Bogomilismul – Conexiuni Carpato-Danubiano-Pontice - III -

   Prof. Pădureanu Elena Sanda

        Se poate susține că Bogomilii au  solicitat o întoarcere spre crestinismul timpuriu, respingând ierarhia ecleziastică, rezistând  autorității feudalilor și a statului apărat de biserică. Acest lucru se face strâns legat și de memoria colectivă ancestrală, de persistența unui grup economic, etnic, social care a putut să revitalizeze elemente tradiționale orale, marginalizate de creștinismul oficial. Acest lucru a ajutat la răspândirea rapidă a mișcării  în Balcani. Este o manifestare în comunitatea creștină care se regăsește în zona de munte, în Munții Balcani și nu numai. Cât de prezenți erau bulgarii și slavii în acea perioadă în viața stabilă montană?  Cât de mult s-au putut substituit tracilor romanizați și bizantinizați, vlahilor, datorită puterii politico-militare și religioase pe care o reprezentau? Se pare că mișcarea bogomilică a început ca o mișcare preoțească, de comunitate și a sfârșit prin a fi o mișcare călugărească, dar nu de comunități de călugări, trăitori în mănăstiri, ci călugări itineranți, misionari.
   Lăsând la o parte conținutul teologic și ideologic, dogmatic promovat, bogomilii se aseamănă în acest punct cu ceea ce în lumea de sorginte geto-dacică și probabil și sud-tracică erau acei Ktistai, sectă de anahoreți, amintită de Strabon, care constituia un ordin sacerdotal paramonastic de celibatari vegetarieni. De asemenea se poate face o apropiere cu Solomonarii care, în spațiul carpato-danubiano-pontic umblă prin sate în chip de cerşetori. Tot ceea ce primesc solomonarii sunt  pomeni, deși ei nu au nevoie de nimic. Aceste pomeni nu le folosesc, le aruncă duhurilor necurate -  lasă să se înţeleagă unele relatări. Solomonarul este magicianul (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia, mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli. Școala de solomonărie este situată undeva la marginile pământului, în munți (într-o peşteră sau groapă adâncă). Solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, apar ca o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordinii sociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Se pare că aveau origini străvechi în acea castă menționată de Iordanes „acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte, ei erau recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Iniţierea lor în tainele văzduhului, ale munţilor, ale peşterilor cele mai adânci şi ale iezerelor înalte. Ei transmiteau mai departe această ştiinţă terapeutică prin viu grai, aşa cum se petrece în cazul moaşelor, bătrâne pricepute care practică o medicină cu totul gratuită în spațiul rural românesc și balcanic (vezi Vanga).

  Statul bulgar a cunoscut o decădere la mijlocul secolului al X-lea, cauzată de războaiele cu Croaţia  şi rebeliunile frecvente din Serbia (ajutate de aurul bizantin), precum şi de invaziile dezastruoase ale maghiarilor şi pecenegilor.
  Între anii 971 și 1021 se redistribuie puterile politico-militare, dimensiunile statale:  la sudul Dunării, prin campanii militare Imperiul Bizantin desființează primul Țarat Bulgar (proto-bulgar) iar zona carpato-danubiano-pontică se redistribuie între Ungaria, pecenegi, cumani (ugrofinici și turcici).
  În 1054 se impune Marea Schismă și oficial se impune ruptura între Roma și Constantinopol, două centre creștine rivale, unul sediul catolicismului, al Papalității, celălalt al Ortodoxiei, al Patriarhului.

   Imperiul Bizantin face eforturi constante de revenire la Dunăre în timpul lui Ioan Tzimiskes (925-10 ianuarie 976) și Vasile al II-lea Bulgaroctonul (958-1025). După încheierea conflictului cu Sviatoslav (945-972), primul mare conducător al rușilor, ținuturile nord-dunărene oltene și muntene probabil au fost arondate eparhiilor de Dristra şi Tomis.  Reorganizările bisericeşti succesive care au avut loc în teritoriile imperiale reocupate au stimulat probabil ca centrele de la Vidin, Dristra, Axiopolis şi Vicina, cele din imediata apropiere a fluviului, să-şi fi extins competenţele bisericeşti şi asupra cnezatelor din Oltenia şi Muntenia, ştiut fiind interesul politic, militar şi economic pe care imperiul îl manifesta faţă de aceste regiuni. Nu sunt informații despre structura ierarhică şi parohială în cadrul acestor cnezate. Cât de puternică a fost influența bisericii bulgare? 

Distributia teritoriala a provinciilor Imperiului Bizantin

                                        Sursa: http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/Byzantine_Macedonia_1045CE.svg

Viaţa creştină din cadrul unui cnezat probabil a fost deservită de un singur preot, hirotonit în centrele dunărene, care se deplasa periodic în aşezările circumscrise structurii politice.
  Dristra (Durostorum, Durostolon – Silistra de astăzi) beneficiază de scutiri fiscale din partea lui împăratului Vasile al II-lea. Acestea se aplică în castrele enoriei sale şi în celelalte castre din jurul ei„.Se produce o anumită separare între castrele enoriei propriu-zise şi celelalte castre din zona dunăreană. Ahtum, conducător în Banat, se botează la Vidin în contextul conflictului dintre Bizanţ şi Bulgaria lui Simeon I (893-927), iar important este faptul în sine: conducătorii păgâni ai formaţiunilor politice din stânga Dunării fac în momentul de faţă trecerea decisivă la creştinism, gest urmat, evident, şi de supuşii care până atunci nu adoptaseră cu toții această religie, la nivel oficial.  
