni, la un târg dinTorino, în Italia (la
un târg de produse tradiţionale – „Terra Madre” -, organizat de mişcarea Slow
Food) au căzut la învoială să ducă turmă de oi, în transhumanţă când
pe jos, la pas, când cu tirurile, de la poalele Carpaților Meridionali, prin
Ucraina, până în Polonia. Ei au dezvoltat Proiectul „Transhumanţa
2013”, cu fonduri private poloneze, proiect prin care turma de oi a plecat
din Rotbav, comuna Feldioara, județul Brașov și a mers până în Ucraina,
Polonia. Cei doi ucrainieni au renunțat la implicarea directă.
Baciul Cristi Suciu şi fraţii Căţean, Silviu şi George, din Rotbav, precum şi
prietenul lor vlah, Piotr Kohut, din Polonia, au intrat în istorie. Primul,
pentru că a fost singurul care a parcurs, în cele 114 zile de transhumanţă,
toţi cei 1350 de kilometri, de la Rotbav la Istebna, pe urmele vechilor păstori
români. Fraţii Căţean, pentru că au pus la cale şi au dus la bun sfârşit un
proiect de suflet şi de istorie, admirabil.Piotr Kohut, vlahul din Polonia,
pentru că a dovedit lumii că vlahii lui au fost în stare, încă o dată, în alt
mileniu, să treacă iar munţii, între două istorii.Trebuie menționate și cele
601 de mioare – 301 rămase în Ucraina şi 300 în Polonia – dacă n-am recunoaşte
că ele au fost mobilul transhumanţelor universale.
Dar cu o
floare nu se face primăvară. Nu este de ajuns un proiect, o inițiativă
particulară pentru a renaște o astfel de activitate cu tradiții străvechi. Ea
ne arată doar că sepoate, nu că se face.
Fotografii preluate, George Grădinaru, Mediafax, foto
http://www.gandul.info/reportaj/marea-transhumanta-un-cioban-roman-unul-polonez-si-prietenii-lor-din-brasov-au-aratat-europei-cum-a-intrat-romania-in-schengen-acum-o-mie-de-ani-11613996
Tinerii care au făcut să se desfășoare
proiectul Transhumanța 2013
Prin Nicolae Grigorescu, tamatica
transhumanței a pătruns și în pictură, în contextul impresionismului:
ciobănași, sătence tipice în cadre naturale populează numeroase tablouri ale
marelui artist.
Bibliografie
1.
Dan Romalo, Cronică getă apocrifăpe plăci de plumb?, București, 2005,
2.
Andrei Veress – Păstoritul ardelenilor în Moldova și Țara Românescă, până în 1821,
București, 1927, p. 1-10.
3.
Irinel
Canureci,
Un fenomen aproape dispărut – transhumanța,
în
http://www.muzee-valcea.ro/buridava/B8_40.canureci.pdf
