Badea Niculaie de la Vie

Prof. Pădureanu Elena Sanda

Bunicul dinspre tată a fost o persoană deosebită. În sat i se spunea Badea Niculaie de la Vie. Sătenii își amintesc de el ca despre un membru al comunității care nu a locuit niciodată în sat. Casa, gospodăria și pământurile lui se aflau la aproximativ 2 kilometri de sat, pe o vale frumoasă, însorită, nu departe de un lac. Lumea și noi, nepoții îl știam ca pe  un bătrânel plin de viață, cu un ochi acoperit de o bucățică circulară de piele ce se susținea cu o curelușă care înconjura capul, pe la ceafă. Era mândru și aprig și nimeni nu se putea opune cu ușurință voinței lui. Era sfătos și îi plăcea să povestească despre momente ce i-au marcat viața, dacă cineva îl îndemna cu o vorbă de duh.
Bunicul cu Strabunica

   Avea paisprezece ani când s-a hotărât să fugă în Vechiul Regat, să ajungă la Mama sa. A luat-o pe jos, până la Turnu Roșu. Aici, avea o înțelegere, trebuia să se întâlnească cu o persoană care să îl treacă granița din Imperiul Austro-Ungar în Regat. Trebuiau să se întâlnească la făgădău.  Intrat în făgădău, s-a așezat la o masă și a așteptat. Numai că  omul nu a apărut. Au apărut în schimb autoritățile austro-ungare ce făceau raiduri frecvente și ridicau persoanele de care aveau informații că doreau să treacă clandestine granița. L-au ridicat și pe Niculaie. Două zile l-au ținut la arest, unde l-au pus la tăiat lemne, după care l-au dus în stația de tren sub escortă, pentru a-l sui în trenul care venea de la București spre Sibiu. Îl trimiteau înapoi, acasă. Dar, jandarmul care îl escorta, s-a dovedit insuficient de vigilent. Intr-un moment de neatenție al acestuia, Niculaie a fugit de sub escortă. A stat ascuns până a venit trenul dinspre Sibiu spre Regat. S-a suit pe tampoanele unui vagon și așa a continuat aventura spre București. Trenul a oprit undeva înainte de a ajunge la Râmnicul Vâlcea, în spaţiu deschis. Au venit oameni ce lucrau la C.F.R. Au verificat întreaga garnitură a trenului și așa l-au găsit pe tampoanele vagonului. A aflat că era deja în Regat, că a trecut cu bine.L-au luat la întrebări. L-au ascultat. L-au îndrumat ca la prima Haltă să coboare și să ia legătura cu șeful de Haltă, care urma să îl îndrume cum să ajungă la București.
   Ajuns la București, l-au ajutat să se angajeze să lucreze la la Sfetea, la tipografie. Astăzi știm că era una din cele mai importante tipografii din Bucureștiul acelor vremuri. Ducea pachete la clienți. Bătea străzile Bucureștilor la picior cu pachetele subraț.


Inteligent, aprig din fire, s-a adaptat repede la viaţa urbană. Îi păcea să se îmbrace în costum, ca un Domn. Îi plăcea să poarte pălărie.
  Când s-a anunțat că vine războiul, că se fac înrolări, Sfetea, patronul tipografiei, l-a ajutat să se înroleze voluntar în armata română.