   În perioada revenirii bizantine la Dunărea de Jos ştirile literare despre creştinism în Oltenia şi Muntenia sunt la fel de reţinute ca şi cele din epoca anterioară. Există  informaţiile referitoare la creştinarea lui Ahtum, în Banat, notările pe care le face geograful persan Gardîzî, cu privire la teritoriile din stânga Dunării, şi știrile referitoare la prezenţa unui călugăr scit în mănăstirea patriarhală Phryganon, în perioada 1179-1183. Din punct de vedere arheologic, prezenţa imperială bizantină şi structurile bisericeşti din regiune produc o atracţie sesizabilă la nivelul populaţiei locale. O primă influenţă se constată la nivelul ritualuluii de înmormântare. Dacă pentru perioada anterioară au existat mari necropole de incineraţie sau birituale (incinerație și înhumare), după ultimele decenii ale secolului al X-lea se impune definitiv inhumaţia, în majoritatea cazurilor gropile fiind orientate pe direcţia vest-est, cu inventar sărăcăcios, sau absent.
  Analele misiunilor medievale bizantine nu menționează structuri bisericești pentru spațiul carpato-danubiano-pontic.  Pentru Menumorut şi Glad se poate postula și o descendenţă bulgară, pe lângă cea autohtonă, potrivit cronicilor vremii. După aceleași cronici, Gelu este dux Blacorum şi dux Ultrasilvanus. În secolul al IX-lea vlahii (românii) erau deja creştini, sau pe teritoriile locuite de ei deja existau forme de organizare creştină, încât să nu implice misiuni speciale, precum cele din lumea ceho-moravilor sau cele din nordul Mării Negre, din stepă.
   În perioada secolelor VIII-IX Creștinismul este atestat, dar nu reprezintă singura manifestare religioasă din Oltenia şi Muntenia. Analiza altor complexe funerare birituale, în care inhumaţia este minoritară, sau de incineraţie, dovedeşte coexistenţa unei mari diversităţi de practici, rituri, concepţii şi obiceiuri funerare, în care atribuirea etnică sau identificarea încărcăturii spirituale este dificil de făcut cu şanse reale. Însă, în straturile târzii ale culturii Dridu (unitară pe o arie largă carpato-danubiano-pontică) se constată că asimilarea elementelor alogene şi impunerea celor de influenţă bizantină şi creştină, este un fenomen tot mai accentuat.
     Nu este suficient și corect să atribuim incinerația numai comunităților de migratori și să nu ținem seama de faptul că, până la 271 o mare parte a lumii dacice a rămas în afara lumii stăpânite de Roma, la periferia lumii romane și apoi bizantine, practicând în continuare aceleași obiceiuri – printre care și incinerația – mai mult sau mai puțin influențați de stăpânii temporari, nomazi, sau de influențele venite din sud. Este demn de menționat că mișcări de populații datorită transhumanței, bejeniilor și colonizărilor neoficiale în aceeași arie de locuire carpato-danubiano-pontică, cu elemente etnice locale s-au produs sub directa influență a mișcării migratorilor sau a politicilor acestora.
   Influenţa creştină bizantină în regiune este atestată şi de circulaţia crucilor engolpion, simple sau duble relicvar. În cazul celor duble relicvar, ele sunt compuse din două părţi astfel încât, în cavitatea interioară să poată fi păstrate părticele din Sfintele Moaşte. Creşterea numărului acestei categorii de obiecte se datorează, în special, dezvoltării misionarismului, deoarece oferea soluţia cea mai bună pentru desfăşurarea cultului în condiţiile inexistenţei unor locaşuri de cult care nu sunt sesizate la nivel arheologic. Folosirea crucilor relicvar în stânga Dunării, cum sunt cele din Moldova, Muntenia, Oltenia vestică şi Banat, dovedesc influenţa bizantină în aceste regiuni, nu doar din punct de vedere economic, ci şi canonic. Produse în ateliere bizantine, preluate de comercianţi, purtate de clerici itineranţi sau de laici, acestea devin purtătoare ale mesajului creştin de tip bizantino-balcanic.
  Cercetările incomplete evidențiază că în sec. IX-X, în Transilvania intracarpatică nu avem o locuire densă, existând câteva oaze cu densitate mai mare: Alba Iulia, Cluj-Napoca, Zalău-Oradea, Arad-Timişoara. O situaţie total diferită se manifestă în secolele XI-XII, când numărul mormintelor din cadrul necropolelor este mai mare cu 50% decât cea a mormintelor din sec. IX - prima jumătate a sec. XI.
  Domină necropolele de inhumație, dar sunt puse în evidență și morminte de incinerație. Necropola de la Blandiana A este o necropolă de inhumaţie, dar care prin caracterul inventarului funerar este atribuită unei populaţii sud-dunărene şi încă necreştinată în totalitatea ei. Problema atribuirii etnice a necropolelor de la Blandiana A, Alba Iulia – Staţia de salvare II, a descoperirilor de la Sebeş este dificil de abordat în contextul necunoaşterii depline a istoriei prezenţei ţaratului bulgar în teritoriile de la nordul Dunării de Jos.
  Orizontul Bjelo-Brdo este prezentat ca fiind o caracteristică a populaţiei ungare din a doua generaţie şi că toate elementele ce definesc această cultură arheologică aparţin unei populaţii ungare. Cultura  plaiurilor ce defineşte populaţia locală, romanică, din secolele VIII-X, ce locuieşte în zonele cu altitudine cuprinsă între 600-800 m,  este susținută cu elementele ceramice inedite, specifice. Se evidențiază și un  moment de topire a celor două pânze de populaţie - slavii şi romanicii. Procentul în care variază mormintele de incineraţie în raport cu cele de inhumaţie facilitează unele informaţii cu privire la pătrunderea pe scară largă a creştinismului în spaţiul transilvan, începând cu secolul al VIII-lea, fenomen ce se va finaliza în cursul secolelor IX-X.
     Orizontul mormintelor de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, atribuite grupurilor Blandiana A şi Ciumbrud, reprezintă o legătură cu lumea sud-dunăreană la nivelul creştinismului a spaţiului transilvan.
   Vlahii (proto-românii sau românii) în Peninsula Balcanică au acceptat colaborarea cu autoritățile politico-militare, atâta timp cât asuprirea economică nu a fost insuportabilă. La 1066 are loc răscoala rascoala vlahilor, bulgarilor si grecilor din Thessalia. La 1185 are loc răscoala românilor (vlahilor în alianță cu bulgarii împotriva fiscalității excesive bizantine și se pun bazele statului Asăneștilor (Țaratul vlaho-bulgar) dominat de Asănești, de comunitatea
românilor (vlahilor) până la 1258. Confruntarea surdă în interiorul comunității vlahe,  între comunitatea vlahă și cea slavo-bulgară a fost permanent și brutal prezentă.
   Kekaumenos și apoi Niketas Choniates și Georgios Tornikes II, exponenți ai marii aristocrații bizantine, constantinopolitane sau provinciale, promotori direcți ai politicii imperiului, inclusiv în rândul populațiilor aflate în compunerea acestuia, notează informații despre vlahi, în momente defavorabile Imperiului Bizantin pentru a discredita și demoniza acest adversar deosebit de periculos.
   Nicetas Choniates a specificat în mod clar că insurecția de la 1185  a fost pornită de valahi ,(blachi). Liderii insurecției Petru și Asen (Asan) aparțineau acestei rase. Trecerea fluviului de către „Vlahi” (români) și „sciți” (cumanii?) de la nord la sud este menționată în mod explicit de către Niketas Choniates.
   Indirect, în lucrările bizantine se pot observa calități ale comunităților de vlahi (români) balcanici - dârzenia, hotarârea, fermitatea, decizia de a duce pâna la capat o actiune începuta, chiar daca consecintele puteau fi dintre cele mai nedorite. Calitatile vlahilor de luptători neînduplecati, fidelitatea acestora față de Imperiul Bizantin și de împărații dinastiei sunt, de asemenea, afirmate direct sau indirect și de alți cronicari bizantini - Anna Comnena, Ioan Kinnamos, pentru secolele XI-XII. Mai târziu, o imagine complexă și contradictorie le conturează Georgios Pachymeres (pentru sec. XIII-XIV).
   Asăneştii se detașează de vechile reședințe succesive – Pliska și Veliki Preslav. Dinastia Asăneștilor de origine vlahă utilizează un alt centru drept reședință, tot în estul spațiului dintre Dunăre și Balcani. Ei sunt cei care transformă din temelii Tareveţul, ridicând o cetate demnă de orice mare imperiu al vremii. O cetate ce avea să rămână cunoscută în istorie sub numele de Târnovgrad sau Târnovo – a treia Roma şi al doilea Constantinopol. Aşezată pe colinele Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora, pe ambele maluri ale râului Iantra, cetatea ocupă o suprafaţă de 110.000 de metri pătraţi, imensa fortificaţie fiind întărită cu ziduri uriaşe cu o înălţime de peste 10 metri şi o grosime de până la 3,40 metri. Trei porţi succesive şi tot atâtea rânduri de turnuri şi creneluri au stat mai bine de două secole în calea năvălirilor barbare. Nu mai puţin de 21 de biserici ortodoxe se aflau în incinta cetăţii, fiecare dintre ele reprezentând centrul unei mici comunităţi. Alături de ele se regăsea şi palatul ţarilor, iar deasupra tuturor, în punctul cel mai înalt al muntelui, fusese ridicată patriarhia, poate şi ca un semn care să amintească viitorilor monarhi ascendentul puterii religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri pătraţi şi a fost înconjurat, la rândul lui, de ziduri cu creneluri.

Țareveț, Veliki Târnovo
                                                                                         Sursa:      http://travelinnate.com/veliko-tarnovo-city-north-central-bulgaria/
                                                                                  Țareveț, Veliki Târnovo 

Fortăreața de pe dealul Țareveț
http://www.getintravel.com      
Fortăreața de pe dealul Țareveț

 Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele mai mari centre culturale ale Balcanilor, lăcaş de învăţătură pentru mulţi dintre cărturarii vremii. Atât patriarhia, cât şi restul cetăţii au fost incendiate de otomani în anul 1393, anul prăbuşirii Tareveţului şi al Imperiului Vlaho-Bulgar Printre cei căzuţi în apararea cetăţii s-a aflat şi Eftimie din Târnovo, ultimul patriarh din Târnovgrad, cea mai distinsă personalitate a sfârşitului de secol XIV. Modul de dezvoltare al reședinței Târnovo este în strânsă concordanță cu mentalitatea medievală, dar încorporează și tradițiile de tip străvechi, traco-dacic, tradițiile legate de structura unei dave, respectiv daba. Numele inițial nu pare a avea strict de a face cu lumea slavo-bulgară, ci mai degrabă cu lumea vlahă. Aparent termenul își are originea în bulgaro-slava veche dar, să nu uităm că și la nordul Dunării există două râuri care se unesc și apoi se varsă în Mureș. Se numesc astăzi Târnava Mică și Târnava Mare S-au vehiculat variante potrivit carora ea ar fi latina (Terra Nova). De alftfel in romana interbelica Târnava se scria Ternova sau Tîrnova. Sigur, exista Trnava în Slovacia etc. dar aceasta asezare a fost parte a provinciei romane Pannonia. Nu se poate lua în calcul originea locală, în rândul comunității vlahe (românești) de sorginte traco-moeso-dacică, transferată în slavo-bulgară? Să nu uităm că în limba română se mai găsește un termen – a târnosi (a sfinți o biserică); de asemenea se mai află și târn, cu diferite semnificații, mult mai largi decât în vechea slavă (unde are sensul de spin).