În toamna târzie a anului 1916 Bucureștiul a fost ocupat de armatele Puterilor Centrale. A intrat sub ocupația germană.
  Refugiați la Iași, în 1917 se afla la unitatea de aviație. Erau primele avioane ale armatei române. Intr-o zi, la sol nu se afla decât un singur avion, a cărui revizie nu fusese făcută. Pilotul nu era sigur de siguranța zborului. Nu erau multe avioane, dar toate celelalte avioane erau în aer, executau diferite misiuni. Venise ordin de ridicare de la sol pentru a bombarda un pod. Trebuia oprită trecerea pe acel pod a trupelor germane. Știindu-se situația aparatului, comandantul aeroportului a solicitat doi voluntari: un pilot și un grenadier. Pentru poziția de grenadier s-a oferit Niculaie. La bordul avionului puteau să ia doar patru bombe a câte cinci kilograme sau două bombe a câte zece kilograma. Au luat două bombe a câte zece kilograme. S-au ridicat de la sol în condiții bune. Au survolat fără probleme. Au aruncat podul în aer și s-au întros la aeroport, dar la aterizare au apărut problemele. Pilotul constată că legătura cu comandamentul nu mai funcționează, că avionul nu mai poate fi redresat, că nu mai au combustibil.
  Niculaie aude vocea pilotului: “Camarade, ești dispus să mori?!  Coborâm, orice ar fi!”
  Și au coborât. Avionul s-a dat peste cap la atingerea solului. Bomba pe care o mai aveau a explodat. Pilotul s-a făcut bucăți. Suflul exploziei l-a aruncat pe Niculaie departe, pe pământ. N-a mai ştiut de el. O lună a stat în comă, în spital la Iași. Când și-a revenit, la operație nu au putut să-i salveze ochiul. Restul rănilor mărunte, s-au vindecat, fără să lase urme. În spital, la pat, Regina Maria i-a înmânat certificatul de erou și decorația. Furios că și-a pierdut ochiul, că nu mai putea să vadă cu ambii ochi – era tânăr, neînsurat, încă nici nu se gândise la însurătoare – a fugit din spital, a fugit din Iași. La București a luat legătura cu Mama iar după 1918, după Marea Unire, s-a întors în sat. S-a liniştit cu greu, după mult timp. Şi-a promis că va face multe. A făcut bani. Și-a cumpărat pământ de la un moşier, la marginea satului, spre nord, lângă o baltă. Vreo zece hectare. Şi-a întemeiat o familie, a avut șase copii - patru băieţi şi două fete. Cultiva pământul. Creştea pomi fructiferi. Făcea ţuică, vin. Vindea fructele prin satele vecine, la Sibiu. Era foarte activ. Îi plăcea compania celor care veneau să cumpere de la el. Nu stătea prea mult printre oamenii satului.
  A primit pensie de invalid de război.
  Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu Dej nu i-a recunoscut pensia, meritele. Cu zece hectare de pământ și o gospodărie bine închegată, în care lucra cu soția și copiii, a fost declarat chiabur. A rămas fără pământul de la camp – doar cu o parte din grădina cu pomi fructiferi, cu casa şi curtea, cu pământul pe care avea puţină vie şi câteva legume.  Un copil i-a fost dat afară de la școală, pe acest motiv. Era cel mai mic fecior, penultimul dintre copii. Îl înscrisese la Scoala Medie-Tehnică. Vroia să îl facă Domn.
  Pe măsură ce copiii s-au mărit, au plecat prin satele vecine sau la Sibiu, după un loc de muncă. Una din fete, Elena, a devenit învăţătoare şi s-a dus tocmai în Muntenia, la Parepa.  Ar fi vrut ca cel mai mic fecior să rămână acasă, în gospodărie. N-a fost aşa. Au continuat să locuiască la bătrâneţe singuri, Bunicul şi Bunica, în casa izolată din afara satului. Erau senini şi împăcaţi cu soarta. Nu-i speria izolarea. Pe drumul din faţa gospodăriei treceau aproape zilnic săteni, cu treburi la camp. Mai dificil era iarna, când se puneau nămeţii şi sătenii nu mai băteau drumurile.
  În timpul lui Nicolae Ceaușescu, după 1970, s-au făcut verificări, reabilitări. S-a schimbat atitudinea oficială faţă de cei ce luptaseră pe front. A fost chemat la Sibiu pentru verificări, pentru a fi repus în drepturi. I s-a spus cu cinism, că fără un ochi putea să muncească. Era în vârstă. Nu-i mai ardea să înfrunte vorbe nelalocul lor, umilinţe şi umiliri pentru câţiva firfirei, recunoştinţă de la stat. Nu mai avea putere. La auzul acestei afirmații, a refuzat să mai continue verificările. S-a întors acasă, unde a continuat să locuiască singur cu Bunica – Omama, cum îi spuneam - și să lucreze împreună grădina care le asigura existența, aşa cum mai puteau. Din când în când feciorii şi fetele cu ginerii îşi făceau timp duminica, să tragă o fugă şi pe la ei, să vadă ce mai fac. Unul din feciori, ajuns şi el la vârsta pensionării, şi-a asumat îngrijirea lor şi a gospodăriei.  Bunicul a murit la 94 de ani, mult după ce s-a prăpădit Omama.


Îi făcea plăcere să fie ca un adevărat patriarh. Botezul meu s-a desfăşurat la umbra copacilor din gospodăria sa. Acordeonul a făcut să răsune toată valea, să se audă până departe, că la badea Niculaie de la vie se petrece, că este bucurie. Eram primul copil al celui mai mic fecior al său. Cel pe care a vrut să-l păstreze pe lângă casă şi n-a putut.
    Avea o plăcere deosebită, vara la culesul cireşilor şi vişinilor să ne strângă în jurul său, copii, nurori, gineri, nepoţi. Pentru noi nepoţii era o bucurie să părăsim oraşul pentru a petrece ceva timp în gospodăria sa. Pentru că era foarte în vârstă, nu eram lăsaţi prea mult pe acolo. Ne întorceam cu părinţii, care trebuiau să meargă la serviciu, lunea. 
















   L-am cunoscut pe Bunicul când avea o vârstă înaintată. Cu ochiul acoperit de bucăţica rotundă de piele şi cureluşa care trecea peste cap, pentru mine era ca un pirat coborât din file de carte printre noi. Îmi inspira teamă şi respect. În prezenţa lui am stat puţin în copilărie. Când a murit, a fost înmormântat alături de Bunica – Omama, sub brazii ce se aflau nu departe de casă. Nu au vrut să fie înmormântaţi în cimitirul satului. Locul acela de sub brazi era unul deosebit pentru ei.


Povestit de fiu (Opriş Alexandru) şi repovestit de nepoată.

Materialul uşor modificat, a participat la concursul EROUL DIN FAMILIA MEA”, ediţia a doua,
ocazionat de sărbătorirea  „ZILEI ÎNĂLŢĂRII ŞI A EROILOR” (JOI 29 MAI 2014), unde a luat locul al treilea la secţiunea pentru adulţi.