 Țareveț, numele dealului pe care s-a dezvoltat nucleul imperial al reședinței Vlaho-bulgare se pretează aceleiași discuții, dacă luăm în calcul acei sarabos tereos din lumea cu rădăcini locale străvechi, din rândul cărora Iordanes nota că se consacrau regii şi preoţii”. Terra probabil nu are doar o origine latină literară. Nu a fost utilizat doar în contextul prezenței unei limbii latine oficiale. Noi românii folosim și astăzi țară, țăran. Termenul de țar se impune în mod deosebit și el. Țar, țarat, Țarigrad, Țareveț formează o familie lexicală ce nu are în niciun caz origini slavo-bulgare, ci corespund etapei din acel moment de dezvoltare a limbii vlahe, într-un stat bivalent etnic, vlaho-bulgar.
   Ioan Asan I (unul dintre cei trei fraţi vlahi conducători ai răscoalei Asănestilor din 1186) s-a căsătorit cu Maria, fiica ultimului împărat de la Cerven (centrul uneia dintre împărăţiile valahe, aflate în vâltoarea multor prefaceri statale şi a migraţiilor; într-o permanentă dispută, inegală însă, cu imperialii bizantini), iar cetatea va intra în componenţa noului ţarat. Ioan Asan şi toţi cei care îi vor urma la domnie, în Târnovo, până la sfârşitul împărăţiei vlaho-bulgare, vor purta nu doar cizme şi tunică de culoare roşie, ci și mantia roşie a împăratul de la Cerven (în slavă înseană roșu iar acest conducător de la Cerven este probabil prototipul Împăratului Roșu din basmele balcano-române). Roșul va intra în specificul vestimentației ceremoniale de curte și apoi se va răspândi la nivelul celor înstăriți pentru momente ceremoniale.
  Țarul Boril (Borilă) Борил în grafia bulgară (1207 și 1218), a urcat la tron în contextul unor frîmântări interne violrnte. Existau puternice rivalități între diferiți descendenți ai familiei de vlahi a Asăneștilor, dar și între aceștia și reprezentantul unei valahii autonome dezvoltată în zona Macedoniei. „Situaţia era complicată şi de trezirea la viaţa politică – tot mai pronunţată în ultimele două decenii – a fruntaşilor bulgari, deţinătorii privilegiaţi ai tradiţiei primului ţarat şi ai ideii continuităţii noii construcţii statale în raport cu acesta. Nu trebuie uitat că şi cumanii deţineau, la rândul lor, o pondere însemnată în luarea deciziilor politice din cadrul ţaratului, ca principali aliaţi militari şi forţă redutabilă de acţiune.  Prins între conflicte pentru tron cu descendenții, conflicte pentru dezvoltarea unor valahii autonome sau a unor structuri statale autonome între Imperiul Bizantin și statul vlaho-bulgar, conflicte vlaho-bulgare, Boril intră în Târnovo şi vreme de şapte ani întărindu-se înlăuntrul oraşului asediat.
Concomitent, prin 1211-1213, Boril se confruntă cu o puternică revoltă în zona Vidinului, opozanţii săi reuşind să scoată cetatea dunăreană de sub autoritatea sa. Din această situaţie dificilă, suveranul vlaho-bulgar va fi scos de aliatul său, regele Ungariei, Andrei II, cu care încheiase pacea.
  În aceeaşi perioadă asistăm şi la o modificare radicală a politicii religioase interne a lui Boril (Borilă). Ea este marcată de ofensiva îndreptată împotriva sectei bogomililor. La 11 februarie 1211, un sinod al Bisericii Vlaho-Bulgare întrunit la Târnovo condamnă bogomilismul. Măsurile împotriva sectei se regăsesc cuprinse în documentul adoptat, de certă factură ortodoxă, numit Sinodikonul ţarului Boril. Concomitenţa sinodului împotriva bogomililor cu celelalte evenimente interne ostile ţarului vlaho-bulgar prezentate permite declanşarea acţiunii militare împotriva sa de către Ioan Asan II şi revolta Vidinului –, ne determină să credem că acţionând împotriva bogomililor, Boril a căutat să elimine un alt potenţial adversar intern.
Sinodul avea drept ţel reprimarea acțiunilor elitei bulgare, curentului eretic bogomilic aristocratic şi dezavuarea unirii cu Scaunul Pontifical (Pune capăt subordonării față de Papalitate, subordonare impusă de Ioniță Caloian).
  Bogomilismul, ca și curent religios, pus în asociaţie cu ideea de viaţă cotidiană – raportată la criteriile economic şi politic – modifică caracterele etnic, religios,  şi cultural iniţiale ale statului pionier, intervenind în acest mod cu un sistem refractar şi dezaprobator – pe un fond popular discriminator – care are menirea de a înlătura cutumele standardizate ale elitei clasei dominante, a societăţii bulgare, copie fidelă a unui model bizantin depăşit, care mocnea sub propriile contradicţii. Bogomilismul este oficial desființat în acest context. Fiind iconoclaști și respingând Biserica, bogomilii nu au construit lăcașe de cult, lipsind deci posteritatea de un aport al lor în pictură ori arhitectură religioasă. Singurele dovezi solide, palpabile. Au rămas de pe urma lor doar manifestări funerare (pietre funerare în zona Bosniei).
   Unirea cu Roma se va menţine, cu mari sincope, până în 1235, când ţarul Ioan Asan al II-lea, de origine vlahă, va sustrage Biserica bulgară de sub orbita romană, primind în schimb privilegiul şi recunoştinţa Patriarhiei ecumenice, aflată în exil la Niceea, prin înălţarea arhiepiscopiei bulgare la statutul de Patriarhie autocefală. Astfel, Biserica bulgară, funcţionând pe coordonatele iniţiate de ideologia bisericească a Primului Ţarat bulgar, va îndepărta pas cu pas influenţa elitei etnice vlahe, exilându-l pe Vasile I, cu acest prilej creându-se premisele transformării clerului arhieresc într-unul bulgăresc, având patriarhi bulgari, vor administra de acum o Biserică ortodoxă certalmente bulgărească.
Rolul centrelor ecclesiastice este evidenţiat de politica de libertăţi oferită în cadrul imunităţilor de suveranii balcanici. Ca şi în Bizanţ, în Ţaratul Asăneştilor găsim o serie de mari mănăstiri, cu imunităţi lărgite, depline şi cu un rol extrem de important în jurisdicţia canonică controlată.
  Ctitoriile nenumărate, daniile generoase şi înzestrarea cu averi a lăcaşelor de cult, fac parte din programul de sporire a influenţei suverane dar şi de control a instituţiei bisericii. Averile mănăstireşti au crescut aşa de mult încât biserica va ajunge să devină un important deţinător de pământuri şi proprietăţi, mai ales că daniile ce se făceau în folosul bisericii aveau un caracter permanent. De asemenea veniturile din donaţiile făcute şi întărite de suverani sau boliari au sporit considerabil averea bisericii, permiţându-i acesteia să îşi perfecţioneze sistemul de organizare. Conform reglementărilor religioase şi lărgirii imunităţii judecătoreşti, acordate şi întărite cu varii ocazii, pricinile de tot felul, ivite pe domeniile bisericeşti erau judecate de înalţii ierarhi, aşa cum ştim din atâtea cazuri. În cazul nostru imunitatea reprezenta un drept exclusiv al bisericii de a-şi impune propriile condiţii de organizare în teritoriul controlat categoric de aceasta. Acest lucru însemna ca imunitatea de acest tip să fie controlată doar de biserică, adică aparatul administrativ central nu avea jurisdicţie pe domeniul bisericesc. Aşadar, din documentele epocii reiese că biserica bulgară a Asăneştilor avea o deplină imunitate administrativă, financiară, poate chiar şi juridică.
      Imediat după dispariţia autorităţii bizantine la Dunărea de Jos, la Curtea de Argeş este atestată prima biserică cunoscută arheologic şi constituie primul semn de creştinism aulic la nordul Dunării. Totodată, contextul arheologic în care apare atestă legături cu realităţile politice imediat învecinate deoarece se înscrie pe linia evoluţiei artistice sud-dunărene. Analogia ei cu biserica Sf. Petru şi Pavel din Nicopole (Bulgaria), dar şi cu cea care funcţionase în perioada secolelor X-XII la Dinogeţia-Garvăn (jud. Tulcea), ridică serioase semne de întrebare cu privire la paternitatea forţelor politice care au generat ctitoria de la Argeş I. Apariţia ei este atipică, ţinând seama de contextul internaţional confesional al epocii şi este dificil de apreciat dacă se datorează menţinerii unor legături politice dintre Bizanţ şi regiunile extra-carpatice, sau trebuie plasată în contextul colaborării Asăneştilor cu sciţii trans-danubieni. Aceeaşi întrebare o ridică şi bisericile Cetăţeni III şi Cetăţeni II, funcţionale la mijlocul secolului al XIII-lea aceasta din urmă având analogia cea mai apropiată la Niculiţel, în Dobrogea.
  Pe la jumătatea veacului al X-lea și după, — se amintesc mai multe treceri de acolo încoace, peste Dunăre. Dar nici una dintre ele nu este mai de samă, ca contingent de popor ori ca influinţă, care să se fi evidenţiat la noi. Deplasați în spațiul carpato-danubiano-pontic și în zonele controlate de maghiari ar fi putut avea şi gând propagandist bogomilic, pe lângă preocuparea firească, de căpătâi, de a-şi mântui viaţa,  în contextul deselor războaie dintre Regalitatea maghiară și Imperiul Bizantin, respectiv Statul vlaho-bulgar? Imigrările din Balcani, puteau să reprezinte contingente mici de oameni, fără vreo influenţă mai largă şi efectivă: erau, şi puteau fi, consideraţi numai ca nişte străini, cari se bucurau că pot trăi în cadrul dreptului de ospitalitate, mai de multe ori trecătoare numai mai mult pe la periferiile ţării. Pribegii de felul acesta s-au sporit în regatul ungar mai ales după scurgerea invaziunei tătăreşti, şi au ajuns la culme ca cifră către sfârşitul secolului al XlII-lea.
  Regatul Ungariei în expansiune în zona carpatică, restaurarea acestuia după potopul tătăresc (1241) şi reacţiunea organizatorică mai întâi şi inchizitoristă mai apoi, a bisericii Romei şi a bisericii latine ungureşti,  în Transilvania, erau motive suficiente pentru a-i spulbera pe acei fugari bogomili ba chiar şi pe o samă din paşnicii Români alungaţi din zonele de margine ale Ardealului peste munți. În epoca arpadiană şi în cea următoare, sub a căreia durată eră mai puternic şi mai expansiv bogomilismul balcanic, nu numai că ne lipsesc dovezile despre strecurarea sa încoace în altă formă decât cea a  singuraticilor fugari, ci, din contră, trecerea lui încoace devine şi mai improbabilă şi imposibil de admis.
    O dată cu intervenția puternică a Mohamedanismului în Balcani, de prin veacul al XIV-lea încoace, au loc imigrări mai mari din Balcani spre noi, dar elemente de ierarhie ortodoxă şi fugari, mai ales bulgari şi sârbi, cari profesau aceeaş credinţă,. Bogomilii balcanici în mare parte rămân  acasă, sau cel mult o gravitează spre Bosnia, unde elementul bogomilic se înstăpânise aproape excluziv.
    Ura, ce se potenţase la nivelul bogomililor, indignarea contra creştinismului, — notă comună la bogomili şi turci — luase proporţii  atât de mari, încât nici la sosirea turcilor nu s-a putut introduce liniştea între ei.
  Simpatia bogomililor balcanici pentru turci e cunoscută: în curând, după ce turcii au devenit o primejdie politică, bogomilii au cochetat cu dânşii şi Au acceptat mai bucuros stăpânirea turcească, decât pe cea a regelui ungar ori a Papei.În contextul sporirii rolului Regatului maghiar în zona central-europeană și în spațiul carpato-danubiano-pontic, bogomilii mai degrabă s-au deplasat spre sud, către turci şi nu spre nord, unde s-au turcit, schimbându-şi  mai curând legea decât vatra. Pe când o parte din populaţia balcanică şi mai ales bogomilică trece în tabăra mohamedanismului, mai ales de atunci încep şi imigrările spre nordul Dunării a unor elemente refractare ortodoxe.
  Legăturile continue între ambele maluri ale Dunării, imigrarea elementelor bogomile spre nord, dar mai ales spre nord-vest – dintre care unele au fost aşezate în Transilvania, unde s-au asimilat – au făcut să se răspândească credinţe ale acestei secte şi la noi, unde constatăm prezența unor poveşti impregnate de idei bogomilice.
  În Banat a fost descoperit un număr însemnat de morminte cu caracteristici bogomile, răspândite în diferite neecropole (81), unele datând din secolele XII-XIII , altele fiind din secolele XIV-XV. Toate mormintele bogomile descoperite prezintă o caracteristică ce individualizează scheletele defuncților eretici de cele ale ortodocșilor: îndoirea unuia sau a ambelor antebrațe în așa fel încât palma deschisă spre interior să atingă clavicula. Mormintele din secolele XII-XIII unt raspândite pe o arie largă, nefiind dispuse în jurul vreunui lăcaș de cult. Cele din perioada ulterioară (secolele XIV-XV) sunt grupate în jurul unei biserici sau chiar în interiorul acesteia. Ele se regăsesc atât în spațiul rural cât și în cel urban. Prezența unor morminte bogomile în incinta unorbiserici denotă faptul că au existat comunități eretice care, aparent, s-au integrat majorității ortodoxe , diferențierea făcându-se totuși după deces. Un lucru interesant este că toatescheletele copiilor, indiferent de perioada căreia îi aparțin, au ambelebrațe aduse spreclaviculă. Având în vedere faptul că primirea în secta bogomilă se făcea prin inițiere, iaruna dintre etapele inițierii era botezul pe care ereticii nu îl permiteau decât persoanelor adulte,s-a avansat ipoteza că diferența dintre pozițiile antebrațelor este un semn pe care defunctul îl ocupa în ierarhia inițiaților. Pentru unele morminte din secolele XII-XIII apare un lucru bizar: amputarea palmei, a antebrațului, sau a întregului braț înaintea înhumării. În secolele următoare s-a renunțat la această metodă radicală de diferențiere, optându-se pentru îndoirea antebrațului într-o măsură mai mică sau mai mare.
   Cei care aveau antebrațele îndoite mai mult se aflau într-o poziție inferioară, iar copii nefiind probabil decât ”ascultători” (“auditores”), aflându-se la primul nivel de pregătire pentru inițierea la care nu aveau acces decât la maturitate. Aceasta ar fi o explicație plauzibilă pentru poziția antebrațelor. Bogomilii nu credeau în învierea trupurilor, dar doreau probabil să îi diferențieze pe cei din sectăatunci când îi înhumau.
  Se dezvoltă un întreg simbolism al mâinii în arta de origine bogomilică. Elemente de artă bogomilă se regăsesc strâns legat de înmormântări, în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Aici, pe pietre funerare de anvergură, pe sarcofage prorpii, sau mai vechi, refolosite, adaptate, luptătorul sau vânătorul este deseori reprezentat cu palma dreaptă deschisă spre privitor. Acest simbolism al mâinii de origine bogomilă este prezent în anumite secvențe de pictură din unele  mănăstiri româești: la Moldovița, Voroneț, Sucevița, Arbore. Această temă eretică, este prelucrată într-o formă estetică spiritualizată pe pereții acestor lăcașe de cult.
  Povestirile dualiste populare au suferit influența bogomilismului - sau bogomilismul și-a dezvoltat propriul sistem de valori pornind de la ceea ce deja circula în spațiul balcanic și carpato-danubiano-pontic pe cale orală?
  Două nume mitice, Fărtatul şi Nefărtatul, cît şi relaţia lor originară, sunt prezentate de B.P. Hasdeu și apoi de Sextil Puşcariu  că ar fi fost calchiate de către români de la slavii din sud, mai exact de la sîrbi şi bulgari. Romulus Vulcănescu respinge teza celor doi și susține alături de Petru Caraman, că este vorba de un obicei autohton ce trebuie căutat în substratul ilirico-trac, și anume acela al fraternizării rituale, cu vechi rădăcini în zona balcanică şi în alte zone tradiţionale. Termenul Fărtat, cu semnificaţia lui de fraternitate, ţine de substratul dac și semnifică  frate. Probabil că relaţia dintre cele două practici simbolice (fraternizarea rituală de provenienţă precreştină şi cea de provenienţă creştină) este mai complicată decît ar putea să ne spună ideea simplei derivări a uneia din alta. Fărtatul şi Nefărtatul (sau Nifărtache) dezvoltă  situaţii mitice în  zona balcanică şi mediteraneană, situaţii în care este vorba despre conlucrarea originară, cosmogonică, între doi fraţi cu puteri sacre. mitul zeilor gemelari este unul străvechi, de regăsit în multe naraţiuni mitice, la multe popoare. Ei reflectă o străveche şi dublă ipostază divină: 1) una în care ambele divinităţi conlucrează în deplin acord fratern, ca doi fraţi buni, şi 2) alta în care, simulînd conlucrarea, se contracarează reciproc, ca doi fraţi răi, datorită temperamentelor lor opuse şi incapacităţii lor de a se înţelege reciproc pentru a crea ceva durabil din iniţiativă comună şi în chip fratern. Mai tîrziu, însă, ele ar fi fost asimilate în „spiritul dualismului antagonic iudeo-creştin dintre Dumnezeu şi Satana (Diavolul)”sau Iisus și Satana.  Se poate face o apropiere între această temă populară și mitologică românescă și balcanică cu dualismul Hristos și Satanael ca doi fii ai lui Dumnezeu, la bogomili. Romulus Vulcănescu are în vedere dualismul religios ilustrat în cîteva medii religioase cunoscute: parsist sau mazdeist, maniheist, paulicianist şi bogomilic. Nu acceptă însă o influenţă serioasă, de fond, a acestor credinţe (nici a celei bogomilice) asupra folclorului mitic românesc. Nici Eliade nu acceptă ipoteza influenţei bogomilice asupra. Ceea ce Mircea Eliade promovează ca posibil, R. Vulcănescu consideră a fi sigug, o certitudine. Este de luat în seamă o influență inversă dinspre mitul acesta prezent în lumea balcanică și carpatică spre bogomilism.
     Lucian Blaga a scris un articol între anii 1945 si 1960, intitulat Fârtate și Nefârtate. Eseul este important. El a fost publicat postum. Autorul a observat faptul că dualismul religios de origine bogomilica, venind de la sud de Dunare într-o epoca în care "tarile romanesti de abia mijesc", nu a creat la romani o doctrina teologica propriu-zisa (fie ea si eretica), ci doar a fecundat mitologia populara si folclorul religios. Dualismul religios a luat la romani "o înfatisare mai domoala", fiind "eres visat, iar nu eres organizat". "Pentru noi din foarte multe pricini în acel secol departat nu batea înca ceasul gandirii, care sa fi luat în raspar gandirea conformista impusa de biserica.
  În timp s-a impus limba slavonă în spațiul liturgic și de cancelarie. S-a impus și scrierea chirilică sub influența directă a relațiilor oficiale la nivelul comunităților creștine nord și sud dunărene, ca o caracteristică a individualizării în raport cu ortodoxia bizantină (greacă) și catolicismul latin. Individualizare păstrată până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. (dacă s-ar ține cont de scrierea de pe Tăblițele de la Sinaia, publicate și analizate de Dan Romalo, s-ar putea avansa ideea că atât alfabetul glagolitic cât și cel chirilic s-au dezvoltet în strânsă și directă relație cu scrierea folosită de lumea traco-moeso-dacă, ușor diferită de cea greacă și mai veche decât acesta.Cercetătorii se feresc de acest tărâm, socotindu-l minat, aparținând protocronismului.)
    B.P.Hasdeu publică în 1880 Cuvente den bătrâni, vol. II, o culegere de texte populare, care circulau în Ardeal, în zona Turdei, Arieșului și au fost culese de un preot, Popa Grigore din Măhaciu în secolul al XVI-lea-începutul secolului al XVII-lea. Printre textele publicate se aflau și unele care erau creștin eretice. Hasdeu dă atenţie deosebită acestor eresuri şi emite părerea că cele mai multe dintre credinţele eretice cuprinse în colecţia preotului din Măhaciu, se datoresc bogomililor.
  Hașdeu aduce și următoarele argumente pentru a susține ideea trecerii bogomilismului la nordul Dunării:
1. Mărturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune că moldovenii au cea mai mare veneraţie pentru apostolul Pavel.
2. Încredinţarea unui boier moldovean (sec. XVI) că Petru Rareş este creştin de legea "Sancti Pauli".
3. Existenţa (în sec. XVII) unor români în Transilvania, care considerau pe apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii.
4. Transmiterea până azi a proverbului săsesc "L-a părăsit ca Sf. Pavel pe români", proverb ce se găseşte şi la unguri.
Poate că ar trebui  să nu punem un pe deplin egal între paulicieni și bogomili, chiar dacă sunt foarte apropiați.
    I.O. Sbiera susţine, că cele mai vechi monumente de limbă românească — Codicele Sturdzan, Codicele Voroneţean, Psaltirea scheiană şi cea Voroneţeană — au particularităţi «sonetice, flexionale şi dicţionale» apropiate de graiul Românilor din Macedonia şi Istria.
   Nicolae Iorga promovează ideea că «unele legende: a sfintei Dumineci, a sfintei Vineri în care se oglindesc superstiţiile pe care mult timp le răspândiseră între Români preoţii bulgari, cari se convertiseră la legea de suferinţă şi de entuziasm, de înlăturare a formelor..., a bogomilismului». Pune vechi povestiri religioase ale Românilor în legătură cu propaganda bogomilică.
   Înlăturarea formelor, era o deviză a bogomilismului. În vechile noastre monumente de limbă, după cum şi în întreagă concepţia religioasă a românilor, tocmai cultul pentru atari forme de viaţă religioasă, sunt diametral opuse principiilor bogomilice și trădează chiar influenţe ale vechii literaturi aprocrife creştine, de mai înainte de bogomilismul balcanic şi influenţe culturale din altă parte decât de la bogomili.
  Folclorul românesc, privit din punctul de vedere doctrinar religios — neluând în seamă elementul mitic, care nu are de a face cu elementul pur religios — este străbătut cruciş şi curmeziş de ideile şi personajele creştine.
  Bogomilismul, n-a ajuns —  nici numeric, nici ca influenţă religioasă, socială ori culturală, — la o importanţă deosebită în spațiul carpato-danubiană-pontic. Dincoace de Dunăre s-au ivit bogomili numai sporadic şi fără de influenţă, numai ca nişte fugari fără căpătâi în ţara lor; dar şi aceştia erau persecutaţi, de-alungul Dunării, pe unde începuseră a se ivi. Aceşti fugari, puţini şi persecutaţi, nu puteau avea magica putere de a schimbă şi preface sudul, ci mai încurănd se asimilau dânşii cu elementul de rit oriental, care erau în regatul ungar mai ales Românii.
  Dincoace de Dunăre, era primită organizaţia, ritul şi cultura slavonă, a cărei oficialitate reprezenta un contrast şi în același timp o respingere a bogomilismului.
  Legenda meșterului Manole, un mit arhetipal de altfel,  se conectează la lumea sud-dunăreană  a țaratului vlaho-bulgar, când s-a construit mult, când s-au căutat soluții și rezolvări pentru construcțiile înălțate. Numele “Manole” face parte din onomastica sud-dunăreană. Exista variante sud-dunarene  ale acestei  legende - grecesti, bulgaresti, macedonene, bosniace, albaneze.
  În secolul al XX-lea, Lucian Blaga, în Meșterul Manole prin ideile exprimate de  cuvintele starețului acesta este conturat ca un exponent al dogmei mitice bogomilice. Prin creația sa, Lucian Blaga sugerează o prezență mai largă a bogumilismului în zona dintre Dunăre și Carpați. 

Bibliografie:
1.       Dr. Gh.  C,  Bogomilismul la Români, in  Revista Teologică română, organ pentru știință și viață bisericească, nr. 7-9, 1 Aprilie-1Mai, 1914, Anul VIII, pp. 175-186.
2.       Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol I, Ed. Trinitas, 2002
3.       Xxx, CREŞTINISMUL ÎN OLTENIA ŞI MUNTENIA, de la începuturi până în secolul al XV-lea; izvoare istorice şi arheologice. Rezumat
4.       Diac. Drd. Ovidiu Doran , "Apariţia slavilor în istoria Europei şi formarea primului stat bulgar ", Revista Teologica, nr.3/2010, p.113-129, în   http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=29&a=3447
5.       Diac. Drd. Ovidiu Doran, Apariţia slavilor în istoria Europei şi formarea primului stat bulgar, în http://www.revistateologica.ro/pdf/art7%20bla%20bla%20.pdf
6.       Eliade, Mircea,  De Zalmoxis a Gengis-Khan, Payot, Paris, 1970.
7.       Mircea, Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Studii comparative despre religiile şi
folclorul Daciei şi Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
8.       Iorga , Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Editura Enciclopedică Română, 1974, p. 226
9.       Mărculeț, Vasile, Aspecte interne controversate ale domniei țarului vlahobulgar Boril Asan (1207-1218) în http://revistapontica.files.wordpress.com/2011/09/pontica-42-pag-307-322.pdf
10.    Nazaru Sebastian,  Creștinarea Bulgarilor, în http://ftoub.ro/dmdocuments/Sebastian_Nazaru.pdf
11.    Nikoghayos Adontz: Samuel l’Armenien, Roi des Bulgares. Bruxelles, 1938, reprinted 1997
12.    Obolensky, Dimitry, The Bogomils: A study in Balkan Neo-Manicheism. Cambridge University Press.
13.    Oisteanu A., Ordine si Haos. Mit si magie în cultura traditionala romaneasca, Polirom, Iasi, 2004.
14.    Oisteanu A.,    Problema dualismului religios in Europa de Sud-Est:De la Moses Gaster la Mircea Eliade, în Revista 22, 03.01.2007, în http://www.revista22.ro/articol.php?id=3342
15.    Procopiu din Cezareea, Istoria secretă, trad. H. Mihăescu, ed. Gramar, 2006, Bucureşti, p. 71
16.    Zeno-Karl Pinter, Ioan Marian Ţiplic, Prelegeri de Istorie Medie Universală, 2004, ediţie electronică, http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/8b.htm.
17.    Dan Romalo - Cronica Geta Apocrifă Pe Placi de Plumb, în http://www.scribd.com/doc/62753018/Dan-Romalo-Cronica-Geta-Apocrifa-Pe-Placi-de-Plumb-Scanata; între timp, la solicitarea d-nei Aurora Pețan a fost retrasă de pe internet.
18.    Vlăduţescu, Gheorghe, Filozofia legendelor cosmogonice româneşti, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982
19.    R. Vulcanescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucuresti, 1985, pp. 233-234 si 34-344.
20.    Țiplic Marian , Necropolele medievale timpurii din Transilvania (sfârşitul sec. IX – prima jumătate a sec. XII)
21.    Zanfir Constantin, Simbolica funerară bogomilă, în  Revista Hiperboreea, anul 1, nr. 4, 2012, p. 36-40.
22.  http://amfostacolo.ro/bulgaria-pareri,4/ruse,105,1327/la-pas-prin-orasul-medieval-cerven,3622/impresii-sejur-si-fotografii-vacanta__4868.htm
28.    http://dexonline.ro/definitie/
35.    http://en.wikipedia.org/wiki/Samuil%27s_Fortress,_Ohrid
44.    http://www.harapalbcontinua.ro/mara/#gallery-1

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu